Orgoliul – înălțarea care îl coboară pe om

Genealogia unei boli duhovnicești și drumul întoarcerii spre smerenie

„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”(Iacov 4, 6)

Există păcate care se văd și păcate care se ascund. Există păcate care tulbură trupul și păcate care tulbură sufletul. Există căderi care îl fac pe om să-și recunoască neputința și există căderi care îl conving că nu are nimic de îndreptat.

Orgoliul aparține acestei ultime categorii.

El este una dintre cele mai paradoxale realități ale existenței umane: cu cât omul este mai preocupat de propria măreție, cu atât devine mai dependent de privirea celorlalți; cu cât își apără mai înverșunat imaginea, cu atât se îndepărtează de adevărul despre sine; cu cât caută mai mult să fie deasupra celorlalți, cu atât devine mai rob propriului „eu”.

În tradiția ascetică a Bisericii, mândria nu este doar un defect moral între altele. Sfântul Ioan Casian o numește „ultimul război” al vieții ascetice, dar observă că ea este, în ordinea originii, prima dintre căderi și are puterea de a răni întreaga structură a virtuții.

De aceea, problema orgoliului nu este doar că omul se consideră prea important.

Problema este mult mai adâncă:orgoliul schimbă centrul existenței.

În locul lui Dumnezeu apare „eu”.

În locul recunoștinței apare revendicarea.

În locul comuniunii apare competiția.

În locul slujirii apare afirmarea de sine.

În locul adevărului apare imaginea.

Iar în locul libertății apare o robie subtilă: nevoia permanentă de a fi recunoscut.

Rădăcina originară: „Veți fi ca Dumnezeu”

Genealogia teologică a orgoliului începe în primele capitole ale Sfintei Scripturi.

Omul este creat „după chipul lui Dumnezeu și după asemănare” (Facerea 1, 26-27). Destinația sa este comuniunea cu Dumnezeu, creșterea în har și participarea la viața dumnezeiască.

Prin urmare, dorința omului de a fi asemenea lui Dumnezeu nu este rea în sine. Dimpotrivă, ea aparține vocației sale.

Drama apare în momentul în care această asemănare este căutată în afara comuniunii cu Dumnezeu.

Ispita șarpelui este formulată astfel: „Veți fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5).

Aici se află una dintre cele mai profunde anatomii ale păcatului.

Nu i se propune omului să devină altceva decât fusese creat. I se propune să obțină prin autonomie ceea ce Dumnezeu îi oferea prin comuniune.

Aceasta este structura fundamentală a orgoliului: omul vrea darul, dar refuză Dăruitorul.

Vrea viața, dar fără Dumnezeu.

Vrea libertatea, dar fără ascultare.

Vrea cunoașterea, dar fără adevăr.

Vrea îndumnezeirea, dar fără har.

Vrea gloria, dar fără Cruce.

În acest sens, orgoliul nu este pur și simplu o exagerare a stimei de sine. Este o falsificare a vocației omului.

Omul este chemat să fie „dumnezeu prin har”, în limbajul tradiției patristice, dar orgoliul îl convinge că poate deveni „dumnezeu prin sine”.

Această diferență este enormă.

Îndumnezeirea este comuniune.

Orgoliul este autonomie.

Îndumnezeirea este primire.

Orgoliul este revendicare.

Îndumnezeirea este iubire.

Orgoliul este autosuficiență.

De la căderea îngerului la căderea omului

Tradiția patristică a legat adesea mândria de misterul căderii îngerului.

Profetul Isaia vorbește simbolic despre cel care spune: „La cer mă voi sui, deasupra stelelor Dumnezeului Celui puternic voi pune jilțul meu… și voi fi asemenea Celui Preaînalt” (Isaia 14, 13-14).

Nu trebuie să transformăm aceste cuvinte într-o simplă schemă mitologică. Importantă este logica spirituală pe care Părinții Bisericii au discernut-o în ele: refuzul ordinii comuniunii și transformarea existenței într-un proiect de autoînălțare.

Aceeași logică apare apoi în om.

Sfântul Ioan Casian observă că mândria este deosebit de primejdioasă tocmai pentru că poate apărea după alte victorii ascetice. Omul care a biruit anumite patimi poate ajunge să se considere biruitor și, astfel, să piardă tocmai rodul nevoinței sale.

Aceasta este una dintre marile tragedii duhovnicești: omul poate deveni orgolios chiar din cauza binelui pe care îl face.

Poate fi mândru de rugăciune.

De post.

De cunoaștere.

De disciplină.

De milostenie.

De slujire.

De fidelitate.

De suferințele pe care le-a suportat.

De faptul că „a rezistat”.

Orgoliul este atât de subtil încât poate transforma chiar și virtutea într-un argument pentru superioritate.

Slavă deșartă și orgoliu: două fețe ale aceleiași boli

Tradiția ascetică face o distincție importantă între slava deșartă (kenodoxia) și mândrie (hyperephania), fără a le separa complet.

Slava deșartă caută privirea celorlalți.

Mândria poate ajunge să nu mai aibă nevoie nici măcar de această privire.

Slava deșartă spune: „Vreau să fiu admirat.”

Mândria spune:„Eu știu că sunt mai bun.”

Prima depinde de public.

A doua își construiește propriul tribunal.

Sfântul Ioan Casian descrie slava deșartă ca pe o patimă extraordinar de subtilă, capabilă să se strecoare chiar în lucrurile duhovnicești. Ea îl poate ataca pe om nu doar prin ceea ce este rău, ci chiar prin virtuțile sale: cunoaștere, post, rugăciune, ascultare sau tăcere.

De aici rezultă un principiu ascetic fundamental: nu este suficient să facem binele; trebuie să cercetăm și pentru cine îl facem.

Fac binele pentru Dumnezeu?

Pentru aproapele?

Sau pentru imaginea mea?

Această întrebare poate deveni un examen de conștiință.

Orgoliul contemporan: omul care trebuie să fie văzut

Orgoliul contemporan are o formă nouă.

Nu mai are nevoie de tron.

Îi este suficient un ecran.

Nu mai are nevoie de mulțimi adunate în piețe.

Îi sunt suficiente câteva sute sau câteva mii de priviri virtuale.

Nu mai are nevoie de statui.

Îi sunt suficiente fotografiile.

Nu mai are nevoie de proclamări oficiale.

Îi sunt suficiente aprecierile.

Nu tehnologia este problema. Ea este neutră în sine.

Problema este că tehnologia oferă omului posibilitatea de a-și transforma permanent existența într-o scenă a autoprezentării.

Astfel, omul poate ajunge să nu mai trăiască pentru a fi, ci pentru a fi văzut.

Nu mai întreabă:„Este adevărat?”

Ci:„Cum arată?”

Nu mai întreabă:„Este bine?”

Ci:„Ce reacție va produce?”

Nu mai întreabă:„Îl ajută pe celălalt?”

Ci:„Se va vedea că l-am ajutat?”

Această schimbare aparent mică este, din punct de vedere duhovnicesc, enormă.

Pentru că omul începe să construiască două persoane: cea care este și cea care trebuie să pară.

Între cele două apare o ruptură.

Iar cu cât imaginea devine mai importantă, cu atât adevărul despre sine devine mai greu de suportat.

Orgoliul intelectual

O formă rafinată a orgoliului este orgoliul intelectual.

Cunoașterea este un dar extraordinar. Biserica nu a fost niciodată împotriva rațiunii, culturii sau cercetării. Dimpotrivă, întreaga tradiție teologică răsăriteană mărturisește valoarea rațiunii luminată de credință.

Dar cunoașterea poate deveni idol.

Sfântul Apostol Pavel avertizează:„Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte.”(1 Corinteni 8, 1).

Nu cunoașterea este problema.

Ci cunoașterea care nu mai naște iubire.

Omul poate cunoaște foarte multe despre Dumnezeu și să nu-L iubească.

Poate vorbi despre sfințenie și să nu suporte sfințenia altuia.

Poate explica smerenia și să nu accepte să fie corectat.

Poate cunoaște textele Sfinților Părinți și să nu poată rosti un simplu „iartă-mă”.

Poate avea biblioteci întregi despre spiritualitate și o inimă săracă în milă.

Aceasta este una dintre cele mai dramatice forme de alienare religioasă: cunoașterea despre Dumnezeu devine înlocuitorul cunoașterii lui Dumnezeu.

Orgoliul religios

Mai există o formă și mai dureroasă: orgoliul religios.

El nu spune:„Nu cred.”

Spune:„Eu cred mai bine decât tine.”

Nu spune:„Nu mă rog.”

Spune:„Eu mă rog cum trebuie.”

Nu spune:„Nu cunosc.”

Spune:„Eu știu ce este adevărata credință.”

Aici Evanghelia ne oferă icoana fariseului și a vameșului (Luca 18, 9-14).

Fariseul nu era un necredincios.

Era un om religios.

Postea.

Dădea zeciuială.

Se ruga.

Dar rugăciunea lui devine o comparație cu ceilalți:„Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni…” (Luca 18, 11).

Observăm ceva tulburător.

Fariseul vorbește cu Dumnezeu, dar se uită la ceilalți.

Vameșul nu se compară.

Nu se justifică.

Nu își construiește o imagine.

Spune doar:„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).

De aceea Hristos spune că vameșul a coborât „mai îndreptat” la casa sa.

Adevărata rugăciune începe atunci când omul încetează să se compare și începe să se vadă înaintea lui Dumnezeu.

Orgoliul din familie

Poate nicăieri orgoliul nu este mai dureros decât în familie.

Pentru că familia este spațiul în care imaginea nu poate fi întreținută la nesfârșit.

Acolo se vede omul adevărat.

Acolo trebuie să spună:

„Am greșit.”

„Iartă-mă.”

„Ai dreptate.”

„Te rog.”

„Mulțumesc.”

Orgoliul însă preferă să piardă relația decât să piardă disputa.

Câte căsnicii nu sunt rănite de această logică?

Câte relații între părinți și copii nu sunt înghețate pentru că nimeni nu vrea să facă primul pas?

Câte prietenii nu mor pentru că fiecare așteaptă ca celălalt să ceară iertare?

Orgoliul spune:„Dacă fac eu primul pas, înseamnă că am pierdut.”

Hristos spune:„Fericiți făcătorii de pace” (Matei 5, 9).

În Evanghelie, primul pas spre împăcare nu este o înfrângere.

Este biruință.

Orgoliul profesional și social

Îl întâlnim pretutindeni.

În instituții.

În mediul academic.

În cultură.

În administrație.

În societate.

În Biserică.

El apare atunci când succesul altuia devine pentru noi o diminuare.

Când promovarea altuia ne rănește.

Când lauda adresată altuia ni se pare nedreaptă.

Când vrem ca meritul nostru să fie recunoscut înaintea meritului celuilalt.

Când nu mai putem lucra împreună decât dacă suntem noi în centrul proiectului.

Orgoliul produce o cultură a rivalității.

Omul nu se mai întreabă:„Ce putem construi împreună?”

Ci:„Cine va primi meritul?”

Aceasta este una dintre marile boli ale comunităților contemporane.

Orgoliul și incapacitatea de a primi

Poate părea paradoxal, dar omul orgolios nu este doar incapabil să ofere.

El este incapabil și să primească.

Nu poate primi un sfat.

Nu poate primi o corectare.

Nu poate primi ajutor.

Nu poate primi un compliment fără să se compare.

Nu poate primi iubirea celuilalt fără să simtă că trebuie să o controleze.

În adâncul lui, orgoliosul vrea să fie autosuficient.

Dar creștinismul este religia darului.

Viața este dar.

Mântuirea este dar.

Harul este dar.

Euharistia este dar.

Iubirea este dar.

Nimeni nu se mântuiește singur.

Nimeni nu devine creștin prin autosuficiență.

Nimeni nu poate spune: „Nu am nevoie de nimeni.”

Aceasta ar fi negarea însăși a Bisericii ca trup al lui Hristos.

Smerenia – opusul real al orgoliului

Smerenia nu este complex de inferioritate.

Nu este dispreț de sine.

Nu este negarea darurilor.

Nu este acceptarea abuzului.

Nu este incapacitatea de a spune adevărul.

Smerenia este așezarea omului în adevărul lui Dumnezeu.

Omul smerit știe că este făptură, dar știe și că este iubită de Dumnezeu.

Știe că este slab, dar știe și că harul lucrează în slăbiciune.

Știe că are daruri, dar știe că acestea sunt primite.

Știe că poate avea dreptate, dar știe că poate și greși.

Știe să vorbească, dar știe și să tacă.

Știe să conducă, dar știe și să slujească.

În acest sens, smerenia nu îl micșorează pe om.

Îl reașază în adevăr.

Hristos – icoana desăvârșită a smereniei

Creștinismul nu ne propune doar o metodă împotriva orgoliului.

Ne propune chipul lui Hristos.

„Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Sfântul Apostol Pavel exprimă taina în Filipeni 2, 5-11.

Cel „în chipul lui Dumnezeu” ia „chip de rob”.

Cel căruia I se cuvine slava primește Crucea.

Cel care este Domnul tuturor spală picioarele ucenicilor.

Cel care are puterea vieții primește să intre în moarte.

Aici se află antiteza absolută a orgoliului.

Orgoliul urcă.

Hristos Se coboară.

Orgoliul vrea să fie slujit.

Hristos slujește.

Orgoliul caută întâietatea.

Hristos spune: „cel ce voiește să fie între voi întâiul să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).

De aceea, smerenia creștină nu este doar o virtute morală.

Este participarea la forma de existență a lui Hristos.

Sfânta Euharistie – pedagogia ieșirii din sine

Sfânta Liturghie ne învață tocmai această ieșire din centrul egoist al existenței.

În Euharistie nu spunem:„Ale mele.”

Spunem:„Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate.”

Această formulă liturgică este o adevărată teologie a smereniei.

Totul este primit.

Totul este oferit.

Totul este întors lui Dumnezeu ca mulțumire.

Omul încetează să fie proprietarul absolut al existenței sale și redescoperă vocația de iconom al darurilor.

Aceasta este una dintre cele mai profunde terapii împotriva orgoliului.

Recunoștința vindecă revendicarea.

Dăruirea vindecă posesivitatea.

Comuniunea vindecă izolarea.

Euharistia vindecă iluzia autosuficienței.

Cum începe vindecarea?

Începe cu un cuvânt foarte simplu:„Am greșit.”

Omul care poate rosti aceste cuvinte a făcut deja un pas uriaș.

Apoi:

„Iartă-mă.”

„Mulțumesc.”

„Nu știu.”

„Ajută-mă.”

„Ai dreptate.”

„Roagă-te pentru mine.”

Aceste cuvinte sunt mici înaintea lumii.

Înaintea lui Dumnezeu sunt uriașe.

Pentru că fiecare dintre ele îl scoate pe om din centrul propriului univers.

Rugăciunea – școala smereniei

Rugăciunea adevărată este imposibilă fără o anumită coborâre a inimii.

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”

Rugăciunea lui Iisus nu îl distruge pe om.

Îl vindecă de iluzia autosuficienței.

Nu spune:„Nu valorez nimic.”

Spune:„Nu sunt Dumnezeu.”

Și aceasta este o eliberare.

Pentru că omul nu mai trebuie să controleze totul.

Nu mai trebuie să fie perfect.

Nu mai trebuie să fie admirat.

Nu mai trebuie să aibă toate răspunsurile.

Poate fi făptură înaintea Creatorului.

Poate fi copil înaintea Tatălui.

Poate fi păcătos înaintea Milostivirii.

Părinții Bisericii și paradoxul smereniei

Părinții nu au înțeles smerenia ca pe o simplă atitudine psihologică.

Pentru ei, smerenia este o lucrare ascetică ce presupune adevăr, pocăință, ascultare, rugăciune și iubire.

Sfântul Ioan Casian insistă asupra legăturii dintre smerenie și ascultare și arată că mândria este capabilă să distrugă întreaga construcție a virtuților.

Sfântul Ioan Scărarul așază smerenia foarte sus pe scara urcușului duhovnicesc, după ce omul a trecut prin luptele împotriva patimilor și a slavei deșarte.

În tradiția filocalică, smerenia nu este o idee.

Este o stare a inimii care nu se mai hrănește din comparație.

Omul smerit nu mai are nevoie să fie mai mare decât altul.

Aceasta este una dintre cele mai înalte forme de libertate.

Vindecarea prin ascultare și recunoștință

Două practici sunt deosebit de importante.

Prima este ascultarea.

Nu ascultarea mecanică, ci acceptarea faptului că nu suntem singura măsură a adevărului.

A doua este recunoștința.

„Ce ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4, 7).

Această întrebare ar trebui să însoțească orice succes.

Ai reușit?

Ce ai primit?

Ai talent?

Cine ți l-a dat?

Ai ajuns undeva?

Cine te-a ajutat?

Ai rezistat?

Cine ți-a dat putere?

Ai credință?

Cine te-a chemat?

Recunoștința transformă succesul în doxologie.

Orgoliul transformă succesul în idolatrie.

Cea mai grea smerenie: să te bucuri de binele celuilalt

Poate cel mai sigur semn al vindecării orgoliului este acesta: mă pot bucura când altuia îi merge bine?

Fără să mă compar?

Fără să simt că eu am pierdut?

Fără să caut imediat o explicație?

Fără să spun: „Da, dar…”?

Sfântul Apostol Pavel spune:„Bucurați-vă cu cei ce se bucură” (Romani 12, 15).

Această poruncă este extrem de grea pentru o inimă dominată de orgoliu.

Pentru că orgoliul interpretează binele celuilalt ca pe o amenințare.

Iubirea îl vede ca pe un motiv de mulțumire.

Acolo unde orgoliul spune „el sau eu”, iubirea spune „el și eu”.

Aceasta este trecerea de la competiție la comuniune.

Când începe omul să fie cu adevărat liber?

Atunci când nu mai are nevoie să demonstreze cine este.

Atunci când poate fi trecut cu vederea și nu se prăbușește.

Atunci când poate fi criticat și nu urăște.

Atunci când poate fi lăudat și nu se îmbată de laudă.

Atunci când poate pierde o dispută fără să piardă pacea.

Atunci când poate face binele fără să fie văzut.

Atunci când poate ierta fără să primească scuze.

Atunci când poate cere iertare fără să aștepte mai întâi ca celălalt să o facă.

Atunci când poate spune:„Doamne, dacă binele se face, nu contează cine primește meritul.”

Aceasta este o mare biruință.

Pentru că omul începe să iasă din închisoarea propriului „eu”.

În loc de epilog: când „eu” face loc lui Dumnezeu

Poate că drama omului contemporan nu este că nu are suficient.

Poate că are prea mult „eu”.

Un „eu” care vrea să fie admirat.

Un „eu” care vrea să aibă dreptate.

Un „eu” care vrea să fie primul.

Un „eu” care vrea să fie indispensabil.

Un „eu” care nu suportă să fie uitat.

Un „eu” care se compară.

Un „eu” care se apără.

Un „eu” care nu știe să spună „iartă-mă”.

Un „eu” care chiar și atunci când se roagă poate căuta, în taină, propria imagine.

De aceea, vindecarea nu este dispariția persoanei.

Este eliberarea persoanei de tirania propriului ego.

Creștinismul nu cere omului să înceteze să fie persoană.

Îl cheamă să devină persoană în comuniune.

Nu să dispară.

Ci să se dăruiască.

Nu să se urască.

Ci să se smerească.

Nu să se micșoreze artificial.

Ci să se așeze în adevăr.

Nu să renunțe la demnitate.

Ci să renunțe la superioritate.

Hristos nu ne cere să fim nimic.

Ne cere să iubim.

Iar iubirea este incompatibilă cu nevoia de a fi deasupra celuilalt.

Poate că aceasta este una dintre cele mai profunde definiții ale smereniei:să nu mai ai nevoie ca altul să fie mic pentru ca tu să te simți mare.

În această clipă, orgoliul începe să moară.

Și începe să se nască libertatea.

Pentru că omul descoperă, în sfârșit, că adevărata măreție nu constă în a fi mai presus de ceilalți, ci în a fi asemenea lui Hristos:

Cel care, fiind Domn, a ales slujirea; fiind Dumnezeu, a primit smerirea; fiind Viața, a intrat în moarte; și fiind Împărat, Și-a făcut din Cruce tron.

Iar înaintea unei asemenea iubiri, orgoliul nu mai are unde să stea.

Rămâne doar rugăciunea:„Doamne, ia din mine tot ceea ce mă face să cred că pot trăi fără Tine.

Ia-mi dorința de a fi văzut.

Ia-mi nevoia de a avea ultimul cuvânt.

Ia-mi bucuria de a fi deasupra altuia.

Și lasă în mine numai ceea ce poate iubi.”

Poate că aceasta este adevărata smerenie.

Nu să spui că nu ești nimic.

Ci să înțelegi că tot ceea ce ești este dar.

Și că darul nu este niciodată motiv de orgoliu.

Este motiv de mulțumire.

Preot Nicău Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și