Sfârșit de campanie sabatică. Sau de la teatrul fără teatru la politica fără politică

Bună sau rea, sănătoasă ori ba, decizia personală de a sări peste comentarea ediției curente de (închipuită) campanie electorală, până la primul tur de vot, a venit ca un minim protest față de disprețul administrat de principalii „actori” politici reuniți, dispreț consolidat de complicități nemaiîntâlnite până în prezent. De bună seamă, protestul a adus un confort liniștitor, derivat din ceea ce aș defini drept propria-mi abordare sabatică a campaniei. Disprețul avea să fie descris perfect, pe parcurs, de profesorul Gheorghe Piperea. Cât despre ghilimelele puse actorilor de pe ogorul nefertil al politicii, gestul conține suficientă generozitate, înlocuind binemeritata radieră.

Lumea românească, desprinsă din lumea-ntreagă, nu e scena lor. Nu joacă pe aceeași scenă cu poporul actor, ci o intoxică. O convenabilă și celebră replică extrasă din „Cum vă place” de William Shakespeare, curge din deviza „Totus mundus agit histrionem” a teatrului elisabetan „The Globe”, inaugurat la 1599 și trimite de fapt spre antichitate, la Cetatea Eternă privită ca alt soi de teatru în întregul ei. Dacă în teatru, vorba lui Marcel Iureș, încape orice, dar să fie de calitate, despărțirea de români a scenei politicii made in Romania are direct miresme de risc la adresa siguranței naționale.

La noi, la drept vorbind, etalând un exemplu extras de la Piatra-Neamț, nici teatrul nu mai e teatru. S-a împlinit o lună de la încheierea celei de-a treia ediții a Festivalului de teatru „Gianina Cărbunariu”, găzduit de Teatrul Tineretului, instituție de spectacole generos finanțată (ca să nu spun întreținută) de Consiliul județean Neamț și liniștea-i deplină. Principala demonstrație conținută de manifestare, una trecută cu vederea, a constat în pregătirea terenului „cultural” pentru viitor. Exacerbarea aproape violentă a virtuților teatrului documentar și ale teatrului reportaj a ridicat, pentru cine este atent, vălul mediatic și relațional țesut de colaboraționiștii unor dezvoltatori toxici de reprezentații care pot fi orice, numai teatru nu. Persoane incapabile să realizeze o documentare sau un reportaj răsărit, publicabil ori difuzabil, mută subiectele într-o închipuită dramaturgie. Găsim acolo un amestec de știri de la ora 5, Dan Diaconescu „Senzaționescu”, manelizare by Teo Trandafir, spălare pe creier și exploatarea entuziasmului unor tineri naivi, dacă nu ușor needucați. În prealabil, „dramaturgii” zic că umblă cu interviurile justificative prin terenul tactic. Nu fac diferența elementară între interviul de opinie și cel documentar, fără a mai pune la socoteală că tocmai lor ar trebui să li administreze un interviu clinic. Nu face nimic, rețelele de veritabilă criminalitate culturală organizată merg înainte. Netulburate. La orizont rânjește teatrul fără teatru, dacă nu vă era clar.

Până la orizontul de sub care tot refuză să vină Charlie Chaplin, înger vagabond, cu al sau hohot interzis, pentru a redeschide – vorba lui Adrian Păunescu – teatrul ce ni l-au închis, peste România începe a se așterne politica fără politică.

Pe 10 octombrie a căzut nu un guvern, ci o guvernare nesuferită, chiar detestată, dar legitimă, în dosarul căreia se strâng toate relele pământului. S-au țesut o sumedenie de povestioare năucitoare despre cum s-a compus, în termeni politici, majoritatea de cenzură. Toate-s aiureli de aburit poporul. Nu trebuie să fii neapărat un Remus Borza ca să te prinzi că reprezentanții minorităților naționale au înclinat balanța. De unde până unde atâta UDMR, Ponta și Popescu Tăriceanu, plus Tomacul de peste Prut și șmecherii din USR? Fără deputații minorităților, creație aberantă moștenită de la FSN, Ludovic Orban și Herr Iohannis își înghițeau moțiunea dintr-un sughiț. Adio își luau de la o prioritate despre care am scris (repede și degeaba) cu luni în urmă, aceea de a propune ei un anume comisar european. Noroc de același Borza că a reanimat subiectul. S-a vehiculat în culise numele Adinei Vălean, probabil ca supliment de compensație în contul lui Crin Antonescu, însă favorit părea Sigfried Vasilică Mureșan, personaj impus de-o cooperativă politică populară din Vest după același tipar internaționalist folosit cândva de Moscova. Ludovic Orban ne-a oferit o surpriză, lăsându-l la dospit pe deșteptul care a lăudat cu conținut de denunț PNL Neamț că a strâns 80.000 de semnături pentru susținerea lui Iohannis. De unde, Doamne Sfinte, de unde într-un județ depopulat?… Oricum, Orban a reușit să facă pasul spre categoria oamenilor politici de stat puternici, istorici. Politician mare era și până acum, doar că mulți nu vedeau, iar alții îl necăjeam, deseori cu justificat temei. Indiferent de suișuri, coborâșuri, inconsecvențe și frăția cu siniștrii băsiști, rămâne unul dintre ultimii liberali pur-sânge în activitate la vârf, care duce mai departe spiritul Calului Alb.

În rest, sub semnul săgeții normal de rânjitoare, numai campanie electorală n-a fost. Cu Iohannis dat câștigător cert al alegerilor, nu le-a păsat de niciun fel că susțin un candidat dovedit a fi vesel călcător pe Constituție, ca să nu mai vorbim, de pildă, despre afacerea odioasă cu patrimoniul Grupului Etnic German. Mesajele și comunicatele distribuite de presă s-au distins printr-o singură calitate: erau pe bani. Mitingurile grandioase, disciplinate, cu un devotament împins la limita caraghiosului și discursurile enervante ascundeau, pe fond, simpla incapacitate de a fi cinstiți cu românii, direct în stradă sau într-o dezbatere electorală.     

La începutul verii, s-a uitat, cu o grabă fantastică de-a avea alegeri generale anticipate băgau gaz pe foc agitatorii de umblă cu cinstea, corectitudinea și competența neomarxistă pe post de moaște moderne. Socotelile de la USR & PLUS n-au rezistat la o minimă probă a timpului. Era inevitabil ca fix elecoratul ademenit să se prindă de golănia unei mișcări politice periculoase, asamblată ca vehicul pentru accederea unor „predefiniți” la privilegii. Astăzi, candidatul Dan Barna a ajuns un nimeni politic. Cioloș, gingaș făuritor al victoriei PSD din 2016, e și el gata epuizat.

Ce mai avem?… Partidul lui Ponta și partidul lui Călin Popescu Tăriceanu au susținut pe cel mai elegant, echilibrat și înțelept candidat nu numai al acestui sezon. L-au susținut cu gura, căci faptele concrete vor fi mărturisite altădată, probabil după ce Mircea Diaconu va strânge pe un DVD toate mesajele scrise și filmate, accesibile pe internet. Nu spun cuvinte mari, dar e singurul care a dezolvat un proiect decent de președinte ca parte a unui proiect civilizat de țară. În spate, după toate șmecheriile cu moțiunea de cenzură și învestirea noului guvern, Victor Ponta pare să se îndrepte spre îndelung căutatul final de carieră politică. Popescu Tăriceanu s-a repliat, s-a reorientat, și-a conservat zonele de influență. Aproape nu s-a observat că, în țară, contează pe vreo șapte organizațiii județene valabile. (Ca să eliminăm dubiile, Neamțul nu e pe listă.)

Trecând peste candidatura tip bruiaj a lui Cumpănașu, așteptat și el la un urgent interviu clinic, puțini au avut răbdare să-l asculte pe Viorel Cataramă, tardiv devoalat (oficial) drept turnător la Securitate. Fostul șef de promoție de la ASE București, cu liberalismul marcat până în ADN, a susținut un program de reforme economice și administrative, incluse într-o reformă profundă a statului, ce merită atenția oricui ajunge președinte sau prim-ministru, dacă stau cu picioarele bine înfipte între hotarele țării.

Evident, lipsește cineva. E Viorica Dăncilă, dinadins lăsată la final. Pe lângă guvernarea ce trebuie grabnic cercetată în profunzimile ascunse publicului, ea va deconta facturile de penalitate ale unui partid care n-a înțeles, după europarlamentare, să dea drumul la reforme interne, să restructureze repede guvernarea, s-o termine cu muieretul și handralăii clientelari. Dintr-o comoditate amestecată cu ambițiile și prioritățile stăpânilor de județe, PSD nu ajunge pe drumuri, însă a lăsat pe drumuri un electorat fidel. Degeaba simpatia certă câștigată personal de Dăncilă pe final, degeaba umanizarea ei prin comparație atât cu propriul partid, cât și cu aroganța „nevinovatului” Iohannis. Misiunea imposibilă asumată nu se încheie cu alegerile prezidențiale, cum s-ar crede. Cu sau fără ea în frunte, până la alegerile locale și parlamanetare de la anul, partidul trebuie să facă față valului de eliberare de PSD a tuturor structurilor anterior acaparate de invadatorii de partid. Balamucul e garantat.

Iată, așadar, cum se încheie o activitate organizată, cunoscută drept campanie electorală. La finalul acesteia – cu excepția lui Mircea Diaconu și Viorel Cataramă – nu reținem decât lupta pentru putere și reglările de conturi la nudul gol. Chiar așa, pe câți dintre ceilalți candidați și de câte ori i-ați auzit, cât de convingători au fost vorbind despre români și România?

E trist, e groaznic să fie ireversibil, dar politica din această toamnă s-a dezvăluit, în fine, strict ca unicul mijloc la îndemână prin care se pune mâna pe putere pentru atingerea exclusivă a scopurilor personale și de grup de interese, interese interne, externe ori combinate. Curat politică fără politică!

Viorel COSMA