Opinii despre politică și clasa politică

Am rugat o persoană care nu știe ce se întâmplă în zona politică, nu cunoaște membrii din cadrul partidelor, nu este familiarizată cu ce propune fiecare și nici nu vrea să știe nimic despre politică, să scrie un articol despre cum vede politica. Un text în care să exprime opinia sa ”necontaminată” și neinfluențată, opinia unui român neinteresat de politică.

În calitate de cunoscător al lumii politice, aș putea argumenta, contrazice sau explica opiniile expuse, dar nu acesta este scopul.

Scopul acestui articol este ca toți politicienii să vadă și o părere a unui om care nu e de partea niciunui partid. Opinia unui om care este dezinteresat și dezgustat de întreaga lume politică, așa cum, din păcate, sunt foarte mulți dintre români.

Iată cum vede un astfel de om politica și tot ce ține de clasa politică.

O armată de oameni instruiți, culți, școliți la cele mai înalte standarde, bineînțeles totul între ghilimele, a cărei unic și înălțător scop este acela de a conduce România pe un drum bun, sau mai bine-spus, pe ultimul drum. Pe scurt, o definiție altfel a politicii românești.

Asemenea unui caz psihiatric tipic de personalitate multiplă, partidul românesc, indiferent sub ce denumire pozează în martirul plin de compasiune pentru amărăștenii țării, are același scop obsesiv: interesul personal.

Languros precum o felină care cerșește atenție ridicându-și coada (comparația e departe de a fi întâmplătoare), maestru în psihologia manipulării maselor care leșină de extaz la vederea unui mic și a unei sticle cu ulei, conceptul de partid îți spune exact ce vrei să auzi și când vrei să auzi… cam ca amantul care te vrea pentru o noapte și nu mai contenește cu atâtea complimente.

Bietul român, pus în fața atâtor opțiuni, de la mandat la mandat, are iluzia unei alegeri, când, de fapt, nu există nicio alegere reală, mai mult decât dacă ai alege între numele de Gheorghe sau Ilarion ca și nume pentru copil. Esența e aceeași, doar ambalată altfel.

Bun, acum despre marile proiecte, cele menite să ne propulseze în vârful piramidei occidentale, pe noi, spărgătorii de semințe care-și usucă chiloții pe sârmele din fața blocului, adică lectură SF din biblioteci, am auzit cu toții. Credibilitatea insuflată e aceeași ca după lecturarea Legendelor Olimpului, cu precizarea că măcar aceea e o lectură plăcută și deloc dăunătoare.

După ce treci de prima fază, și anume greața aceea specifică pe care doar cei care fac chimioterapie o pot înțelege pe deplin, dacă ai un gram de materie cenușie, începi să te amuzi. Unul face autostrăzi, altul spitale, mărește pensiile și alocațiile sau creează locuri de muncă prin infrastructură. În traducere liberă, pentru cei mai puțin magna cum laudae, asta înseamnă „vacanță în Dubai”, ” mi-am schimbat mașina”, „am subevaluat un teren pentru cumatru`, de-aia, pentru că pot” sau epocalul act de micțiune pe care vântul, bată-l vina, îl direcționează spre o instituție de stat.

Dar nouă ne place, pentru că ne-am obișnuit cu marmelada de pe timpul lui Ceaușescu și pare-se că suntem dependeți întru totul de ea.