Perseverantia omnia vincit – „Stăruința biruie toate.”

De ce omul nu trebuie să abandoneze lupta pentru suflet

„Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”(Matei 24, 13)

Există momente în care omul nu mai este ispitit atât de mult să păcătuiască, cât să renunțe la lupta împotriva păcatului. Nu mai spune: „Vreau să fac răul”, ci: „Nu mai are rost să încerc să fac binele”. Nu mai contestă neapărat chemarea lui Dumnezeu, ci ajunge să creadă că pentru el schimbarea este prea dificilă, că trecutul este prea greu, că slăbiciunile sunt prea vechi, că sufletul său este prea rănit pentru a mai putea fi ridicat.

Aici apare una dintre cele mai subtile forme ale înfrângerii duhovnicești: abandonul.

Omul încetează să mai lupte.

Nu pentru că Dumnezeu l-ar fi părăsit, ci pentru că el începe să creadă că nu mai există posibilitatea unui nou început.

În această perspectivă, vechea maximă latină perseverantia omnia vincit – „stăruința biruie toate” poate deveni o cheie de lectură pentru una dintre cele mai serioase exigențe ale existenței creștine: să nu părăsești lupta pentru sufletul tău.

Creștinismul nu promite o existență fără război interior. Promite însă că războiul nu este lipsit de sens și că omul nu luptă singur.

Sufletul nu este un teritoriu neutru

În gândirea creștină, omul nu este o sumă de instincte, dorințe și circumstanțe. El este făptură creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El.

De aceea, lupta pentru suflet nu este o luptă pentru conservarea unei imagini morale despre noi înșine.

Este lupta pentru adevărata noastră vocație.

Sfântul Apostol Petru vorbește despre om ca despre unul chemat din întuneric la lumina minunată a lui Dumnezeu (cf. 1 Petru 2, 9). Sfântul Apostol Pavel descrie existența creștină drept o alergare către țintă: „alerg spre țintă, către răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14).

Observăm un lucru fundamental: creștinul nu este prezentat ca un om care a ajuns deja la capăt, ci ca unul care merge.

Există un drum.

Există o țintă.

Există primejdii.

Există căderi.

Există ridicări.

Există, mai ales, necesitatea de a nu abandona.

În momentul în care omul spune: „Nu mai lupt”, problema nu este doar că a pierdut o bătălie. El riscă să declare că nu mai recunoaște valoarea țintei.

Cea mai periculoasă înfrângere este renunțarea la dorința de a fi vindecat

Există păcate vizibile și există răni mai greu de observat.

Unul dintre cele mai grave momente duhovnicești este acela în care omul se obișnuiește cu propria rană.

Ajunge să spună:„Așa sunt.”

„Nu mă mai pot schimba.”

„Toată viața am fost așa.”

„Dumnezeu știe că sunt slab.”

„Nu mai are rost.”

În aparență, aceste afirmații pot părea smerite.

În realitate, uneori ele ascund o formă de renunțare la speranța transformării.

Smerenia spune: „Nu mă pot vindeca singur; am nevoie de Dumnezeu.”

Deznădejdea spune: „Nu mă mai pot vindeca.”

Diferența este uriașă.

Prima îl deschide pe om către har.

A doua îl închide în propria neputință.

De aceea, lupta pentru suflet începe uneori cu un gest aparent foarte simplu: refuzul de a declara imposibilă lucrarea lui Dumnezeu în propria viață.

Hristos nu ne cheamă la o viață fără luptă, ci la o luptă transfigurată de har

Evanghelia nu ascunde dificultatea drumului.

„Intrați prin poarta cea strâmtă” (Matei 7, 13).

„În lume necazuri veți avea” (Ioan 16, 33).

„Împărăția cerurilor se ia prin stăruință” (Matei 11, 12, în sensul intensității râvnei pentru cele dumnezeiești).

Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „lupta cea bună” și despre păstrarea credinței până la sfârșit (cf. 2 Timotei 4, 7).

Aceste texte nu descriu creștinismul ca pe o experiență comodă.

Dar trebuie să evităm și cealaltă extremă: aceea de a transforma viața duhovnicească într-o permanentă tensiune voluntaristă.

Creștinul nu luptă pentru a-L convinge pe Dumnezeu să-l iubească.

Dumnezeu îl iubește mai întâi.

Nu luptă pentru a cumpăra mântuirea.

Mântuirea este darul lui Dumnezeu în Hristos.

Nu luptă pentru a demonstra că este suficient de puternic.

Luptă tocmai pentru că știe că fără Hristos nu poate ajunge la plinătatea vieții.

Astfel, perseverența creștină nu este triumfalism.

Este fidelitate în dependență de har.

De ce omul abandonează lupta?

Uneori pentru că se uită numai la distanța dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui să devină.

Privește muntele și uită de primul pas.

Privește slăbiciunea și uită de har.

Privește trecutul și uită de posibilitatea prezentului.

Privește căderea și uită de Hristos.

Există și o altă cauză: omul vrea uneori rezultate definitive într-un timp foarte scurt.

Dacă după câteva încercări încă se luptă cu aceeași patimă, concluzionează că nimic nu s-a schimbat.

Dar viața sufletului nu poate fi evaluată după criteriile unei eficiențe imediate.

Există lupte în care primul mare câștig nu este dispariția ispitei, ci faptul că omul nu mai consimte la ea ca înainte.

Există biruințe care nu înseamnă că ispita a dispărut, ci că omul a început să o recunoască mai repede.

Există vindecări care încep prin faptul că omul nu mai justifică ceea ce înainte apăra.

Această schimbare poate fi discretă, dar este reală.

Perseverența nu înseamnă să nu cazi niciodată

O concepție nerealistă despre viața duhovnicească îl poate face pe om vulnerabil la deznădejde.

Dacă își imaginează că un creștin autentic este acela care nu mai cade, atunci prima cădere serioasă îl poate determina să creadă că totul s-a terminat.

Dar Sfânta Scriptură este mult mai realistă.

„De șapte ori va cădea dreptul și se va ridica” (Pilde 24, 16).

Accentul nu cade doar pe cădere.

Accentul cade pe ridicare.

Creștinismul nu glorifică păcatul și nu îl tratează superficial. Dar nici nu absolutizează căderea.

Căderea este un fapt.

Abandonul este o alegere.

Un om poate cădea și, prin pocăință, să reintre în luptă.

Poate să greșească și să-și asume responsabilitatea.

Poate să descopere că o anumită slăbiciune este mai adâncă decât credea și să ceară ajutor.

Poate să ajungă la spovedanie cu rușine, dar și cu hotărârea de a nu transforma rușinea în fugă de Dumnezeu.

De aceea, adevărata întrebare după o cădere nu este numai: „Cum am putut face aceasta”

Ci și: „Ce fac acum?”

Lupta pentru suflet este și lupta pentru libertate

Păcatul repetat are capacitatea de a restrânge libertatea.

La început omul spune: „Pot să fac aceasta.”

Mai târziu începe să spună: „Nu mă pot opri.”

Aici se vede că libertatea nu este simpla posibilitate de a alege orice.

Libertatea autentică presupune capacitatea de a orienta existența către bine.

Când omul nu mai poate spune „nu” unei dorințe care îl stăpânește, libertatea lui este rănită.

De aceea, perseverența în lucrarea duhovnicească are o dimensiune antropologică profundă: omul luptă pentru redobândirea libertății sale interioare.

Fiecare refuz al păcatului, fiecare alegere bună, fiecare act de pocăință, fiecare renunțare la ceea ce îl degradează reprezintă o reafirmare a libertății.

Nu este vorba despre perfecțiune instantanee.

Este vorba despre faptul că omul refuză să declare lanțurile sale drept identitatea sa.

Sufletul nu trebuie confundat cu rănile sale

O altă cauză a abandonului este identificarea persoanei cu propriile ei slăbiciuni.

„Sunt un om rău.”

„Sunt un om fără voință.”

„Sunt un păcătos și atât.”

Evanghelia nu îi permite omului să se definească definitiv prin căderea sa.

Păcatul este real, dar nu constituie chipul ultim al persoanei.

Fiul risipitor poate fi plecat, dar rămâne fiu.

Petru poate cădea, dar nu încetează să fie chemat.

Zaheu poate avea un trecut nedrept, dar întâlnirea cu Hristos deschide o altă direcție.

Saul poate deveni Pavel.

Aceasta este una dintre cele mai puternice afirmații ale antropologiei creștine: omul este mai mult decât suma greșelilor sale, pentru că destinul său ultim este legat de Dumnezeu.

Perseverența devine, astfel, refuzul de a permite trecutului să aibă ultimul cuvânt asupra persoanei.

Războiul nevăzut și necesitatea discernământului

Tradiția ascetică a Bisericii vorbește despre lupta nevăzută împotriva gândurilor, patimilor și ispitelor.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6, 12).

Acest text nu trebuie interpretat într-o manieră senzaționalistă.

Viața duhovnicească nu presupune că orice dificultate trebuie atribuită imediat unei intervenții demonice. Biserica cere discernământ, echilibru și îndrumare duhovnicească.

Dar ea afirmă limpede realitatea luptei spirituale.

Omul trebuie să învețe să distingă între gând și consimțire, între ispită și păcat, între slăbiciune și justificarea slăbiciunii.

Un gând poate apărea fără să fie ales.

Ispita poate veni fără să fie invitată.

Dar libertatea începe să fie implicată în modul în care omul primește, dezvoltă sau respinge acel gând.

De aici importanța privegherii.

Perseverența apără memoria vocației

Omul uită ușor cine este chemat să fie.

De aceea, Biserica îi amintește mereu identitatea sa baptismală.

Creștinul nu este doar omul care încearcă să fie „mai bun”.

Este omul botezat în Hristos, îmbrăcat în Hristos și chemat să trăiască potrivit acestei realități.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27).

Perseverența înseamnă și a nu uita această identitate.

Când omul este ispitit să abandoneze lupta, trebuie să-și amintească nu numai ce a făcut, ci și cine este chemat să devină.

Această memorie duhovnicească îl împiedică să spună: „Păcatul meu sunt eu.”

Nu.

Păcatul este o ruptură care trebuie vindecată.

Identitatea creștinului este primită în Hristos și trebuie cultivată prin întreaga existență.

Există o diferență între oboseală și abandon

Trebuie să fim atenți la o distincție pastorală importantă.

Uneori omul nu abandonează pentru că nu mai crede, ci pentru că este epuizat.

Nu orice încetinire este apostazie.

Nu orice slăbiciune este trădare.

Nu orice perioadă de uscăciune este lipsă de credință.

Omul are nevoie și de odihnă, de sprijin, de sfat, de comunitate, de echilibru.

Dar una este să spui:„Sunt obosit, am nevoie de ajutor.”

Și alta:„Nu mai vreau să lupt.”

Prima afirmație poate fi începutul vindecării.

A doua poate deveni o capitulare.

De aceea, Biserica nu trebuie să-l întâmpine pe omul obosit cu condamnare, ci cu discernământ și sprijin. Uneori omul are nevoie de o mărturisire, alteori de un cuvânt, de o rânduială mai potrivită, de împăcare, de reintrarea în viața liturgică, de un duhovnic care să-l ajute să vadă ceea ce singur nu mai poate vedea.

Hristos Însuși este măsura perseverenței

Perseverența creștină nu poate fi separată de Hristos.

El este Cel care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8).

Drumul către Cruce arată că fidelitatea lui Hristos față de voia Tatălui nu a fost abandonată în fața suferinței.

În Ghetsimani, Hristos Se roagă: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).

Aici descoperim că perseverența creștină nu este în primul rând forța de a rezista unei presiuni.

Este rămânerea în iubire atunci când fidelitatea costă.

Creștinul nu luptă numai împotriva păcatului.

El învață să rămână în Hristos.

Iar această rămânere este mai profundă decât simpla rezistență psihologică.

Sfârșitul contează

Într-o cultură preocupată de rezultate intermediare, Evanghelia amintește importanța sfârșitului.

„Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu contabilizează mecanic zilele în care omul a fost „bun”.

Înseamnă că viața creștină este orientată către o împlinire.

Nu este suficient să începi bine.

Nu este suficient să ai o perioadă frumoasă.

Nu este suficient să fi fost cândva aproape de Dumnezeu.

Omul este chemat să rămână în Hristos până la sfârșit.

De aceea, bătrânețea nu este exil duhovnicesc.

Nici ultima parte a vieții nu este lipsită de importanță.

Până în ultimul ceas, omul poate iubi, se poate pocăi, poate cere iertare, poate binecuvânta, poate mărturisi credința.

Înaintea lui Dumnezeu, existența nu devine inutilă cât timp încă există posibilitatea întoarcerii inimii către El.

Perseverența nu este eroism individual, ci rămânere în Trupul lui Hristos

Nimeni nu trebuie să-și imagineze că poate duce singur lupta duhovnicească.

Biserica este spațiul în care omul primește hrana sacramentală, cuvântul Evangheliei, iertarea, comuniunea și sprijinul fraților.

„Purtați-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6, 2).

Acest cuvânt are o importanță extraordinară.

Uneori omul abandonează pentru că își ascunde prea mult timp slăbiciunea.

Se izolează.

Îi este rușine.

Nu cere ajutor.

Încearcă să pară puternic.

Dar viața Bisericii ne învață că vindecarea nu este construită pe imaginea invulnerabilității.

Există momente când trebuie să spui:„Nu mai pot singur.”

Și tocmai această recunoaștere poate deveni începutul unei noi etape.

Perseverența este fidelitatea față de darul primit

Tot ceea ce omul are în viața duhovnicească este dar.

Viața este dar.

Credința este dar.

Biserica este dar.

Botezul este dar.

Euharistia este dar.

Puterea de a se pocăi este dar.

Posibilitatea de a o lua de la început este dar.

Darul cere răspuns.

De aceea Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine” (1 Timotei 4, 14).

Perseverența înseamnă să nu tratăm harul ca pe ceva care ni se cuvine.

Înseamnă să lucrăm cu ceea ce am primit.

Nu pentru a dobândi iubirea lui Dumnezeu, ci pentru că am primit-o.

Aceasta schimbă radical perspectiva.

Creștinul nu spune: „Voi lupta pentru ca Dumnezeu să mă primească.”

Ci: „Pentru că Dumnezeu m-a chemat, nu vreau să părăsesc drumul.”

Cea mai mare biruință poate fi simplul fapt că nu ai plecat

Există situații în care omul nu vede nicio mare transformare.

Dar încă este în Biserică.

Încă se roagă.

Încă se spovedește.

Încă se ridică după cădere.

Încă se împărtășește cu pregătire.

Încă citește Evanghelia.

Încă își dorește să fie altfel.

Încă îl doare păcatul.

Acest „încă” poate fi extraordinar de important.

Pentru că există în el o mărturisire tăcută:„Nu am abandonat.”

Uneori, aceasta este cea mai importantă decizie duhovnicească a unei perioade din viață.

Nu ai rezolvat totul.

Dar nu ai plecat.

Nu ai biruit toate ispitele.

Dar nu ai făcut pace cu ele.

Nu ai ajuns la desăvârșire.

Dar încă o dorești.

Nu ai înțeles toate tainele lui Dumnezeu.

Dar încă Îl cauți.

Aceasta este perseverența.

Exigențele unei vieți care refuză abandonul

În fața acestei chemări, creștinul trebuie să-și pună câteva întrebări serioase.

Mai întâi: există în viața mea o zonă pe care am declarat-o „imposibil de vindecat”?

Apoi: am transformat o slăbiciune repetată într-o identitate?

Am confundat o cădere cu sfârșitul drumului?

M-am îndepărtat de Biserică pentru că mi-a fost rușine de propria mea cădere?

Am cerut ajutor atunci când nu am mai putut duce singur o luptă?

Mai cred că Dumnezeu poate lucra în mine sau am redus viața duhovnicească la propriile mele puteri?

Ce trebuie să reîncep astăzi?

Poate că este nevoie de spovedanie.

Poate de împăcare.

Poate de întoarcerea la Sfânta Liturghie.

Poate de renunțarea la o deprindere care a devenit stăpână.

Poate de cererea unui sfat duhovnicesc.

Poate de recunoașterea sinceră că, în anumite privințe, omul nu mai luptă, ci s-a obișnuit cu înfrângerea.

Exigența Evangheliei este simplă și severă:

Nu abandona sufletul pe care Dumnezeu ți l-a încredințat.

Concluzii – Nu părăsi câmpul de luptă

Sufletul omului nu trebuie abandonat niciodată ca un teritoriu pierdut.

Chiar atunci când omul se vede slab, Hristos rămâne puternic.

Chiar atunci când trecutul pare greu, viitorul nu este închis.

Chiar atunci când căderea este repetată, pocăința rămâne posibilă.

Chiar atunci când omul nu mai are încredere în sine, poate încă să-și pună încrederea în Dumnezeu.

Perseverantia omnia vincit.

Dar pentru creștin această maximă trebuie adâncită până la rădăcina Evangheliei.

Nu stăruința omului, izolată de Dumnezeu, biruie toate.

Harul lui Dumnezeu primit și lucrat cu fidelitate învinge ceea ce omul singur nu poate învinge.

Perseverența nu înseamnă că nu vei mai cădea.

Înseamnă că nu vei transforma căderea în casă.

Nu înseamnă că nu vei obosi.

Înseamnă că vei cere ajutor înainte de a abandona.

Nu înseamnă că vei înțelege toate căile lui Dumnezeu.

Înseamnă că nu vei pleca dinaintea Lui pentru că nu le înțelegi.

Nu înseamnă că vei vedea imediat roadele.

Înseamnă că vei continua să lucrezi în credință.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai grele și mai frumoase porunci ale vieții creștine:

să rămâi.

Să rămâi când nu mai simți.

Să rămâi când ești încercat.

Să rămâi când trecutul te acuză.

Să rămâi când ispita îți spune că nu te vei schimba niciodată.

Să rămâi când ceilalți nu mai cred în tine.

Să rămâi, mai ales, pentru că Hristos încă te cheamă.

La capătul drumului, creștinul nu va putea spune că s-a mântuit prin forța propriei perseverențe.

Va putea spune însă, cu smerenie, că nu a încetat să răspundă Celui care nu a încetat să-l cheme.

Iar atunci cuvântul Apostolului va primi întreaga sa lumină: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit.”(2 Timotei 4, 7)

Nu abandonul are ultimul cuvânt.

Nu căderea.

Nu slăbiciunea.

Nu trecutul.

Hristos are ultimul cuvânt.

Iar câtă vreme omul încă poate spune „Doamne”, drumul către Dumnezeu nu este închis.

Preot Nicău Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și