Nu tot ceea ce pierdem este o pierdere

Despre discernământul creștin al pierderii și despre libertatea de a lăsa să plece ceea ce nu ne mai poate conduce spre Dumnezeu

 „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui.”(Romani 8, 28)

Există pierderi pe care le plângem ani întregi și există pierderi pentru care, abia după mult timp, ajungem să-I mulțumim lui Dumnezeu. Între cele două momente se întinde una dintre cele mai dificile experiențe ale vieții spirituale: învățarea sensului unei despărțiri pe care, atunci când s-a produs, am considerat-o nedreaptă, absurdă sau definitivă.

Omul judecă pierderea după ceea ce vede imediat. Dumnezeu lucrează însă în adâncul unei istorii pe care noi nu o putem cuprinde dintr-o singură privire.

Pierdem un lucru și credem că ne-a fost luat viitorul. Pierdem o relație și avem impresia că ni s-a închis viața. Pierdem o posibilitate și credem că am ratat singura noastră șansă. Pierdem un loc, o funcție, o recunoaștere, o imagine despre noi înșine și nu observăm că, poate, tocmai acea pierdere ne desprinde de ceva care ajunsese să ne stăpânească.

De aici se naște o afirmație care nu trebuie înțeleasă superficial: nu tot ceea ce pierdem este o pierdere.

Nu pentru că orice pierdere ar fi bună în sine. Nu pentru că Dumnezeu ar transforma fiecare nedreptate într-o binefacere evidentă. Și nici pentru că durerea ar trebui negată prin formule religioase.

Ci pentru că, în iconomia providenței divine, valoarea unui lucru nu se măsoară numai prin ceea ce ne oferă, ci și prin ceea ce ne împiedică să devenim.

Creștinismul nu ne învață să iubim pierderea. Ne învață să nu absolutizăm ceea ce poate fi pierdut.

Prima mare deosebire: pierderea nu este totuna cu răul

Unul dintre cele mai importante exerciții ale discernământului creștin este să nu confundăm automat ceea ce ne doare cu ceea ce ne distruge.

Durerea este reală. Dar faptul că ceva ne doare nu demonstrează că acel lucru ne era indispensabil.

Există despărțiri care dor și vindecă.

Există eșecuri care rănesc orgoliul, dar salvează sufletul.

Există uși care se închid și care ne împiedică să intrăm într-un loc în care ne-am fi pierdut.

Există oameni care pleacă și a căror plecare ne obligă să descoperim că ne sprijineam pe ei într-un mod în care ar fi trebuit să ne sprijinim mai întâi pe Dumnezeu.

Există proiecte care nu se împlinesc și care ne eliberează de imaginea unei vieți pe care ne-o construisem fără să-L întrebăm pe Dumnezeu.

Aici se află diferența dintre eveniment și interpretarea lui.

Evenimentul spune: „Ai pierdut.”

Credința întreabă: „Ce poate lucra Dumnezeu în mine prin ceea ce s-a întâmplat?”

Întrebarea nu justifică răul și nu absolvă nedreptatea. Ea deschide însă o perspectivă mai largă.

Sfântul Apostol Pavel nu spune că toate lucrurile sunt bune. Spune că „toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra acestei distincții: chiar și lucrurile care apar dureroase pot fi folosite de Dumnezeu spre folosul celui care Îl iubește.

Aceasta este o afirmație despre lucrarea providenței, nu despre frumusețea intrinsecă a tuturor evenimentelor.

Răul rămâne rău.

Dar răul nu primește ultimul cuvânt.

Uneori Dumnezeu nu ne ia ceva; ne desprinde de ceva

Există o diferență subtilă între a pierde un lucru și a fi eliberat de dependența față de acel lucru.

Omul poate transforma aproape orice dar într-un idol.

Banii pot deveni idol.

Prestigiul poate deveni idol.

O relație poate deveni idol.

O funcție poate deveni idol.

Chiar și o imagine religioasă despre noi înșine poate deveni idol dacă ajungem să ne hrănim mai mult din admirația celorlalți decât din relația cu Dumnezeu.

În acest sens, unele pierderi funcționează ca o dezlipire providențială.

Nu pentru că Dumnezeu ar fi autorul cruzimii, ci pentru că El poate folosi circumstanțele unei vieți pentru a ne conduce spre o libertate pe care nu am fi căutat-o singuri.

Sfântul Ioan Casian observă că omul duhovnicesc nu trebuie să se lase determinat nici de prosperitate, nici de adversitate. Ambele pot deveni prilej de folos atunci când sunt întâmpinate cu discernământ; chiar ceea ce pare nenorocire poate deveni „armură” pentru virtute dacă omul nu se lasă zdrobit de ea.

Această perspectivă este fundamentală.

Nu împrejurarea ne definește, ci felul în care o primim înaintea lui Dumnezeu.

Avraam și pedagogia plecării

Una dintre cele mai profunde imagini biblice ale pierderii este chemarea lui Avraam.

„Ieși din pământul tău și din neamul tău și din casa tatălui tău” (Facerea 12, 1).

Chemarea lui Dumnezeu începe printr-o desprindere.

Avraam trebuie să lase în urmă ceva cunoscut pentru a intra într-o promisiune pe care încă nu o vede.

Această plecare are o structură spirituală extraordinară: Dumnezeu nu-i explică mai întâi întregul drum; îi cere mai întâi libertatea de a pleca.

Uneori omul cere de la Dumnezeu să-i arate destinația înainte de a accepta desprinderea.

Dumnezeu poate lucra invers.

Mai întâi: „Ieși.”

Apoi: „Îți voi arăta.”

Există momente în viață când nu putem primi ceea ce urmează pentru că ținem prea strâns ceea ce a fost.

Nu orice lucru vechi este rău.

Nu orice lucru nou este bun.

Dar uneori Dumnezeu nu poate deschide o etapă nouă fără ca omul să accepte închiderea uneia vechi.

Pierderea devine astfel o pedagogie a libertății.

Dreptul Iov și refuzul explicației simpliste

Cartea lui Iov ne împiedică să transformăm această temă într-o teorie comodă.

Iov pierde aproape tot.

Își pierde averea.

Își pierde copiii.

Își pierde sănătatea.

Își pierde liniștea.

Și mai are parte de ceva: de oameni care încearcă să-i explice suferința.

Prietenii lui Iov reprezintă una dintre cele mai vechi tentații religioase: aceea de a explica rapid durerea altuia.

„Dacă ai pierdut, sigur ai greșit.”

„Dacă suferi, Dumnezeu te pedepsește.”

„Dacă lucrurile merg rău, înseamnă că ai făcut ceva.”

Cartea lui Iov demontează această logică.

Suferința nu poate fi redusă la o ecuație morală simplă.

Există pierderi care nu pot fi explicate imediat.

Există nedreptăți reale.

Există tragedii în fața cărora răspunsul creștin nu este o explicație, ci rămânerea înaintea lui Dumnezeu.

De aceea, afirmația „nu tot ceea ce pierdem este o pierdere” nu trebuie folosită niciodată pentru a minimaliza durerea cuiva.

Nu-i spune unui om care plânge: „Nu ai pierdut nimic.”

Ai pierdut.

Durerea ta este reală.

Dar, în mijlocul acestei pierderi, poate exista o lucrare pe care încă nu o vezi.

Aceasta este o diferență enormă.

Hristos Însuși ne descoperă paradoxul pierderii

În centrul Evangheliei se află un paradox care depășește orice logică utilitaristă:„Cine își va pierde viața pentru Mine o va afla” (Matei 10, 39).

În creștinism, pierderea nu este întotdeauna contrariul câștigului.

Uneori pierderea de sine devine condiția aflării sinelui adevărat.

Omul care renunță la orgoliu nu devine mai puțin persoană.

Omul care renunță la răzbunare nu devine mai slab.

Omul care renunță la nevoia de a avea întotdeauna dreptate nu devine mai puțin demn.

Omul care renunță la posesivitate descoperă libertatea.

Omul care renunță la imaginea pe care o apără înaintea tuturor începe să descopere adevărul despre sine.

Crucea este forma supremă a acestui paradox.

Din punct de vedere exterior, Vinerea Mare pare o catastrofă.

Cel Drept este condamnat.

Ucenicii se risipesc.

Hristos este răstignit.

Mormântul se închide.

Dar tocmai acolo unde lumea vede sfârșitul, Dumnezeu pregătește începutul pascal.

De aceea, Crucea nu ne învață că orice pierdere este bună.

Ne învață ceva mult mai profund: Dumnezeu poate lucra viață chiar acolo unde omul vede numai sfârșit.

Mormântul gol schimbă definiția pierderii

Învierea lui Hristos schimbă ontologic raportul creștinului cu pierderea.

Moartea nu mai este ultimul cuvânt.

Mormântul nu mai este destinația finală.

Despărțirea nu mai poate fi privită exclusiv prin categoria definitivului.

Aceasta nu înseamnă că moartea nu doare.

Biserica nu este o comunitate care nu plânge.

Hristos Însuși plânge la mormântul lui Lazăr.

Dar lacrimile Sale sunt așezate într-o perspectivă în care moartea nu mai are ultimul cuvânt.

De aceea, creștinul poate plânge fără să deznădăjduiască.

Poate pierde fără să absolutizeze pierderea.

Poate spune: „Mă doare”, fără să spună: „Totul s-a terminat”.

Aceasta este una dintre cele mai mari diferențe dintre optimism și nădejde.

Optimismul spune: „Va fi bine.”

Nădejdea creștină spune: „Dumnezeu este cu noi chiar și atunci când încă nu știm cum va fi.”

Pierderea imaginii despre noi înșine

Există o categorie de pierderi despre care vorbim prea puțin: pierderea unei imagini despre noi înșine.

Uneori nu suferim atât pentru ceea ce s-a întâmplat, cât pentru faptul că evenimentul ne-a obligat să vedem că nu suntem cine credeam.

Credeam că suntem puternici.

Descoperim că suntem fragili.

Credeam că suntem indispensabili.

Descoperim că lumea continuă fără noi.

Credeam că toți ne vor recunoaște meritele.

Descoperim că uneori binele poate rămâne anonim.

Credeam că suntem întotdeauna generoși.

Descoperim cât de mult așteptăm recunoștință.

Acestea sunt pierderi dureroase.

Dar pot deveni extrem de roditoare.

Pentru că Dumnezeu nu ne mântuiește imaginea despre noi.

Dumnezeu ne mântuiește pe noi.

Și uneori, pentru a ajunge la omul adevărat, trebuie să cadă omul imaginar pe care ni l-am construit.

Aceasta este o formă de sărăcire duhovnicească.

Și poate fi una dintre cele mai binecuvântate.

Nu toate ușile închise sunt pedepse

Omul contemporan este educat să creadă că orice ușă închisă trebuie forțată.

Dacă nu ai primit postul, mai încearcă.

Dacă relația s-a încheiat, caută imediat alta.

Dacă proiectul a eșuat, construiește altul.

Dacă cineva te-a respins, demonstrează-i că a greșit.

Această mentalitate produce o dificultate spirituală: incapacitatea de a accepta că uneori un „nu” poate fi providențial.

Nu orice ușă închisă este voia lui Dumnezeu.

Dar nici orice ușă deschisă nu este binecuvântarea Lui.

Discernământul creștin nu se reduce la succes.

Există succese care ne îndepărtează de Dumnezeu.

Și există eșecuri care ne întorc spre El.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă, în tâlcuirea sa la Romani 8, 28, că și lucrurile dureroase pot fi transformate spre bine de Dumnezeu; el oferă chiar exemplul prigoanei care, deși părea exclusiv distructivă, a ajuns să contribuie la răspândirea Evangheliei.

Așadar, creștinul nu întreabă numai: „Am reușit?”

Întreabă:„M-a apropiat acest lucru de Dumnezeu?”

Aceasta este o întrebare mult mai importantă.

Când pierderea devine idol

Există oameni care nu mai trăiesc prezentul pentru că își păstrează pierderea ca pe o relicvă.

„Dacă nu se întâmpla acel lucru…”

„Dacă nu pleca acel om…”

„Dacă primeam acea oportunitate…”

„Dacă nu eram respins…”

„Dacă nu făceam acea greșeală…”

Viața este apoi organizată în jurul unei propoziții care începe cu „dacă”.

Regretul poate deveni o formă de idolatrie retrospectivă.

Nu mai adorăm un lucru prezent, ci o posibilitate pierdută.

Creștinismul nu cere să uităm trecutul.

Cere să nu-i acordăm trecutului autoritatea de a ne dicta etern prezentul.

Există o vreme pentru a plânge.

Există o vreme pentru a înțelege.

Dar există și o vreme pentru a spune: „Doamne, Îți dau și ceea ce nu mai pot schimba.”

Aceasta este una dintre cele mai grele rugăciuni.

Ce putem face practic atunci când pierdem?

Omul contemporan are nevoie de o pedagogie concretă a pierderii.

1. Nu interpreta imediat

Primele zile după o pierdere nu sunt întotdeauna cele mai bune pentru concluzii definitive.

Durerea vede îngust.

Așteaptă.

Roagă-te.

Vorbește cu un om matur duhovnicește.

2. Separă faptul de povestea pe care o construiești în jurul lui

Faptul poate fi: „Am pierdut locul de muncă.”

Povestea poate deveni: „Nu mai valorez nimic.”

Prima afirmație descrie realitatea.

A doua poate fi o interpretare falsă.

3. Nu transforma pierderea în identitate

„Am eșuat” este diferit de „sunt un ratat”.

„Am fost părăsit” este diferit de „nu voi mai fi niciodată iubit”.

„Am pierdut” este diferit de „viața mea s-a terminat”.

Creștinul nu se definește prin ceea ce i s-a întâmplat.

Se definește prin relația sa cu Dumnezeu.

4. Întreabă: „Ce trebuie să las?”

Uneori întrebarea corectă nu este: „Cum recuperez ce am pierdut?”, ci: „Ce anume trebuie să învăț să las?”

Poate orgoliul.

Poate resentimentul.

Poate nevoia de control.

Poate o relație toxică.

Poate o imagine falsă despre succes.

5. Nu lua decizii majore numai pentru a scăpa de durere

Durerea ne poate face să alegem orice numai pentru a nu mai simți.

Dar vindecarea nu înseamnă eliminarea imediată a durerii.

Înseamnă transformarea ei.

6. Fă din pierdere un loc de rugăciune

Nu te ruga numai: „Doamne, dă-mi înapoi.”

Roagă-te și: „Doamne, arată-mi ce trebuie să învăț.”

„Doamne, păzește-mă să nu mă înrăutățesc din cauza acestei răni.”

„Doamne, nu lăsa această pierdere să-mi fure iubirea.”

7. Mulțumește pentru ceea ce rămâne

Recunoștința nu neagă pierderea.

O așază într-un context mai larg.

Există încă oameni.

Există încă viață.

Există încă posibilitatea pocăinței.

Există încă rugăciune.

Există încă Dumnezeu.

Și cât timp omul Îl poate spune pe Dumnezeu „Tată”, nu a pierdut totul.

Marea convertire: de la „mi s-a luat” la „ce pot dărui?”

Pierderea ne poate închide în noi înșine.

Dar Evanghelia ne cheamă să transformăm rana în disponibilitate pentru celălalt.

Omul care a suferit poate deveni mai atent la suferința altuia.

Omul care a fost singur poate deveni mai sensibil la singurătatea altuia.

Omul care a fost respins poate învăța să primească.

Omul care a pierdut poate deveni capabil să mângâie.

Aici se produce adevărata transfigurare a pierderii.

Nu atunci când încetăm să ne doară.

Ci atunci când durerea încetează să mai fie sterilă.

Sfântul Apostol Pavel poate spune: „mângâiați fiind noi înșine de Dumnezeu, putem să mângâiem pe cei ce se află în tot necazul” (cf. 2 Corinteni 1, 4).

O rană care nu este adusă lui Dumnezeu poate deveni resentiment.

O rană adusă lui Dumnezeu poate deveni, prin har, izvor de compasiune.

Nu tot ceea ce rămâne este câștig

Există și reversul.

Nu tot ceea ce păstrăm este un câștig.

Uneori avem prea multe lucruri și prea puțină libertate.

Prea multe relații și prea puțină fidelitate.

Prea multă recunoaștere și prea puțină pace.

Prea multe posibilități și prea puțin discernământ.

Prea mult control și prea puțină încredințare în Dumnezeu.

Omul se teme de pierdere pentru că presupune că valoarea vieții este suma lucrurilor pe care le posedă.

Evanghelia răstoarnă această logică.

„Viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor lui” (Luca 12, 15).

Valoarea existenței nu este determinată de cantitatea lucrurilor pe care reușim să le păstrăm.

Uneori omul devine liber abia după ce descoperă că poate trăi și fără ceea ce credea că nu poate pierde.

Concluzie: unele pierderi ne învață să nu ne pierdem pe noi înșine

La sfârșitul drumului, întrebarea creștină nu este: „Cât am pierdut?”

Ci:„Ce am devenit prin ceea ce am pierdut?”

Poate că am devenit mai smeriți.

Mai adevărați.

Mai puțin dependenți de oameni.

Mai puțin interesați de aplauze.

Mai atenți la cei care suferă.

Mai liberi.

Mai rugători.

Mai recunoscători.

Mai aproape de Dumnezeu.

Atunci pierderea nu dispare.

Dar capătă un alt loc în istoria noastră.

Crucea lui Hristos ne arată că Dumnezeu nu are nevoie ca noi să-I oferim o viață fără răni pentru a ne mântui. El intră tocmai în locul rănit al existenței și poate face din el un loc al întâlnirii cu harul.

Aceasta nu este o justificare a răului.

Este mărturisirea puterii lui Dumnezeu asupra răului.

În perspectiva creștină, cea mai mare pierdere nu este să pierdem un lucru, un om, o funcție sau o etapă.

Cea mai mare pierdere este să ne pierdem sufletul încercând să păstrăm ceea ce Dumnezeu ne cere să lăsăm.

Și, invers, uneori cea mai mare binecuvântare poate veni ascunsă într-o despărțire pe care, la început, am numit-o nenorocire.

De aceea, atunci când viața ne smulge ceva din mâini, înainte de a spune „Doamne, de ce mi-ai luat?”, poate că trebuie să învățăm o rugăciune mai adâncă:

„Doamne, dacă acest lucru nu mai poate merge cu mine spre Tine, dă-mi puterea să-l las. Iar dacă ceea ce am pierdut mă poate apropia de Tine, nu lăsa durerea mea să mă facă să pierd și lecția.”

Pentru că uneori Dumnezeu nu ne sărăcește.

Ne eliberează.

Uneori nu ne închide drumul.

Ne schimbă direcția.

Uneori nu ne ia viitorul.

Ne desprinde de un trecut care nu mai poate fi locul mântuirii noastre.

Iar uneori, după ani de zile, privind în urmă, înțelegem cu lacrimi și recunoștință ceea ce atunci nu puteam înțelege: nu tot ceea ce am pierdut a fost o pierdere.

Unele lucruri au trebuit să plece pentru ca noi să putem rămâne.

Și, mai ales, unele lucruri au trebuit să ne fie luate din mâini pentru ca, în sfârșit, să învățăm să ne ținem viața în mâinile lui Dumnezeu.

Preot  Nicău Nicolae