Moda unei epoci. Piatra-Neamț 1864-1914 (II)

Despre institutorul Manoil Halunga, un fost elev îşi amintea că „era îmbrăcat întotdeauna în haine de şiac, purtând peste ghete, iarna, galoşi de piele neagră şi un baston gros” (1).

O semnificaţie specială o aveau ceremoniile determinate de diferite ocazii. În aceste contexte, bărbaţii îmbrăcau costume tip smoking, cămaşă albă, papion, sau cravată, iar pe cap, joben. Cravatele erau confecţionate la fabrica lui Strul Diamant (2).

Schimbarea spectaculoasă de imagine a început să fie persiflată în presa locală astfel:

„De la papucii galbeni, işlic şi anterie

Să treci la frac d-odată, mănuşi şi pălărie,

Îmi pare c-astă treabă e foarte minunată,

Şi ţara are dreptul să fie încântată.

Ieri noi vorbeam cu toţii turceşte şi greceşte,

Azi chiar şi mitocanii vorbesc toţi franţuzeşte”(3).

Vestimentația masculină a persoanelor cu venituri modeste era mult mai simplă și mai apropiată stilului tradițional. Aceasta se caracteriza printr-o croială simplă și prin foarte puține elemente decorative, care, de regulă, erau specifice hainelor de sărbătoare.

Ţăranii veniţi la oraşe „desculţi, cu o cămaşă albă şi iţari, au trecut la straie nemţeşti, au frizuri, mănâncă cu furculiţa şi cuţitul, folosesc peria de dinţi şi săpunul”, comenta presa timpului (4).

În urma acestor schimbări, periferia intră într-un proces de modernizare, iar locuitorii acestor regiuni de margine, întegrate treptat oraşului, capătă o conştiinţă urbană. Cei care se stabilesc în oraş încearcă să respecte tiparele: costumul, cămaşa albă şi batista la rever.

Interesantă este şi tunsoarea masculină în primele decenii ale secolului al XX-lea. În acelaşi interval de timp reapare moda părului lung şi la bărbaţii care nu făceau parte din lumea monahală.

N. Iorga, de pildă, considera la un moment dat că „noile costume preoţeşti” trebuie schimbate „nu atît din motive estetice, cât mai ales din motive higienice şi practice, într-un domeniu ce n-are a face cu dogma şi ritul”(5).

Sărăcia locuitorilor nu exclude simţul artistic deosebit, care a impresionat-o inclusiv pe principesa Elisabeta. „Portul acestora se distinge prin bogăţia culorilor şi prin gust, cămaşă de o strălucitoare culoare albă, brodată bogat cu roşu; năframe fluturânde din ţesătură de in albă, sidefie sau de culoarea pucioasei, fuste de un roşu deschis sau închis. Nişte chipuri minunate cu capete de o frumuseţe deosebită, a cărui seriozitate numai rar lăsa loc unui zâmbet fin, ce dezvelea nişte dinţi ca perlele”(6).

Atenţia pentru înfăţişare până la cel mai mic detaliu vestimentar începe să fie o preocupare cotidiană mai ales a femeilor. Elemente ale hainelor tradiţionale erau purtate simultan cu noile veşminte europene. Amestecul şi diversitatea stilurilor erau consecinţe ale spiritului receptiv al tinerei generaţii – găsindu-se adeseori într-o singură familie tipuri de port diferite, inclusiv cel intermediar –, şi ale abilităţilor muncitorului care, „în nepăsarea şi sărăcia lui”, era foarte „ingenios” în a-şi confecţiona propriul port de orăşean (7).

Importurile din anii 1866- 1914 sunt edificatoare în a dezvălui procesul de modernizare a vestimentaţiei. În anul 1874, importurile de încălţăminte şi pielării, ţesături de lână, ceaprazărie şi panglicărie, îmbrăcăminte confecţionată şi rufărie şi împletituri de lână (bonetărie) însumau 17,75%, în anul 1875, 16,31%, iar în 1876 aproape 13% din totalul importurilor României (8).

Declanşarea primului război mondial şi consecinţele acestuia în plan economic, social şi ideologic au determinat transformări radicale şi în domeniul vestimentar; acest eveniment a însemnat sfârşitul modei denumită, convenţional, moda din la Belle Èpoque.

Sensul modernizării la români a fost sincronizarea dezvoltării spaţiului românesc cu aceea a Occidentului. Stilul de viaţă european a fost introdus, atât de tinerii care veneau de la studii de la Paris, Viena, Berlin, cât mai ales datorită imigranţilor din Europa Centrală şi de Apus.

Istoria acestor transformări este aparentă, la fel cum înfăţişarea marilor oraşe se schimbă constant fără să devină ceva diferit. Ceea ce s-a răspândit nu a fost stilul, ci gustul, nu a fost morala, ci declamarea unor principii, nu a fost costumul, ci moda unui popor.

prof. doc. Luminița Moscalu

1 Dimitrie Hogea, op. cit., p. 213.

2 „CP”, 2 februarie 1899.

3 G. Boteanu, Sunt membru redactor, în „Asachi”, nr. 4, 20 martie 1884, p. 1060.

4 Grigore T. Popa, Un ţărănist romantic, în „Anuarul Şcolii Normale de Învăţători”, 1919-1939, p. 28.

5 „Neamul românesc”, nr. 189, 8 august 1911.

6 Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 109.

7 Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane,Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007, pp. 33, 34.

8 Dan Berindei, op. cit., p. 271.