PIATRA NEAMȚ – Elogiu făcut de academicianul Ion Simionescu (I)

În urmă cu 91 de ani, mai precis în anul 1925, academicianul Ion Simionescu în lucrarea sa Orașe din România, publicată la Editura Cartea Românească, București (ediția I-a), 1925, aducea numai cuvinte de laudă așezării dintre cele patru vârfuri de munte, Cârlomanul, Cozla, Pietricica și Cernegura.

Deși în călătoriile sale a mai scris despre frumusețea urbei dintre munții de pe apa Bistriței, în anul 1941, în cartea Prin munții noștri, considera că prima lucrare amintită mai sus constituie cea mai onorantă și plăcută descriere a orașului Piatra-Neamț de-a lungul timpului.

Ne face, astfel, o deosebită plăcere să inserăm în paginile ziarului pietrean din zilele noastre această minunată prezentare a locului binecuvântat de pronia cerească, fără să intervenim în textul original al scriitorului și profesorului menționat.

Așadar, Piatra-Neamț ”are îmbinat în el ceva din importanța economică a Ploieștilor și din frumusețea naturală a Brașovului. Din întreg ținutul Moldovei este orașul cu împrejurimile imediate cele mai pitorești. Muntele îi formează cadrul; dintr-o parte, spre apus, mohorâta Cer-Negură numai păduri, dinspre răsărit Cozla și Pietricica. Către nord, drumul așezat al Bistriței, farmecul orașului, deschide zarea până în inima Carpaților. Din grădinița publică numai brazi privești fără să te saturi spre Ceahlăul mândru, străjerul Moldovei. Înspre miazăzi, muntele e retezat deodată ca de un paloș uriaș, poarta larg deschisă a Bistriței deschizând orizontul spre belșugul ogoarelor azvârlite pe prispa lată care întovărășește apa către Buhuși și Bacău.

Dacă numai Bistrița ar curge prin oraș, acesta nu s-ar deosebi, la înfățișare cu Câmpulung. Casele ar fi așezate între munte și apă, în șir, kilometri întregi, fără nici o variație. Planul îi este schimbat de poznașul Cuiejdi. Deși vara abia curge ca un firicel de apă printre bolovănișul cărat în albia-i largă cât și a Bistriței, ferească Dumnezeu când se mânie. Atâta năvală de apă ce aduce, atâta zgomot infernal ce stârnește rostogolind pietrișul, încât socoți că e sfârșitul lumii. Împotriva Bistriței, mai în vârstă, mai cumințită și așezată, nu s-au luat așa măsuri de pază, ca împotriva acestui pârâu cu toane, care acum abia de-ți udă piciorul până la gleznă, acum, tulbure și mânios, ai crede că vrea să înece întreg orașul.

Prin valea lui, orașul e ca o stea cu trei raze. Prin activitatea lui, a despărțit din Cozla un pinten de munte, izolat ca o piramidă. E Pietricica, care poate fi urcată numai dinspre coasta slab înclinată, pe la spatele orașului; înspre Bistrița are peretele drept, coasta ruptă, cu clid de pături puse unele peste altele ca și pietrele dintr-un zid.

Tocmai în această desfășurare de puteri naturale stă tot farmecul orașului. Cer-Negura e umbra pădurii, Pietricica e straja, iar Cozla podoaba. Pe acest din urmă, un primar mai energic, cu mai multă tragere de inimă, a tăiat drumuri în serpentine, a oprit în loc alunecarea straturilor hleioase prin plantații de mesteceni și brazi creând un frumos parc și loc de îndemn la mișcare, pentru pașnicii cetățeni (este vorba de primarul Nicu Albu n.n.).

De sus, din vârful Cozlei, împodobit azi cu un chioșc al Cercului Gospodinelor, te bucuri de priveliștea mai întinsă, cât îți îngăduie munții.

În văile celor două râuri, îndesându-se mai mult în munte decât în apă, stau îngrămădite căsuțele. De-a lungul Bistriței, pe partea-i stângă, se înșiră clădirile administrative, nu cine știe ce, și casele celor cuprinși. Spre Cuiejdi, în bătaia amenințărilor de distrugere, sunt mai mult căsuțele una în alta, din cartierul evreiesc.

Podoabe arhitectonice nu se găsesc. Nici o clădire mai răsărită ori cu mai mult gust construită, nu se vede. Gimnaziul, azi liceu, e durat din zgârcenie, cum a fost întotdeauna pentru școli. Neîncăpător mulțimii elevilor, adăpostește totuși în el începutul unei deosebite activități a răposatului director M. Stamatin: un muzeu regional (1919 n.n.).

Și aici atracția tot trecutul o oferă. Îndosit la marginea spațiului larg deschis, așezat la ieșirea din munți a unui râu de importanța Bistriței, nu se putea ca agera privire a lui Ștefan să nu-l fi băgat în seamă. Dovadă e biserica pe care a înălțat-o, cu hramul Sf. Ioan; a rămas în toată splendoarea ei de demult, neprihănită de gustul îndoielnic al restauratorilor moderni. Turnul înalt, subțiat la vârf, întărit la temelie, este la o parte. Corpul bisericii micuțe e mai încolo, la umbra unor copaci stufoși.”

Prof. Gheorghe Radu

sursa: facebook (Casa Bunicii)