Scoarţa din judeţul Neamţ, parte a patrimoniului mondial UNESCO
Unele ţesături au făcut parte din expoziţiile anterioare, alte, chiar dacă fac parte din colecţia muzeului de mult timp, nu au fost nicio dată expuse, în timp ce câteva au fost relativ recent donate instituţiei de persoane care au considerat că locul unui covor vechi este într-un muzeu. Diferite ca vechime şi valoare artistică, oferă o imagine a muncii şi creativităţii femeilor care le-au realizat.
Florentina Buzenschi, muzeograf la Muzeul de Etnografie Piatra-Neamţ, ne propune un periplu prin istoria țesutului din Neamț :
În ceea ce priveşte ţesutul, ocupaţia este atestată prin descoperiri arheologice încă din neolitic: fusaiole de lut sau impresiuni de ţesături pe vasele de ceramică. Primele războaie de ţesut erau verticale, tehnica era simplă, în două iţe. Considerat o apariţie mai nouă, războiul orizontal este documentat de cca. un mileniu.
Având rol utilitar mai întâi, apoi decorativ, ţesăturile erau folosite la realizarea pieselor de port şi a textilelor de interior. Dintre acestea din urmă, cele mai impresionante prin dimensiuni şi decor sunt lăicerele şi scoarţele. Lăicerele sau păretarele sunt înguste (până la 1 m) şi lungi (de 3m, 4m sau chiar mai mult) având rolul de a acoperi 2 sau 3 pereţi ai camerei sau laiţele. De la sistemul de ornamentare arhaic, cu dungi de diferite lăţimi (vrâste – lăicer învărgat) şi un număr redus de culori naturale sau obţinute prin vopsirea cu plante, s-a ajuns la o compoziţie mai bogată în motive decorative şi cromatică, la începutul secolului al XX-lea. „În zona Neamţ apare un lăicer deosebit, numit şi păretar, decorat cu dungi şi registre alese cu pomul vieţii, caracterizat prin cromatica discretă a vopselurilor vegetale – brun, negru, roşu, verde măsliniu, albastru de Prusia. Motivul vegetal introdus în compoziţia decorativă a lăicerului apare sub forma unei tulpini cu rămurele oblice cu câte o floare romboidală la capăt.”(G. Stoica, P.Petrescu, Dicţionar de artă populară, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.303)
Scoarţa este mai scurtă şi mai lată decât lăicerul şi are o compoziţie complexă. Ornamentaţia poate fi liniară (cu motive ce se repetate la distanţe egale), cu decor compact, în acest caz motivele sunt legate între ele sau ţesute cu adevărate compoziţii, cu un motiv central şi altele amplasate în jurul acestuia. Delimitarea câmpului se realizează prin chenar ornamentat sau nu. Era realizată dintr-un lat sau din două foi. În atelierele mănăstireşti au fost ţesute scoarţe de mari dimensiuni, cu decor complex. Motivele principale sunt geometrice sau geometrizate ca în cazul celor fitomorfe, avimorfe, zoomorfe şi mai rar antropomorfe.
În ceea ce priveşte termenul de covor, acesta a început să fie folosit în jurul anului 1900 înlocuind pe cele de scoarţă şi lăicer, totuşi, pe Valea Bistriţei, covor era considerat doar cel de tip nou, cu trandafiri, restul păstrându-şi terminologia veche.
Tehnica de realizare a covoarelor este cu alesul legat firele fiind întrepătrunse (chilim), alesul cu găurele (karamani) şi neveditul (în cazul macaturilor). Materia primă era părul din lână, cânepa, sau bumbacul pentru urzeală şi lâna (canura) pentru băteală.
Cele mai frumoase covoare sunt realizate din lână vopsită în culori obţinute din plante, diversificarea cromaticii odată cu introducerea pigmenţilor chimici la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu a însemnat, de cele mai multe ori şi un salt calitativ. Dacă în prima parte a secolului al XIX-lea, câmpul scoarţelor era mai ales verde-oliv sau galben, cu motive decorative ţesute cu roşu închis, negru, cafeniu , alb sau galben, în a doua jumătate a aceluiaşi secol sunt introduse negru şi albastru pentru câmp, iar după 1900, menţinându-se acelaşi fond închis, decorul este viu colorat, cel cu trandafiri fiind foarte răspândit în Neamţ.
Speranţa noastră este ca în viitorul apropiat să realizăm fotoexpoziţia în formatul iniţial, pe esplanada Curţii Domneşti, până atunci vă prezentăm imagini din acest proiect.
