Mărturisirea care nu moare. De la pustia Sfântului Ilarion cel Mare la jertfa mărturisitorilor transilvăneni

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.”(Matei 5, 10)

Există zile în calendarul Bisericii în care sinaxarul pare să concentreze, asemenea unei lentile, întreaga teologie a mărturisirii. Pomenirea Sfinților Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, a Sfântului Mucenic Oprea, a Sfinților Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, împreună cu Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare, este o asemenea zi.

La prima vedere, între pustnicul Palestinei din veacul al IV-lea și mărturisitorii români din Transilvania veacului al XVIII-lea există o distanță istorică, culturală și geografică uriașă. Și totuși, Biserica îi așază împreună pentru că în viețile lor se revelează aceeași realitate: credința nu este o idee pe care omul o posedă, ci o comuniune cu Hristos pentru care este gata să-și dăruiască întreaga existență.

Ilarion a mărturisit prin pustie, post și rugăciune. Visarion și Sofronie au mărturisit prin predică și împotrivirea față de presiunile religioase ale epocii lor. Oprea a mărturisit prin jertfă. Ioan din Galeș și Moise Măcinic au mărturisit prin preoție, suferință și fidelitate. În fiecare dintre ei se verifică însă cuvântul Apostolului Pavel: „Căci mie a trăi este Hristos și a muri este câștig” (Filipeni 1, 21).

Mărturisirea – vocație baptismală a creștinului

În sensul său originar, termenul „mărturisitor” nu desemnează pur și simplu un om care afirmă verbal o convingere religioasă. În tradiția Bisericii primare, confessor este cel care, în fața presiunii și a prigoanei, rămâne fidel adevărului lui Hristos, chiar dacă nu primește moartea mucenicească.

Astfel, între mucenic și mărturisitor există o distincție, dar nu o ruptură.

Mucenicul pecetluiește mărturisirea cu sângele.

Mărturisitorul o pecetluiește prin suferință, perseverență și refuzul compromisului.

Amândoi sunt însă martori ai aceluiași Hristos.

De aceea, mărturisirea nu este rezervată unor epoci de persecuție violentă. Ea aparține însăși structurii vieții creștine.

La Botez, omul renunță la satana și se unește cu Hristos. Prin urmare, fiecare creștin este chemat să transforme această renunțare inițială într-o fidelitate concretă.

Credința se mărturisește nu doar în biserică, ci și în conștiință, în familie, la locul de muncă, în relațiile cu ceilalți și în alegerile pe care le facem atunci când adevărul devine costisitor.

Visarion – predica devenită mărturisire

Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion a rămas în memoria Bisericii pentru lucrarea sa de apărare a Ortodoxiei în Transilvania secolului al XVIII-lea.

Venit în spațiul transilvănean într-o perioadă de puternice presiuni asupra românilor ortodocși, el a devenit un glas al trezirii conștiinței.

Mărturisirea lui nu a fost una abstractă.

Ea a avut un conținut eclesiologic concret: credința, comuniunea cu Biserica și fidelitatea față de Tradiția Ortodoxă.

Aici trebuie înțeleasă adevărata dimensiune teologică a misiunii sale.

Visarion nu a apărat doar o identitate culturală.

Nu a apărat doar un obicei.

Nu a apărat o tradiție etnică.

A apărat comuniunea eclesială.

Pentru omul tradiției ortodoxe, credința nu poate fi desprinsă de Biserică, iar Biserica nu poate fi redusă la o instituție administrativă.

Ea este Trupul lui Hristos.

De aceea, orice presiune asupra conștiinței religioase devine o problemă profund teologică.

Sofronie de la Cioara – conștiința trezită

Sfântul Sofronie, originar din Cioara, a continuat această mărturisire.

În jurul lui s-a format o mișcare de rezistență spirituală și comunitară împotriva presiunilor exercitate asupra credincioșilor ortodocși.

Este important să observăm că mărturisirea sa nu a fost animată de ură.

Adevărata mărturisire creștină nu transformă adversarul în obiect al disprețului.

Ea apără adevărul fără să înceteze să iubească persoana.

Aici se află una dintre cele mai dificile dimensiuni ale Evangheliei.

Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și vă rugați pentru cei ce vă prigonesc.”(Matei 5, 44)

Prin urmare, fermitatea în credință nu justifică ura.

Dimpotrivă, cu cât adevărul este apărat mai ferm, cu atât inima trebuie să fie mai atent păzită împotriva resentimentului.

Oprea – mărturisirea care a urcat până la hotarul martiriului

Sfântul Mucenic Oprea Miclăuș este una dintre cele mai puternice figuri ale rezistenței ortodoxe din Transilvania.

Țăran simplu, dar cu o conștiință eclesială profundă, el a devenit reprezentant al comunităților care cereau libertatea credinței ortodoxe.

A mers până la Viena pentru a prezenta împăratului cererile românilor ortodocși.

În această imagine există ceva extraordinar.

Un om simplu devine purtătorul glasului unei comunități.

Nu rangul îi dă autoritatea.

Ci conștiința.

În cele din urmă, a fost întemnițat și a murit în închisoare.

Biserica l-a numit mucenic, pentru că mărturisirea sa a fost pecetluită prin suferință și moarte.

Ioan din Galeș și Moise Măcinic – preoția în vreme de încercare

Dacă în cazul lui Oprea vedem mărturisirea unui credincios mirean, în cazul Sfinților Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel vedem mărturisirea sacerdotală.

Această dimensiune este esențială.

Preotul nu este doar administrator al unei comunități religioase.

El este slujitor al lui Hristos și păstrător al comuniunii eclesiale.

În perioade de presiune, preotului îi revine o responsabilitate cu totul specială: să nu transforme adevărul în negociere.

Sfântul Ioan din Galeș și Sfântul Moise Măcinic au suportat consecințele fidelității lor.

În această perspectivă, temnița devine, paradoxal, un loc al mărturisirii.

Când nu mai există libertatea de a sluji în biserică, preotul continuă să slujească prin propria suferință.

Când nu mai poate predica de la amvon, viața lui devine predică.

Când nu mai poate ridica Sfântul Potir în libertate, își ridică sufletul înaintea lui Dumnezeu.

Ilarion cel Mare – pustia ca școală a libertății

În aceeași zi, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare, unul dintre întemeietorii și marii organizatori ai monahismului palestinian.

Născut în Palestina, în secolul al IV-lea, Ilarion a fost influențat de tradiția ascetică egipteană și de Sfântul Antonie cel Mare.

A ales pustia.

Această alegere poate fi înțeleasă doar dacă depășim concepția modernă potrivit căreia retragerea din lume reprezintă o fugă de responsabilitate.

Pentru Părinții pustiei, retragerea este o luptă pentru libertatea inimii.

Omul se retrage din zgomot pentru a se întâlni cu sine.

Iar întâlnirea cu sine devine, în cele din urmă, întâlnire cu Dumnezeu.

Pustia și martiriul interior

Există o legătură profundă între Ilarion și mărturisitorii transilvăneni.

Ilarion luptă împotriva patimilor.

Mărturisitorii luptă împotriva presiunilor exterioare.

Dar lupta este, în ambele cazuri, pentru aceeași libertate: libertatea de a aparține lui Hristos.

În tradiția ascetică, omul trebuie să moară păcatului pentru a trăi lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Socotiți-vă pe voi înșivă morți păcatului, dar vii lui Dumnezeu, în Hristos Iisus.”(Romani 6, 11)

Aceasta este o formă de martiriu interior.

Ilarion a trăit-o în pustie.

Mărturisitorii au trăit-o în temniță și în mijlocul comunităților lor.

Adevărul și libertatea

Una dintre cele mai importante lecții ale acestor sfinți este relația dintre adevăr și libertate.

Hristos spune:„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”(Ioan 8, 32)

Libertatea creștină nu înseamnă absența oricărei limite.

Înseamnă capacitatea de a rămâne în adevăr.

Omul poate fi exterior liber și interior rob.

Poate să nu aibă lanțuri la mâini și să fie înlănțuit de patimi.

Poate fi în temniță și să fie liber.

Această din urmă realitate o vedem în viețile mărturisitorilor.

Temnița nu le-a putut confisca libertatea interioară.

Mărturisirea într-o epocă a relativismului

Pentru omul contemporan, sfinții mărturisitori ridică o întrebare incomodă:

Ce mai înseamnă astăzi să mărturisești?

Nu trăim, în general, în aceeași formă de persecuție ca acești sfinți.

Dar există alte forme de presiune.

Presiunea conformismului.

Presiunea opiniei majoritare.

Presiunea succesului.

Presiunea banului.

Presiunea imaginii publice.

Presiunea de a nu deranja.

Într-un asemenea context, omul poate ajunge să-și ascundă credința nu pentru că este amenințat cu temnița, ci pentru că îi este teamă să nu fie considerat „diferit”.

Aici începe mărturisirea.

Să nu-ți fie rușine de Hristos.

Mărturisirea nu este agresivitate

Este important să distingem mărturisirea de agresivitatea religioasă.

Creștinul nu este chemat să-i forțeze pe ceilalți să creadă.

Hristos nu obligă.

El cheamă.

Adevărul poate fi mărturisit cu fermitate și iubire.

Sfântul Apostol Petru recomandă:„Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră.”(1 Petru 3, 15)

Observăm două dimensiuni inseparabile:

adevărul și blândețea.

Fără adevăr, mărturisirea devine relativism.

Fără blândețe, devine agresivitate.

Biserica – memoria vie a mărturisitorilor

Cinstirea sfinților nu este nostalgie.

Biserica nu privește trecutul pentru a se refugia în el.

Îl privește pentru a-și înțelege prezentul.

Mărturisitorii transilvăneni ne arată că identitatea eclesială se poate păstra chiar și atunci când condițiile istorice devin ostile.

Iar Sfântul Ilarion ne arată că această fidelitate exterioară trebuie susținută de o fidelitate interioară.

Altfel, omul poate apăra o instituție și să-și piardă sufletul.

Poate apăra o tradiție și să nu mai trăiască Evanghelia.

De aceea, mărturisirea adevărată începe întotdeauna în inimă.

Sfinții – memoria unei Biserici care nu a renunțat

Visarion.

Sofronie.

Oprea.

Ioan.

Moise.

Ilarion.

Numele lor nu sunt simple nume din calendar.

Ele sunt locuri ale memoriei eclesiale.

În fiecare se concentrează o experiență.

O luptă.

O suferință.

O biruință.

Dar mai ales o fidelitate.

Sfinții ne spun că Biserica poate trece prin veacuri fără să-și piardă identitatea, deoarece temelia ei nu este puterea omenească.

Temelia ei este Hristos.

„Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același.”(Evrei 13, 8)

Cea mai grea mărturisire: fidelitatea de fiecare zi

Poate că omul contemporan nu va fi chemat să intre în temniță pentru credință.

Dar este chemat să treacă printr-o altă temniță: cea a propriilor patimi.

Să nu răspundă răului cu rău.

Să nu mintă.

Să nu trădeze.

Să nu judece.

Să ierte.

Să se roage.

Să rămână curat.

Să-și păstreze cuvântul.

Să nu transforme credința în simplă aparență.

Aceasta este mărturisirea cotidiană.

Și poate fi mai grea decât pare.

În loc de încheiere – când viața devine mărturisire

Sfinții pomeniți în această zi ne oferă o adevărată teologie vie a fidelității.

Visarion ne învață curajul mărturisirii.

Sofronie ne învață puterea conștiinței trezite.

Oprea ne învață că un om simplu poate deveni glasul unei comunități.

Ioan din Galeș și Moise Măcinic ne arată că preoția adevărată nu negociază adevărul atunci când adevărul devine costisitor.

Ilarion cel Mare ne arată că orice mărturisire exterioară trebuie să izvorască dintr-o biruință interioară asupra patimilor.

Împreună, ei ne spun că adevărata libertate nu este aceea de a face orice.

Este aceea de a putea rămâne ai lui Hristos în orice împrejurare.

Poate că aceasta este una dintre cele mai necesare lecții pentru timpul nostru.

Nu avem nevoie doar de creștini care să vorbească despre credință.

Avem nevoie de creștini care să trăiască ceea ce mărturisesc.

Nu avem nevoie doar de cuvinte despre adevăr.

Avem nevoie de oameni care să nu-l trădeze atunci când devine incomod.

Nu avem nevoie doar de apărarea exterioară a Bisericii.

Avem nevoie de inimi care să fie ele însele biserici vii ale Duhului Sfânt.

Sfântul Ilarion ne arată drumul către adâncul inimii.

Mărturisitorii transilvăneni ne arată drumul către fidelitatea publică.

Între pustie și temniță, între rugăciune și mărturisire, între tăcere și cuvânt, se conturează aceeași cale: calea Crucii lui Hristos.

Iar Crucea nu este sfârșitul.

Este locul în care iubirea se dovedește mai puternică decât moartea.

De aceea, glasul Apostolului rămâne adevărat peste veacuri: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia”(Romani 8, 35)

Răspunsul sfinților este unul singur:nimic.

Pentru că omul care L-a găsit pe Hristos poate pierde lumea întreagă fără să-și piardă adevărata libertate.

Iar atunci când viața devine mărturisire, suferința nu mai este doar suferință.

Devine jertfă.

Jertfa devine iubire.

Iubirea devine mărturie.

Iar mărturia devine, prin harul lui Dumnezeu, cale spre Împărăție.

Preot Nicău Nicolae