Povestea apariției poeziei „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”

În anul 1867, adică la 17 ani, Mihai Eminescu ducea o viață romantică, adică nestatornică. Plecase de acasă și acum hoinărea prin țară. Nu se știe cu exactitate cu ce se ocupa în anul menționat. Există mărturii că era hamal în portul Giurgiu sau chiar grăjdar la hotel. Poate era ambele.

Scriitorul învățase să trăiască pe drumuri și să găsească o plăcere amară într-acest fel de viață. Dormea prin șuri, în paie, mânca pe unde și ce putea, gâtuise în sine orice izbucnire a instinctelor burgheze, pentru ca să poată primi fără rușine să-și rupă spatele la cărat sau să rânească(curețe de murdărie) grajdul și mai cu seamă plutea într-o lume de năzuințe care-i dădeau puterea – împreună cu tinerețea- să disprețuiască amărăciunile prezente. Citea și scria mereu. Citea ca să știe cum să scrie. Avea un geamantan plin cu cărți. Lectura cu voce tare din Schiller într-o șură. Nu e o legendă. Mai mereu Mihai Eminescu era văzut cu mormane de cărți. Pe Schiller îl cultiva în mod deosebit, fiindcă în aprilie 1867 traducea din el ceea ce se potrivea mai bine propriului destin.

„Și eu născut în sânul Arcadiei și mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi dea bucurie
Și eu născut în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat”.

Înainte de această traducere avuse însă un succes neașteptat. Îi apăruse pe 2 aprilie în revista ”Familia”, poemul ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. În textul original figura ”România”, în loc de ”Românie”, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce România”.

Avea de acum speranța de putea publica în continuare. I se deschidea un viitor strălucit. Se simțea detașat de ”îngustimea” viziunilor părinților săi care l-ar fi vrut în rândul burgheziei, cu un loc de muncă liniștit. Sărăcia în care trăia o vedea ca un mijloc de a-și înlesni chemarea spre versuri.

Sursa: identitatea.ro