REGIMENTUL RĂZBOIENI Nr. 15 – ISTORIE ȘI EROISM (II)

În cele ce urmează dorim să venerăm cu pioșenie și simțire pe eroii care s-au jertfit în vederea înfăptuirii dezideratului de veacuri a neamului românesc, pentru strângerea laolaltă a tuturor teritoriilor străbune într-un singur stat, unitar și independent, vis care s-a realizat pe parcursul anului 1918, culminând cu actul istoric de la 1 Decembrie același an – Marea Unire.

Din publicistica și documentele vremii, inclusiv istoricul viteazului Regiment, reiese contribuția adusă de fiii ”ținutașilor de Neamț”, prin a căror vitejie, până la sacrificiul suprem, s-a realizat mărețul eveniment amintit.

Prima bravură de eroism o face poetul și viteazul căpitan Vulovici, comandantul Companiei a 4 a din Batalionul I, în luptele din împrejurimile localității Miercurea-Ciuc, care înainte de luptele care vor începe în 26 august 1916 se adresa comandanților și ostașilor din subordine ca să nu uite că în față se află ”vrăjmașul care veacuri de-a rândul n-a fost decât asupritorul fraților noștri (ardeleni n.n.)” … și că ”Țara întreagă ne privește, iar mai presus de toate, este umbra sfântă a Voievodului Mihai care cere să-l răzbunăm pentru mișelia de la Turda”.
Într-una din luptele începute, un glonț îl lovise drept în ”Floarea din chipiu” după cum își cântase singur moartea, într-una din poeziile sale: Un glonț-n floarea din chipiu! În luptă mă ”isbească”! N-a mai putut spune decât trei cuvinte, care au fost și ultima-i dorință: ”Tot înainte copii!”

În luptele de pe Valea Uzului, în rândul celor care și-au găsit moartea, se numără și bravul și aprigul luptător Loc. Diamandescu, care a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 10 octombrie 1916, fiind comandantul Companiei a 12 a, secerat de niște mitraliere ungurești, ”cu un glonț drept în frunte”.

Tot în această zonă a căzut în ziua de 3 octombrie 1916 și maiorul Ștefan Mihăileanu, comandant de batalion, după ce prin atacuri disperate în spatele dușmanului, punând pe fugă regimente de cavalerie bavareză, capturând tunuri, mitraliere și trenuri regimentare, ”o mitralieră inamică îi seceră picioarele și maiorul, lovit de moarte, se prăbuși pe vecie cu mâna încleștată pe carabină, putând spune doar atât în iureșul luptei: Înainte copiii mei!”

Plutonierul major Șova, de la Compania a 8 a, a atacat în zorii unei zile din octombrie, în luptele cu honvezii (ungurii n.n.), o vale din Codrii Uzului, luând 40 de prizonieri, precum și capturând două mitraliere. În învălmășeala luptelor crâncene, pe înserat, plut. Șova a căzut deodată trăsnit de un glonț dușman. În total, în lupta care a urmat, până la înfrângerea inamicului s-au luat peste 1200 de prizonieri. Modestul nostru erou, în jurul morții căruia nu s-a făcut zgomot și care cu cinste și plâns de soldații săi, a fost îngropat alături de viteazul lui maior Mihăileanu al cărui corp a fost găsit în cea de-a doua zi, ridicat și dus în cimitirul din Dărmănești (jud. Bacău n.n.).

Nu mai prejos de cei amintiți este și sublocotenentul de rezervă Millo Matei, care făcea fală magistraturii noastre, iar pentru noi a fost un viteaz între viteji, cu care Regimentul Războieni nr. 15 s-a mândrit.

Magistratul nostru era un om care cunoștea mai bine codurile ca regulamentele militare, dar care știa ca nimeni altul să lupte. A participat în luptele grele de pe Valea Uzului, în care ostașii din subordine vedeau ”în acest mic omuleț, clădit pentru a mânui pana, un artizan sublim și admirabil în mânuirea armei în luptă”. Au urmat luptele din jurul Bucureștilor și dezastrul retragerii din 1916. Veșnic în fruntea plutonului său, cu zâmbetul pe buze ca un nebunesc dispreț de moarte, cu pieptul deschis se avânta primul în atacurile la baionetă. Sfârșitul i-a venit în ziua de 15 octombrie 1916, în Poiana Mohorțari, aproape de comuna Tulburea din fostul județ Râmnicu Sărat (azi Vrancea n.n.). Sublocotenentul Millo, alături de Compania sa a înfrânt patru atacuri nemțești. În cel de-al cincilea, în atacul furibund de baionete alor noștri, când s-a prăbușit din nou fala nemților, s-a stins și viteazul român. A căzut întins pe glia străbună, scăldat în sânge cu capul zdrobit de o grenadă. Eroul a fost luat pe umeri de doi soldați și dus în satul Tulburea, alături de alți viteji căzuți la datorie, fiind îngropați creștinește în satul Dumitrești, odihnindu-se pe vecie în pace sub pajiștea din Valea Râmnicului.

Căpitanul Neagu Dumitru a luat parte în acele groaznice lupte de la 31 Decembrie și până la 3 ianuarie 1917, de la Pralea, în ale cărei înălțimi s-a pierdut aproape jumătate din Divizia a 7 a. ”După ce inamicul a fost respins cu mari pierderi în după amiaza zilei de 1 ianuarie, a doua zi, pe la ora 12, inamicul a reluat obișnuitul său atac, pe tot frontul. Mitralierele noastre nu mai funcționau din cauza gerului, iar inamicul înainta în rânduri strânse și puhoiul se apropia mereu, trecând peste cadavrele celor secerați de noi în ajun … Începe lupta corp la corp, luptă pe viață și pe moarte. Prima noastră linie se rărise – cum se consemna în carnetul unui ofițer – și puținii soldați care mai rămăseseră sunt siliți să se retragă în fața inamicului ce-i copleșise. Atunci Căpitanul Neagu, cu revolverul în mână, în fruntea Companiei din mica rezervă ce mai avea, o ia la fugă spre locul dezastrului îndemnându-i pe ostași să-l urmeze prin focul ucigător al inamicului. Cum alerga astfel în fruntea Companiei, un glonț i-a străpuns inima și la pironit între cele două linii. Soldații săi îngroziți se aruncă și își ridică comandantul”.

Așa a murit ofițerul erou care a presimțit moartea încă din preziua atacului, rugându-i pe ai lui să spună celor ce vor întreba de el, că „a căzut făcându-și datoria!” Se cuvine, astfel, să păstrăm vie memoria și pomenirea veșnică a tuturor acestor viteji eroi!

Prof. Gheorghe Radu