Sfinții care au făcut din viață o scară către Împărăție

„Fiți sfinți, pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt.”(Leviticul 11, 44)

Ziua de 28 octombrie așază înaintea Bisericii o adevărată sinteză a sfințeniei creștine: Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești; Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab; Sfântul Mucenic Terentie, împreună cu soția sa, Neonila, și cei șapte fii ai lor; Sfântul Cuvios Ștefan Savaitul și Sfântul Ierarh Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei.

La prima vedere, între acești sfinți există diferențe profunde. Iachint este ierarh și păstor al Bisericii; Teofana este o femeie de neam domnesc care a ales calea sfințeniei; Terentie, Neonila și cei șapte fii mărturisesc împreună credința până la moarte; Ștefan Savaitul este monah și nevoitor; Firmilian este episcop și mărturisitor al dreptei credințe.

Și totuși, Biserica îi așază împreună pentru a ne revela o realitate fundamentală: sfințenia nu are un singur chip exterior, dar are un singur centru – Hristos.

În ei se întâlnesc altarul și chilia, familia și singurătatea ascetică, responsabilitatea pastorală și mărturisirea, autoritatea și ascultarea, nevoința și jertfa.

Sfântul Ierarh Iachint – sfințenia păstorului

Sfântul Iachint este cinstit în tradiția Bisericii noastre drept primul mitropolit al Țării Românești, păstor al Bisericii în secolul al XIV-lea.

Chemarea sa trebuie înțeleasă în lumina cuvintelor Mântuitorului:„Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi.”(Ioan 10, 11)

În Ortodoxie, episcopul nu este un administrator al unei instituții religioase.

El este, înainte de toate, păstor al unei comunități euharistice.

Episcopul slujește unitatea Bisericii, păzește dreapta credință, transmite învățătura apostolică și se face responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele încredințate lui.

Sfântul Iachint devine astfel un model de autoritate transfigurată de slujire.

Într-o lume în care autoritatea este adesea confundată cu puterea asupra celuilalt, Evanghelia propune o altă logică:„Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”(Marcu 10, 44)

Ierarhia Bisericii nu este o scară a privilegiilor, ci o scară a responsabilității.

Cu cât cineva este așezat mai sus în ordinea slujirii, cu atât este chemat să se smerească mai mult.

Biserica nu se construiește doar prin ziduri, ci prin oameni

Sfântul Iachint este legat de consolidarea vieții bisericești din Țara Românească.

Această lucrare ne amintește că o Biserică locală nu se întemeiază doar prin organizare administrativă.

Ea se zidește prin:

credință;

Liturghie;

continuitate apostolică;

păstori;

monahi;

familii creștine;

mărturisitori;

sfinți.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte.”(1 Corinteni 12, 27)

Biserica este, prin urmare, un organism viu.

Sfântul Iachint nu este doar o personalitate istorică.

El este un mărturisitor al faptului că Biserica se transmite din generație în generație prin continuitatea vie a credinței.

Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab – împărăția care se convertește în slujire

În aceeași zi, Biserica o pomenește pe Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, fiică a voievodului Basarab I și soție a țarului Ivan Alexandru al Bulgariei.

Viața ei este remarcabilă tocmai prin paradoxul pe care îl exprimă.

Teofana a cunoscut lumea curții domnești.

A avut acces la putere, prestigiu și bogăție.

Și totuși, tradiția Bisericii o prezintă drept femeie profund credincioasă, iubitoare de rugăciune și de milostenie, care și-a transformat poziția într-un instrument al slujirii.

Aceasta este o lecție extraordinară.

Creștinismul nu afirmă că numai omul sărac poate fi sfânt.

Nu bogăția este păcatul.

Atașarea inimii de bogăție este problema.

Mântuitorul spune:

„Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.”(Matei 6, 21)

Teofana ne arată că și puterea, și prestigiul, și poziția socială pot fi convertite în responsabilitate față de aproapele.

Sfântul și vocația de a transforma privilegiul în responsabilitate

În lumea contemporană, succesul este adesea perceput ca drept asupra celorlalți.

Evanghelia îl transformă în responsabilitate.

Cu cât ai primit mai mult, cu atât ai mai mult de dăruit.

Sfânta Teofana poate fi citită în această perspectivă ca o teologie vie a responsabilității sociale a creștinului.

Credința nu îl face pe om indiferent față de societate.

Dimpotrivă.

Îl face mai responsabil.

Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza că bunurile pământești nu sunt absolutul nostru, ci daruri încredințate spre administrare.

De aceea, milostenia nu este simplă generozitate.

Este recunoașterea faptului că tot ceea ce avem este primit.

Terentie, Neonila și cei șapte fii – familia devenită Biserică

Unul dintre cele mai impresionante chipuri ale zilei este familia mucenicească a Sfântului Terentie.

Împreună cu soția sa, Neonila, și cei șapte fii ai lor, el a mărturisit credința creștină și a primit cununa muceniciei.

Aici Biserica ne oferă una dintre cele mai puternice imagini ale familiei creștine.

Familia nu este doar o unitate biologică.

Ea este chemată să devină „biserică mică”, loc în care credința se transmite prin rugăciune, exemplu și iubire.

Sfântul Ioan Gură de Aur numește casa creștină un spațiu al formării duhovnicești.

Părinții sunt primii cateheți ai copiilor.

Copiii învață credința nu doar din ceea ce li se spune, ci mai ales din ceea ce văd.

Mucenicia unei familii – credința care devine moștenire

Mărturia lui Terentie și a Neonilei este cutremurătoare tocmai prin dimensiunea ei familială.

Ei nu transmit copiilor doar un nume.

Le transmit o moștenire duhovnicească.

Într-o societate preocupată de moșteniri materiale, Biserica întreabă:

Ce lăsăm copiilor noștri?

O casă?

O profesie?

Un cont?

Un statut?

Toate acestea pot dispărea.

Cea mai importantă moștenire este credința.

Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei:„Îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută, care, precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta Loida şi în mama Eunichi, tot aşa, sunt încredinţat, că şi întru tine.”(2 Timotei 1, 5)

Credința se transmite prin generații.

Șapte fii – plinătatea unei mărturisiri

Numărul șapte are în Scriptură o puternică încărcătură simbolică, exprimând adesea plinătatea.

Fără a forța simbolismul hagiografic, imaginea celor șapte fii mărturisind împreună cu părinții lor poate fi citită ca o icoană a unei familii întregi așezate sub autoritatea lui Dumnezeu.

Aici apare o întrebare profundă pentru părinții creștini:

Ce fel de credință le oferim copiilor?

O credință de duminică?

O credință culturală?

O credință redusă la tradiții exterioare?

Sau o credință care devine rugăciune, caracter, iertare, curăție și iubire?

Familia Terentie și Neonila răspunde prin întreaga sa existență.

Sfântul Cuvios Ștefan Savaitul – teologia retragerii

Sfântul Cuvios Ștefan Savaitul aparține tradiției ascetice legate de marea lavră a Sfântului Sava cel Sfințit.

Viața sa ne conduce către o altă dimensiune a sfințeniei: tăcerea.

Într-o civilizație a zgomotului, tăcerea a devenit aproape o formă de rezistență spirituală.

Omul contemporan este permanent conectat.

Ascultă.

Privește.

Răspunde.

Comentează.

Distribuie.

Dar rareori tace.

Părinții pustiei au înțeles că fără tăcere omul nu mai poate auzi adâncul inimii.

Psalmistul David spune:„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu.”(Psalmul 45, 10)

Tăcerea nu este gol.

Este spațiul în care Dumnezeu poate fi ascultat.

Ștefan Savaitul – sfințenia ca luptă cu omul vechi

Asceza nu urmărește performanța.

Ea urmărește transformarea.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.”(Romani 6, 6)

Pustnicul luptă pentru dobândirea libertății interioare.

Postul, privegherea și rugăciunea devin instrumente ale acestei eliberări.

În această perspectivă, monahismul nu este o fugă de responsabilitate, ci o formă radicală de asumare a responsabilității pentru propriul suflet.

Sfântul Firmilian – episcopul care apără adevărul

Sfântul Ierarh Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, este una dintre marile personalități episcopale ale Bisericii vechi.

Contemporan cu importantele controverse teologice ale secolului al III-lea, el a fost implicat în disputele privind practica rebotezării ereticilor și în apărarea tradiției Bisericii.

În corespondența sa cu Sfântul Ciprian al Cartaginei, Firmilian apare ca un episcop preocupat de fidelitatea față de Tradiție și de unitatea Bisericii.

Pentru el, episcopatul nu este doar o funcție liturgică.

Este slujirea adevărului.

Această dimensiune este esențială într-o epocă în care relativismul poate transforma orice adevăr într-o simplă opinie.

Biserica nu poate exista fără adevăr.

Hristos spune:„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”(Ioan 14, 6)

Adevărul creștin nu este o formulă abstractă.

Este o Persoană.

Hristos Însuși.

O singură teologie a sfințeniei

Dacă privim împreună toți sfinții zilei de 28 octombrie, descoperim o adevărată „icoană” a Bisericii:

Iachint – păstorul;

Teofana – femeia care transformă poziția socială în slujire;

Terentie și Neonila – părinții care transmit credința;

cei șapte fii – generația tânără care primește mărturisirea;

Ștefan Savaitul – ascetul tăcerii;

Firmilian – episcopul apărător al adevărului.

Sunt vocații diferite.

Dar aceeași sfințenie.

Aceeași Evanghelie.

Același Hristos.

Biserica are nevoie de toate aceste chipuri

O Biserică fără păstori ar fi lipsită de slujirea apostolică.

O Biserică fără familii ar fi lipsită de transmiterea credinței.

O Biserică fără monahi ar pierde mărturia radicală a Împărăției.

O Biserică fără mărturisitori ar pierde curajul adevărului.

O Biserică fără milostenie ar pierde chipul iubirii.

De aceea, sfinții zilei de 28 octombrie pot fi citiți ca o adevărată ecleziologie în miniatură.

Ei ne arată că Biserica este un trup alcătuit din mădulare diferite, dar unite în Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune:„După cum trupul unul este și are multe mădulare… așa și Hristos.”(1 Corinteni 12, 12)

Sfințenia nu aparține trecutului

Există riscul să privim sfinții ca pe niște figuri îndepărtate.

Dar sfințenia nu este o categorie istorică.

Este vocația fiecărui creștin.

„Aceasta este voia lui Dumnezeu: sfințirea voastră.”(1 Tesaloniceni 4, 3)

Sfântul Iachint ne întreabă dacă slujim sau doar conducem.

Teofana ne întreabă ce facem cu ceea ce avem.

Terentie și Neonila ne întreabă ce credință lăsăm copiilor.

Ștefan ne întreabă dacă mai știm să tăcem.

Firmilian ne întreabă dacă mai avem curajul de a apăra adevărul.

Aceasta este actualitatea lor.

În loc de încheiere – o Biserică vie prin oameni vii

Ziua de 28 octombrie nu este doar o succesiune de nume în calendar.

Este o adevărată școală a sfințeniei.

Sfântul Iachint ne învață că autoritatea trebuie transformată în slujire.

Sfânta Teofana ne învață că prestigiul trebuie transformat în responsabilitate.

Terentie și Neonila ne învață că familia trebuie să devină spațiu al transmiterii credinței.

Cei șapte fii ne arată că tinerețea poate deveni vârstă a mărturisirii.

Sfântul Ștefan Savaitul ne redescoperă taina tăcerii.

Sfântul Firmilian ne amintește că iubirea de Biserică presupune și fidelitate față de adevăr.

În fond, toți ne spun același lucru: Hristos poate transforma orice vocație într-un drum spre Împărăție.

Nu există o singură formă exterioară a sfințeniei.

Există însă o singură inimă a ei: iubirea deplină față de Dumnezeu.

Păstorul Îl iubește slujind.

Familia Îl iubește rugându-se împreună.

Mucenicul Îl iubește mărturisind.

Monahul Îl iubește în tăcere.

Episcopul Îl iubește apărând adevărul.

Iar omul simplu Îl poate iubi în fiecare gest al vieții sale.

Aceasta este marea pedagogie a zilei de 28 octombrie: Dumnezeu nu cere tuturor aceeași lucrare, dar cere tuturor aceeași fidelitate.

Sfinții nu ne cheamă să le copiem viețile, ci să descoperim în propria noastră viață locul în care Hristos ne cere să devenim sfinți.

Într-o lume care caută succesul, ei ne arată sfințenia.

Într-o lume care caută puterea, ei ne arată slujirea.

Într-o lume care uită să tacă, ei ne arată rugăciunea.

Într-o lume care relativizează adevărul, ei ne arată mărturisirea.

Într-o lume care fragilizează familia, ei ne arată casa devenită Biserică.

Și peste toate aceste chipuri rămâne cuvântul Apostolului, ca o sinteză a întregii lor existențe:„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”(Galateni 2, 20)

Aceasta este, în cele din urmă, definiția sfințeniei.

Nu omul care devine celebru.

Nu omul care devine puternic.

Nu omul care devine admirat.

Ci omul în care Hristos devine viață.

Preot Nicău Nicolae