Primăriile cu reclamagii de serviciu sunt ocolite de investitori, prestatori și chiar de ONG-uri
O comunitate poate pierde investiții, servicii și oportunități inclusiv din cauza unor consilieri locali sau funcționari care transformă reclamația într-o ocupație permanentă. Când orice contract devine motiv de scandal, orice colaborare este prezentată drept combinație și orice inițiativă este întâmpinată cu acuzații de corupție, există oameni și firme care preferă să ocolească respectiva primărie. Nu pentru că ar avea ceva de ascuns, ci pentru că timpul pierdut, cheltuielile și asocierea numelui lor cu suspiciuni fabricate pot face un contract perfect legal să nu mai merite efortul.
Trebuie să lămurim de la început despre cine vorbim. Nu despre oamenii care sesizează nereguli reale și nici despre cei care, având motive întemeiate să suspecteze o ilegalitate, cer verificarea ei. O reclamație poate fi legitimă chiar dacă, în final, suspiciunea nu se confirmă. Vorbim despre cei care inventează fapte, răstălmăcesc deliberat documente sau întrețin acuzații despre care știu că sunt false, pentru a-și face imagine, pentru a se răzbuna ori pentru a împiedica pe altcineva să realizeze ceva. Diferența trebuie stabilită prin fapte și documente, dar ea există și nu poate fi ascunsă la nesfârșit în spatele luptei cu corupția.
În România, abuzul de drept este reglementat. Articolul 15 din Codul civil interzice exercitarea unui drept pentru a vătăma ori păgubi pe altcineva sau într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. Problema este că existența acestei reguli nu rezolvă automat fiecare situație: caracterul abuziv trebuie demonstrat, iar obținerea unei reparații presupune un demers distinct, cu timp, probe și, după caz, cheltuieli. Între timp, cel reclamat trebuie să răspundă solicitărilor și să suporte consecințele scandalului. Codul civil, articolele 14–15.
Aici se dezvoltă un soi de parazitism al scandalului public: unul produce acuzații, ceilalți consumă timp și resurse ca să lămurească lucrurile, iar autorul își contabilizează postările, distribuirile și aplauzele. Când verificările arată că faptele reclamate nu există, explicația finală riscă să nu mai intereseze publicul care a văzut acuzația inițială. Suspiciunea a fost deja răspândită, numele au fost deja asociate cu presupuse ilegalități, iar timpul pierdut nu mai poate fi recuperat.
Închipuiți-vă un tren în care un călător se apucă să tragă semnalul de alarmă pentru că este mizerie la baie, pentru că fumează cineva pe culoar sau pentru că altcineva a deschis geamul. Unele dintre aceste situații trebuie, evident, rezolvate, dar nu orice nemulțumire justifică oprirea întregului tren. O călătorie care ar trebui să dureze o oră se transformă, în această imagine, într-o zi de opriri, explicații și nervi. Călătorul respectiv pretinde că apără interesele tuturor, dar toți ceilalți ajung mai târziu unde aveau treabă. Iar cei care au trecut prin experiență caută, data viitoare, alt tren.
Cam așa poate ajunge să funcționeze și o primărie în care cineva folosește instituțiile de control ca instrument într-un război personal sau politic. Se trimit reclamații peste reclamații, se cer documente, se dau explicații, se fac verificări și, după caz, se iau declarații. Desigur, instituțiile trebuie să-și facă treaba. Tocmai de aceea, cel care le sesizează cu bună știință despre fapte inventate pune la lucru un întreg mecanism pe cheltuiala și pe timpul altora.
Iar eticheta de „avertizor în interes public” nu este o imunitate pentru asemenea comportamente. Legea nr. 361/2022 cere, între condițiile de protecție, ca persoana să fi avut motive întemeiate să creadă că informațiile erau adevărate la momentul raportării. Aceeași lege prevede, la articolul 29, amenzi între 2.500 și 30.000 de lei pentru raportarea unor informații cunoscute ca nereale, dacă fapta nu constituie infracțiune. Așadar, legea protejează raportarea făcută în condițiile sale, nu fabricarea conștientă de acuzații. Legea nr. 361/2022, articolele 20 și 29.
În decursul timpului am stat de vorbă cu mulți prestatori de servicii, de la vânzători de papetărie până la constructori. În discuțiile respective, mesajul a fost același: preferă să rateze un contract cu o primărie unde există asemenea personaje decât să piardă ulterior timpul pe la instituții, cu documente, declarații și controale pornite de la acuzații fabricate. Aceste discuții nu sunt o statistică națională, dar arată un calcul pe care un prestator îl poate face cât se poate de rațional: cât câștig din contract și cât mă poate costa tot deranjul din jurul lui?
O firmă trebuie să accepte verificarea modului în care își îndeplinește contractele, mai ales când este vorba despre bani publici. Dar are și libertatea să decidă că nu dorește să intre într-un mediu în care simplul fapt că livrează hârtie, repară o clădire sau prestează un serviciu o transformă în personajul unui scandal. Pentru un antreprenor, zilele consumate cu lămurirea unor acuzații inventate înseamnă muncă amânată, costuri și energie luată din activitatea firmei. Faptul că, la final, i se dă dreptate nu șterge aceste pierderi.
Același calcul îl poate face un investitor care compară mai multe localități. Și îl poate face chiar un ONG care vrea să organizeze o activitate, să aducă o sponsorizare sau să contribuie la un proiect pentru comunitate. Dacă oamenii anticipează că vor trebui să se apere public pentru simplul fapt că au colaborat cu primăria, pot alege să-și ducă banii, timpul și inițiativele în altă parte. Inclusiv disponibilitatea de a ajuta are o limită atunci când ajutorul te aruncă într-un conflict care nu îți aparține.
Consecința posibilă este foarte concretă: mai puțini prestatori interesați, concurență mai redusă, colaborări ratate și proiecte mai greu de realizat. Nu orice reclamație produce un blocaj și nu orice proiect nereușit poate fi pus pe seama reclamanților. Primarii rămân responsabili pentru legalitatea și calitatea administrației. Dar este la fel de greșit să pretindem că o campanie de acuzații fabricate nu are niciun cost pentru comunitate.
Mai ales când scopul este tocmai ca primarul să nu facă nimic, să nu aibă realizări și să rămână permanent înconjurat de suspiciuni de corupție sau incompetență. Într-un asemenea scenariu, orice inițiativă devine suspectă, orice partener devine complice, iar orice întârziere provocată este apoi prezentată drept dovada că administrația nu funcționează. Cel care pune piedica ajunge să reproșeze că lucrurile nu înaintează.
De aceea, când votați sau aplaudați pe rețelele sociale un asemenea reclamagiu de serviciu, uitați-vă și la ce a rămas în urma reclamațiilor lui. Ce nereguli s-au confirmat? Ce prejudicii au fost recuperate? Ce s-a îndreptat concret? Iar acolo unde acuzațiile au fost infirmate, a prezentat public și rezultatul verificărilor, cu aceeași energie cu care a anunțat presupusul scandal? O sesizare neconfirmată nu îl face automat rău-intenționat, dar felul în care se raportează la adevăr după verificări spune foarte mult despre seriozitatea lui.
Comunitatea are nevoie de oameni care descoperă și opresc abuzuri. Are însă toate motivele să îi judece critic pe cei care fabrică alarme și consumă resursele tuturor pentru propria imagine. Înainte să mai aplaudați un scandal, gândiți-vă că sunteți și voi în trenul acela. Cel care trage fără rost semnalul de alarmă poate obține atenția întregului vagon, dar întârzierea o suportați cu toții.
Iosub Robert
