Nu există despărțire pentru cei care trăiesc în Hristos, ci numai trecere din Liturghia pământească în Liturghia cerească

sursa foto: Doxologia

Astăzi, în ziua pomenirii Sfântului și slăvitului Proroc Ilie Tesviteanul, unul dintre hramurile Mănăstirii Bisericani, sufletul nostru trăiește o tainică întâlnire între cer și pământ, între lacrimă și nădejde, între despărțirea vremelnică și făgăduința Învierii.

Astăzi ar fi trebuit să fie zi de mare bucurie. Biserica cea nouă, plămădită din sudoarea, rugăciunea, jertfa, hotărârea și credința neclintită a iubitului nostru Părinte stareț, protosinghelul  Serafim Mihali, împreună cu osteneala atâtor părinți, ctitori și binefăcători, ar fi răsunat de cântările hramului. Părintele Serafim ar fi stat, smerit ca întotdeauna, în mijlocul obștii și al credincioșilor, mulțumind Maicii Domnului, Sfântului Proroc Ilie și Bunului Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă. Cu glas liniștit și cu ochii luminați de recunoștință, i-ar fi binecuvântat pe toți cei care au pus o cărămidă, o lacrimă, o rugăciune sau o faptă bună la zidirea acestei sfinte vetre monahale.

Dar Dumnezeu a rânduit altfel.

Cu numai o zi înainte de plecarea sa spre veșnicie, părintele meu drag, Serafim Mihali, m-a sunat. Glasul său, pe care îl voi purta în inimă până la sfârșitul vieții, mi-a spus cu aceeași căldură părintească: „Să vii la hram…”

I-am răspuns fără ezitare: „Da, Părinte, voi veni.”

Și am crezut că voi merge să-i sărut mâna, să-i cer binecuvântarea și să-i văd chipul senin în ziua praznicului.

Numai că Dumnezeu, Care vede dincolo de marginile timpului, a devansat anul acesta hramul Mănăstirii Bisericani. Hramul s-a mutat în cer.

Ieri, în ziua înmormântării, a fost adevăratul praznic. Un praznic fără clopotele bucuriei pământești, dar cu dangătul adânc al veșniciei. Un hram al întâlnirii dintre un slujitor credincios și Stăpânul pe Care L-a slujit întreaga viață.

Chipul blând și smerit al Părintelui Serafim, așezat pentru ultima dată în mijlocul obștii pe care a iubit-o ca pe propria familie, părea că ne vorbește tuturor fără cuvinte. În tăcerea aceea sfântă, el parcă mulțumea încă o dată cerului, bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Ilie, ierarhilor, preoților, monahilor, monahiilor și nesfârșitului șir de credincioși care au venit să-i ofere ultima îmbrățișare a dragostei.

Era o mare de oameni.

Dar niciodată nu am văzut o liniște atât de grăitoare.

Lacrimile vorbeau mai mult decât cuvintele. Rugăciunea era mai puternică decât orice discurs. Fiecare inimă rostea în taină aceeași cerere: „Doamne, odihnește în latura drepților, în casa Ta cea nefăcută de mână omenească, pe slujitorul Tău credincios părintele nostru, Serafim.”

Ieri am înțeles că există sărbători care nu se măsoară prin cântări și procesiuni, ci prin adâncimea iubirii. Există hramuri care nu se scriu în calendar, ci în inimile oamenilor. Există liturghii care se săvârșesc în tăcerea lacrimilor.

Iar aceasta a fost una dintre ele.

Astăzi cred cu toată ființa mea că părintele Serafim nu lipsește de la hramul Mănăstirii Bisericani. Dimpotrivă.

Astăzi îl trăiește pentru prima dată dincolo de vălul acestei lumi.

Astăzi slujește în Liturghia cea cerească, acolo unde nu mai există durere, nici suspin, nici despărțire, ci numai lumina cea neapusă a Împărăției lui Dumnezeu.

Și sunt încredințat că, în rugăciunea sa de acum, i-a pomenit pe fiecare: pe frații din obște, pe cei bolnavi care i-au trecut pragul chiliei, pe cei apăsați de necazuri, pe cei care au căutat un cuvânt de mângâiere, pe binefăcători, pe prieteni, pe fii duhovnicești și chiar pe cei care poate nu i-au înțeles întotdeauna dragostea.

Așa a fost părintele Serafim.

N-a trăit pentru sine.

A ars asemenea unei lumânări, mistuindu-se pentru ca altora să le fie lumină.

A purtat durerile altora în rugăciune.

A ascultat fără să judece.

A mângâiat fără să întrebe cine este cel aflat înaintea sa.

A binecuvântat fără să obosească.

Și a iubit fără măsură.

Astăzi, când privim spre cer, nu simțim doar durerea despărțirii.

Simțim și responsabilitatea moștenirii pe care ne-a lăsat-o.

Ne-a învățat că smerenia este mai puternică decât orice putere omenească.

Ne-a învățat că rugăciunea schimbă destine.

Ne-a învățat că o chilie poate deveni poarta cerului atunci când în ea locuiește Dumnezeu.

Ne-a învățat că adevărata măreție a unui stareț nu stă în zidurile pe care le ridică, ci în sufletele pe care le zidește pentru veșnicie.

Rămas-bun, iubite Părinte Serafim!

Vă mulțumim pentru fiecare rugăciune rostită în taină pentru noi.

Vă mulțumim pentru fiecare binecuvântare.

Pentru fiecare cuvânt care ne-a ridicat atunci când eram căzuți.

Pentru fiecare lacrimă pe care ați ascuns-o ca noi să putem zâmbi.

Pentru fiecare Sfântă Liturghie în care ne-ați purtat înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Acum vă rugăm cu lacrimi: nu ne uitați!

Pomeniți-ne și pe noi în Liturghia cea cerească, acolo unde rugăciunea nu mai este umbrită de neputința firii omenești.

Iar noi, cei rămași încă pe calea acestei lumi, vă făgăduim înaintea lui Dumnezeu, ca pe un legământ sfânt și ca pe un testament al iubirii, că nu vă vom uita niciodată.

Vă vom pomeni la Sfânta Liturghie.

Vă vom pomeni în rugăciunile noastre de acasă.

Vă vom pomeni în tăcerea inimii, acolo unde Dumnezeu păstrează vii toate întâlnirile sfinte.

Și ori de câte ori clopotele Mănăstirii Bisericani vor chema lumea la rugăciune, vom simți că, dincolo de ele, răsună și glasul dumneavoastră blând, chemându-ne spre Hristos.

Dumnezeu să vă odihnească împreună cu drepții, iubite Părinte Serafim!

Iar pomenirea dumneavoastră să fie binecuvântată și vie din neam în neam, până în ziua în care ne vom revedea cu toții în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, unde despărțirea nu mai există, iar iubirea nu mai cunoaște sfârșit.

Veșnică și binecuvântată să vă fie pomenirea!

Preot Nicău Nicolae