IN MEMORIAM – Pictorul Aurel Băeşu în presa nemţeană

În ziarul pietrean „Telegraful”, de „sâmbătă 30 august 1930, anul VIII, nr. 1348”, redactorul Nicu Nohai publica un articol intitulat „Amintiri triste. Doi ani de la înmormântarea lui Băeşu”, în amintirea pictorului născut pe aceleaşi meleaguri cu poetul Nicolae Labiş,(Mălini). Amândoi au trecut la cele veşnice în plină tinereţe :Labiş doar 21 de ani (1935-1956) iar Băeşu 32 de ani (1896-1928).
Autorul articolului amintit, pe lângă prezentarea durerii celui dispărut, prezintă şi activitatea „poetului florilor” în scurta sa viaţă dedicată creaţiei artistice. Vom lăsa cititorul să tragă concluziile ce se impun din inseraţia făcută în gazeta din urbea Piatra. Aşadar :
„Era o zi de sfârşit de august călduros
Pe drumul umbrit de castani ce duce spre cimitir, cu pas agale, mergea un convoi de înmormântare…
… Şi clopotele , cu glasul straniu îngânau simfonii de jelanie.
… Mistica lor învolburare părea plânsul unor nimfe nocturne, însă priveliştea alaiului funebru că acest dangăt e cântul de despărţire al unui om ce pleacă în lumea veşniciei…
– Era rapsodia unei înmormântări…
– Şi acel ce dormea în sicriu acoperit de flori, senin ca seninul unui asfinţit de toamnă-era poetul florilor, al toamnelor, al melancoliei împugnate de linişte şi resemnare…
– – Era Aurel Băeşu.
Se ducea pentru totdeauna un trubadur al culorilor.
Un iubit pătimaş al naturii, ce ar fi vrut să rămâie pururi în mijlocul ei, s-o adore, s-o înalţe, s-o aşeze şa cum îi ea – măreaţă şi neclintită – pe rânze în veci nemuritoare.
Luat de nesăturata ftizie –amanta geloasă a visătorilor tineri –pleca pe veci, în pământul nepăsător…
Trist a mai fost Doamne sfârşitul acestui artist pentru acei ce l`au cunoscut de aproape.!..
Căci Băeşu a iubit cu patimă adâncă trei lucruri : viaţa, pictura şi natura…
Pierzând pe una, le-a pierdut şi pe celelalte…
Ar fi vrut să mai trăiască,să mai muncească, să admire, să iubească…
N-a avut sărmanul parte .
Totuşi a sperat resemnat până în ultimele clipe.
Viaţa lui a fost un poem duios compus din aceste capitole: muncă , iubire, tristeţe,resemnare şi speranţă…
În opera lui se oglindesc aceleaşi simţiminte.
Nădejdea nu i-a pierit niciodată. Se gândea că va muri –însă acest când, cânta de glasul durerii – îi spunea că are să mai trăiască.
Visa mereu… plănuia realizări de opere neîntrecute. Iluziile răsăreau ca viorelele, primăvara, pe câmpul sufletului primăvăratic…
Însă sfârşitul i se apropia. Boala aceea nu putea să-l erte.
Au fost negrăit de tragice ultimele lui clipe…Văzând că întreaga comoară de speranţe şi iluzii se spulberă ca frunza bătută de vânt – i s-a născut o durere atât de crudă, încât el,care nu-şi perdea curajul pentru nimic în lume… a început să plângă. Plâns în care întrupa toată suferinţa, tot regretul, tot chinul amarnic, produs de furtuna decepţiei venită odată cu moartea…
Da! Băeşu a murit plângând .Închipuiţi-vă, ce durere poate fi mai sfâşietoare, decât a te găsi pe puntea dintre viaţă şi moarte, şi în fuga clipei, să arunci o privire în lumina mângâietoare a uneia ş`n întunericul îngrozitor al celelalte ?…
Eu cred că e tot ce poate fi mai trist pe lume…
,,Nu de moarte mă cutremur
Ci de veşnicia ei“! …
Versurile acestea le auzeam des la Băeşu. Revolta lui dureroasă a fost meditată mult.
Şi într-adevăr, de ce s-a cutremurat el mai mult decât de bezna eternă a morţii?
Şi în ziua de 24 August s-au împlinit doi ani de la înmormântarea lui… Doi ani de când l-a înghiţit pământul. Se cuvine să evocăm figura marelui dispărut…
La poalele Cozlei, care i-a fost atât de dragă, în murmurul fugitiv al Bistriţei, pe care a imortalizat-o, în freamătul nostalgic al pădurilor care l-au desfătat veşnic, în faţa zărilor întinse, sub cerul albastru al verii, care a fost bucuria lui, revărsarea de raze a soarelui care îi îmbrăţişează tablourile, el doarme somnul cel nesfârşit…
Prieteni şi adoratori ai sublimei lui arte, părăsiţi pentru câteva clipe ocupaţiile zilnice şi mergeţi în pelerinaj spre mormântul trist al lui Băeşu… Ş-acolo lăsaţi să coboare din ochi o lacrimă tainică… e singurul şi cel mai scump prinos, ce-l puteţi aduce umbrei din mormânt…
Nicu Nohai “
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Prof. Gh. RADU