Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune. Sfântul Mare Mucenic Artemie și Sfântul Cuvios Gherasim din Kefalonia – două chipuri ale biruinței prin Cruce și rugăciune

„Căci când sunt slab, atunci sunt tare.”(2 Corinteni 12, 10)

În această zi liturgică în care Biserica îi prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Artemie și pe Sfântul Cuvios Gherasim din Kefalonia, calendarul ortodox așază înaintea noastră două chipuri aparent foarte diferite ale sfințeniei: mucenicul care mărturisește pe Hristos în mijlocul conflictului și al persecuției și monahul care caută liniștea pustiei, a rugăciunii și a nevoinței.

Unul primește cununa muceniciei în confruntarea directă cu puterea lumii. Celălalt dobândește libertatea inimii prin desprinderea de lume și prin lucrarea neîncetată a rugăciunii. Unul este mărturisitor în fața prigonitorului, celălalt este mărturisitor în adâncul inimii. Dar amândoi mărturisesc același adevăr: Hristos este mai puternic decât tot ceea ce îl poate despărți pe om de Dumnezeu.

Pentru Biserică, mucenicia și asceza nu sunt două drumuri concurente, ci două expresii ale aceleiași vocații baptismale. Mucenicul moare pentru Hristos; monahul moare zilnic față de omul vechi. Mucenicul își dăruiește viața într-o singură clipă; ascetul o dăruiește în fiecare zi. În ambele situații, centrul este același: jertfa iubitoare și libertatea în Hristos.

Sfântul Mare Mucenic Artemie – credința care nu se negociază

Sfântul Mare Mucenic Artemie este una dintre marile figuri ale martiriului creștin din veacul al IV-lea. Tradiția Bisericii îl prezintă ca pe un înalt dregător și comandant militar în vremea împăratului celui Sfânt, Constantin cel Mare și, ulterior, al împăratului Constanțiu.

Viața sa ilustrează un adevăr fundamental: credința creștină nu poate fi redusă la o opinie personală pe care omul o păstrează atât timp cât împrejurările îi sunt favorabile.

Când mărturisirea lui Hristos a devenit periculoasă, Artemie nu și-a abandonat credința pentru a-și salva poziția.

Aceasta este adevărata semnificație a mărturisirii.

Nu faptul că omul spune că are credință atunci când nimic nu îl costă, ci faptul că rămâne fidel atunci când credința are un preț.

Mucenicia – mărturia supremă despre libertatea omului

În teologia ortodoxă, mucenicul nu este un om care caută suferința pentru ea însăși.

Biserica nu glorifică durerea.

Mucenicul nu este definit de cruzimea torturii pe care o suportă, ci de iubirea pentru Hristos care devine mai puternică decât frica de moarte.

Sfântul Ignatie Teoforul scria în Epistola către Romani:

„Lăsați-mă să fiu hrană fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu.”

Această afirmație nu este o celebrare a morții, ci exprimarea unei libertăți care nu mai poate fi confiscată de puterea lumească.

Imperiul poate lua trupul.

Nu poate lua credința.

Poate provoca durere.

Nu poate obliga conștiința să-L nege pe Hristos.

Artemie – între puterea imperială și puterea Crucii

Este semnificativ faptul că Artemie provenea dintr-un mediu al puterii.

El cunoștea mecanismele autorității.

Știa ce înseamnă rangul.

Știa ce înseamnă prestigiul.

Și tocmai de aceea mărturia sa are o profundă forță teologică.

El descoperă că există o putere mai înaltă decât puterea politică.

Aceasta este puterea Crucii.

Sfântul Apostol Pavel afirmă:„Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”(1 Corinteni 1, 18)

Artemie transformă această afirmație într-o existență concretă.

În fața autorității imperiale, el descoperă adevărata libertate.

Crucea – paradoxul puterii lui Dumnezeu

Creștinismul este plin de paradoxuri.

Viața vine prin moarte.

Înălțarea vine prin smerenie.

Puterea se descoperă în slăbiciune.

Biruința vine prin Cruce.

Această logică este radical diferită de logica lumii.

Lumea spune:„Ești puternic dacă poți domina.”

Evanghelia spune: „Ești puternic atunci când poți iubi fără să răspunzi răului prin rău.”

Lumea spune: „Salvează-te pe tine.”

Hristos spune:„Cel ce va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cel ce-și va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.”(Matei 16, 25)

Sfântul Artemie este un comentariu viu la acest cuvânt.

Sfântul Cuvios Gherasim din Kefalonia – sfințenia inimii

La celălalt capăt al spectrului duhovnicesc îl întâlnim pe Sfântul Cuvios Gherasim din Kefalonia, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Bisericii Ortodoxe din Grecia.

Născut în secolul al XVI-lea, Sfântul Gherasim a dus o viață de nevoință, rugăciune și slujire.

Tradiția sa biografică amintește peregrinările sale duhovnicești și legăturile cu marile centre ale Ortodoxiei răsăritene, înainte de stabilirea sa în Kefalonia.

Aici a întemeiat mănăstirea de la Omala, cunoscută astăzi ca Mănăstirea Sfântului Gherasim, devenită unul dintre marile centre de pelerinaj ale lumii ortodoxe.

Dar adevărata sa lucrare nu constă în zidurile mănăstirii.

Ci în zidirea omului lăuntric.

Pustiul din inimă

Sfântul Gherasim ne învață că omul poate trăi în lume și totuși să aibă nevoie de pustie.

Pustia nu este doar un loc geografic.

Este o stare de libertate interioară.

Într-o lume dominată de zgomot, omul trebuie să redescopere tăcerea.

Într-o cultură a acumulării, trebuie să redescopere simplitatea.

Într-o epocă a vitezei, trebuie să redescopere răbdarea.

Într-o societate a expunerii permanente, trebuie să redescopere ascunderea în Dumnezeu.

Aceasta este actualitatea Sfântului Gherasim.

Rugăciunea – centrul vieții ascetice

Pentru sfinții Bisericii, rugăciunea nu este un supliment al vieții.

Este respirația sufletului.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Rugați-vă neîncetat.”(1 Tesaloniceni 5, 17)

Sfântul Gherasim a transformat această poruncă într-un principiu existențial.

Rugăciunea nu înseamnă doar să-I cerem lui Dumnezeu lucruri.

Înseamnă să rămânem înaintea Lui.

Să ne lăsăm cunoscuți.

Să ne lăsăm vindecați.

Să renunțăm la autosuficiență.

În rugăciune, omul descoperă că nu este centrul universului.

Dumnezeu este centrul.

Vindecarea omului – de la suflet la trup

Sfântul Gherasim este cinstit în tradiția populară și liturgică pentru numeroase vindecări și minuni.

Biserica nu înțelege însă minunea ca pe un spectacol.

Minunea este semnul unei prezențe.

În limbajul biblic, minunea este semeion – semn.

Ea indică spre Dumnezeu.

Vindecarea trupului este importantă.

Dar vindecarea deplină este vindecarea persoanei.

Hristos nu vine doar să prelungească viața biologică.

Vine să restaureze omul în comuniunea cu Dumnezeu.

De ce mucenicul și cuviosul se întâlnesc?

Artemie și Gherasim par foarte diferiți.

Unul – în mijlocul imperiului.

Celălalt – în singurătatea monahismului.

Unul –  în conflict.

Celălalt – în liniște.

Unul – în martiriu.

Celălalt – în asceză.

Dar există un punct în care se întâlnesc: ambii au refuzat să trăiască pentru sine.

Aceasta este inima sfințeniei.

Sfântul nu este omul care își construiește o versiune religioasă mai performantă a sinelui.

Este omul care își pierde centrul în Dumnezeu.

„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”

Sfântul Apostol Pavel spune:„M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”(Galateni 2, 20)

Această afirmație poate fi considerată una dintre cele mai profunde definiții ale sfințeniei.

Mucenicul o trăiește prin jertfa vieții.

Monahul o trăiește prin lepădarea de sine.

Artemie spune prin sângele său:„Hristos este mai important decât viața mea.”

Cuviosul Gherasim spune prin nevoința sa:„Hristos este mai important decât voia mea.”

Aceeași Evanghelie.

Două forme de mărturisire.

Asceza nu este dispreț față de trup

Un aspect esențial trebuie subliniat.

Asceza ortodoxă nu este dualism.

Creștinismul nu consideră trupul rău.

Trupul este creația lui Dumnezeu și este destinat învierii.

De aceea, nevoința ascetică nu urmărește distrugerea trupului, ci eliberarea persoanei de tirania patimilor.

Postul nu spune:„Trupul este rău.”

Spune:„Trupul trebuie reașezat în ordinea iubirii.”

Omul trebuie să devină stăpân pe dorințele sale, nu sclavul lor.

Mucenicia cotidiană

Majoritatea creștinilor nu sunt chemați la martiriul sângelui.

Dar toți sunt chemați la martiriul conștiinței.

Există mucenicia de fiecare zi:

să nu răspunzi urii cu ură;

să ierți;

să nu minți;

să nu te răzbuni;

să nu vinzi adevărul pentru avantaje;

să rămâi curat într-o lume care banalizează impuritatea;

să nu renunți la Hristos pentru acceptarea celorlalți.

Aceasta este forma contemporană a mărturisirii.

Cuviosul Gherasim – școala răbdării

Viața Sfântului Gherasim ne vorbește și despre răbdare.

Societatea contemporană vrea rezultate imediate.

Vindecare imediată.

Succes imediat.

Recunoaștere imediată.

Dar sfințenia este lentă.

Inima se curăță în timp.

Patimile se vindecă prin perseverență.

Rugăciunea se adâncește prin fidelitate.

Virtutea devine caracter prin repetare.

Sfântul Gherasim ne învață că Dumnezeu lucrează în om nu doar prin momente spectaculoase, ci prin fidelitatea discretă a fiecărei zile.

Sfințenia ca transfigurare

În teologia ortodoxă, scopul vieții creștine este participarea la viața dumnezeiască.

Sfântul Apostol Petru vorbește despre chemarea omului de a deveni:„părtași dumnezeieștii firi”(2 Petru 1, 4).

Aceasta nu înseamnă că omul devine Dumnezeu după ființă.

Înseamnă că participă la harul dumnezeiesc.

Sfântul Gherasim este o icoană a acestei transfigurări.

Iar Sfântul Artemie este o icoană a ei prin fidelitatea până la moarte.

Hristos – centrul ambelor vieți

Dacă îi privim separat pe sfinți, riscăm să transformăm calendarul într-o colecție de biografii.

Dar Biserica nu îi prăznuiește pe sfinți pentru a ne îndepărta de Hristos.

Îi prăznuiește pentru că în ei Hristos Se face vizibil.

Sfântul nu este scopul.

Este fereastră.

Artemie ne conduce către Cruce.

Gherasim ne conduce către rugăciune.

Crucea și rugăciunea ne conduc către Hristos.

Iar Hristos ne conduce către Tatăl, în Duhul Sfânt.

Aceasta este dinamica întregii vieți eclesiale.

Ce înseamnă să fii puternic?

Sfântul Artemie răspunde:Să nu-ți vinzi conștiința.

Sfântul Gherasim răspunde:Să-ți stăpânești inima.

Evanghelia răspunde: Să rămâi în Hristos.

Lumea confundă adesea puterea cu dominația.

Creștinismul o identifică cu libertatea.

Poți avea putere asupra altora și să fii sclavul propriilor patimi.

Poți să nu ai nicio putere lumească și să fii liber.

 Sfântul Artemie și Sfântul Gherasim sunt puternici pentru că nu aparțin fricii.

Două chipuri pentru o Biserică vie

Biserica are nevoie și de mărturisitori asemenea lui Artemie.

Și de rugători asemenea lui Gherasim.

Are nevoie de oameni care să spună adevărul.

Dar și de oameni care să se roage pentru cei care nu-l cunosc încă.

Are nevoie de curaj.

Dar și de blândețe.

De fermitate.

Dar și de smerenie.

De mărturisire publică.

Dar și de nevoință ascunsă.

Sfințenia nu este uniformă.

Ea este asemenea unei icoane cu multe chipuri, dar cu o singură lumină.

Lumina lui Hristos.

În loc de încheiere – între Cruce și chilie

Sfântul Mare Mucenic Artemie ne privește din veacul martirilor și ne întreabă:

Ce ești dispus să pierzi pentru a nu-L pierde pe Hristos?

Sfântul Cuvios Gherasim din Kefalonia ne întreabă, din liniștea nevoinței sale: La ce ești dispus să renunți pentru a câștiga libertatea inimii?

Întrebările lor sunt diferite.

Răspunsul este unul singur.

Hristos.

Artemie a trecut prin focul prigoanei.

Gherasim a trecut prin focul ascezei.

Unul a biruit frica de moarte.

Celălalt a biruit, prin har, moartea omului vechi.

Unul și-a vărsat sângele.

Celălalt și-a vărsat viața în rugăciune.

Amândoi ne arată însă același adevăr:nu există sfințenie fără jertfă și nu există jertfă creștină fără iubire.

Într-o lume care ne învață să ne protejăm permanent interesele, sfinții ne învață să ne dăruim.

Într-o cultură a confortului, ne vorbesc despre Cruce.

Într-o epocă a zgomotului, Sfântul Gherasim ne vorbește despre tăcere.

Într-o societate în care adevărul este adesea negociat,Sfântul Artemie ne vorbește despre mărturisire.

Și astfel, cele două chipuri devin două aripi ale aceleiași spiritualități.

  Sfântul Artemie – curajul de a muri pentru Hristos.

Sfântul Gherasim – curajul de a trăi numai pentru Hristos.

Iar între cele două se află întreaga vocație creștină.

Pentru că, în cele din urmă, nu ni se cere tuturor să murim ca martiri, dar ni se cere tuturor să murim păcatului.

Nu ni se cere tuturor să locuim în pustie, dar ni se cere tuturor să facem în inimă un loc în care Dumnezeu să poată locui.

Nu ni se cere tuturor să săvârșim minuni, dar ni se cere să devenim noi înșine minuni ale harului.

Și poate că aceasta este cea mai adâncă lecție a acestei zile liturgice: Hristos nu ne cheamă să fim puternici în ochii lumii, ci să devenim liberi în Dumnezeu.

Iar libertatea adevărată începe atunci când omul poate spune, asemenea Apostolului:„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”

Atunci mucenicia devine iubire.

Asceza devine libertate.

Rugăciunea devine respirație.

Iar viața întreagă devine o liturghie tainică a întâlnirii cu Dumnezeu.

Preot Nicău Nicolae