Un nedreptățit al istoriei – Mitropolitul Visarion Puiu. 56 de ani de la „nașterea în ceruri”.

De A. R. Pe 10 aug. 2020

Se împlinesc acum 56 de ani de la trecerea în veșnicie a mitropolitului Visarion Puiu, prilej de pioasă aducere aminte și de cinstire a memoriei sale. Consider că este de datoria noastră să prețuim lumina credinței ortodoxe și a faptelor vrednice, pe care le-a lăsat posterității, mai presus de tumultul vremii, Mitropolitul Visarion Puiu, „călugărul ostaș”, așa cum l-a descris Nicolae Iorga.

Așa cum aprecia P.F. Părinte Patriarh Daniel, mitropolitul Visarion Puiu a fost ”admirat și controversat, prețuit și prigonit, autoexilat în 1944 și condamnat la moarte, în contumacie, în 1946, el a fost totuși prea mare ca să poată fi trecut cu vederea, sau dat uitării. Personalitatea sa dinamică și complexă trebuie înțeleasă în contextul timpului și spațiului în care a trăit și activat, dar dragostea sa pentru Biserică trebuie prețuită în orice timp și spațiu ne-am afla”.

O biografie exemplară. O viață în slujba lui Dumnezeu și a semenilor.

Visarion Puiu s-a născut la 27 februarie 1879 la Pașcani, primind la botez numele Victor. A urmat clasele primare la Pașcani, apoi la Roman; Seminarul Teologic la Roman și Iași, Facultatea de Teologie București, după care s-a călugărit la Catedrala Episcopală din Roman (1905), primind numele Visarion. Studiază la Academia Teologică din Kiev, revine în țară și este numit director al Seminarului Teologic din Galați, apoi al Seminarului din Chișinău și Exarh al mănăstirilor din Basarabia.

Este ales episcop de Argeș (1921-1923); episcop de Hotin (1923-1935); mitropolit al Bucovinei (1935-1940); mitropolit al Transnistriei cu reședința la Odessa (1942 – 1943); s-a autoexilat în 1944 în Occident, a ctitorit prima Eparhie ortodoxă română din afara granițelor.

A fost condamnat la moarte în contumacie, de către Tribunalul Poporului din București (februarie 1946), apoi caterisit de către Sfântul Sinod al BOR în 1950 și reabilitat post mortem de același for superior bisericesc, la 25 septembrie 1990. A trecut la cele veșnice în localitatea Viels Maison, Franța, în ziua de 10 august 1964.

Pe urmele mitropolitului Visarion Puiu în Franța

Ultimii ani ai vieţii sale vlădica Visarion i-a petrecut în nordul Franţei, în localitatea Viels Maison, acolo unde la 10 august 1964 avea să se stingă din viaţă, la vârsta de 85 de ani. Am avut șansa și bucuria să ajung în această localitate, unde acum 56 de ani în urmă, se pregăteau funeraliile smeritului ierarh de către comunitatea locală și puținii cunoscuți ce au putut afla despre deces și au participat la înmormântare. Poposind în această pitorească așezare, l-am cunoscut personal pe dl. Armand de Ladoucette, nimeni altul decât fostul primar al localității, ajuns la o vârstă venerabilă, cel care a semnat actul de deces al mitropolitului, care mi-a prezentat pe vecinul de locuință al mitropolitului, dl.Andre Drapier, în Rue de Montmirail, nr. 27-29. Cei doi au povestit multe amintiri legate de oaspetele lor de odinioară, unele dintre acestea însă fiind foarte triste. I-am privit și admirat pe acești oameni, care s-au ocupat de înmormântarea bătrânului mitropolit, ei fiind dealtfel cei care i-au fost alături în ultima decadă a vieții.

Între altele mi-au spus, că în ziua încetării din viață, în odăiţa mitropolitului nu s-au găsit nici măcar banii necesari pentru sicriu, fapt pentru care vecinii și cunoscuții au făcut o colectă și au putut acoperi trebuinţele înmormântării. Ce trist, chiar nedrept aș spune; de la cea mai bogată Eparhie a timpului său, mitropolia Bucovinei, să ajungă atât de sărac și smerit, să nu aibă bani pentru sicriu! Înmormântarea a fost și ea simplă; s-a oficiat slujba înmormântării călugărilor, de către câțiva preoţi aflați pe atunci în Occident.

L-au înmormântat modest, în cimitirul local din Viels Maison, apoi el a fost reînhumat în cimitirul Montparnasse din Paris (1992), alături de alţi patru slujitori români. Primul mormânt al său astăzi este gol; l-am găsit după căutări și am făcut o rugăciune acolo unde odinioară a fost depus în pământ trupul său istovit de valurile vieții.

Privind mormântul său gol, mă gândeam atunci la mormântul din Jerusalim, care a rămas deasemeni gol după Învierea Mântuitorului. Așa a rânduit Dumnezeu ca relicvele mitropolitului să fie luate cu cinste și reînhumate în capitala Franței, iar mormântul inițial să nu mai fie încredințat de către administația locală nimănui, devenind totuși pentru noi un loc de pelerinaj, unde amintirea lui nu s-au stins.

Ajungând apoi la Cimitirul parizian Montparnasse, am găsit mormintele marilor compatrioți români: Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Eugen Ionesco, dar m-am oprit la mormântul mitropolitului Visarion, oficiind o slujbă de pomenire.

Pe lespedea de marmură, posteritatea a săpat un verset dintr-un psalm, potrivit dorinței sale: „La rîul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns„, arătând parcă tristeţea ce-l apasă până astăzi, rămânând înstrăinat, departe de țara natală.

„Patriarhul Ortodoxiei românești din exil”

Prin trecerea mitropolitului la cele veşnice, exilul românesc a pierdut o mare personalitate, avea să consemneze mai târziu fostul său secretar eparhial de la Paris, părintele Petre Popescu: „ (…) era ierarhul modest, blând, bun şi cu un trecut care putea să dea Exilului mare prestigiu. A fost lovit, i s-a înscenat boală mentală, a fost părăsit, n-a fost ajutat şi prin pierderea lui, Exilul Românesc s-a lipsit de una din cele mai frumoase figuri. Înfrânt, ca un stejar despicat de fulger, – de răutatea omenească – nu s-a întors în Ţară, aşa cum emisarii îi propuneau, ci a ales să moară în Exil, lângă cei ce l-au iubit, lângă cei ce l-au amărât şi lângă cei ce nu l-au înţeles”.

Iată în puține cuvinte un portret pentru un ierarh nepereche, care s-a risipit generos în multe laturi ale slujirii Bisericii – mitropolitul Visarion Puiu – un ierarh erudit, un misionar iscusit , un păstor jertfelnic, un curajos luptător pe care l-a dat rezistenţa anticomunistă, o personalitate copleşitoare din toate punctele de vedere pentru cei care i-au cunoscut viața și opera.

De la el am învăţat că omul, deşi este atât de efemer, se poate înveşnici prin faptele sale…