Mănăstirea de la Bodești, loc de rugăciune și împăcăciune

Într-un ținut în care mănăstirile fac parte din identitatea locului, Mănăstirea „Sfântul Vasile cel Mare” din Bodești își are propria poveste. O poveste despre credință, despre oameni și despre legăturile dintre ei. Dar și despre împăcăciune. Pentru că, dincolo de rugăciune și de rânduiala monahală, despre mănăstirea aceasta se vorbește în plan local și ca despre locul unde politicienii se împacă cu alți politicieni, reprezentanții firmelor cu contracte cu statul se împacă cu funcționarii și cu șefii de instituții. Toată lumea se împacă cu toată lumea.

O „minune creștinească” a împăcăciunii, devenită parte din reputația locului. Și nu este nimic rău în asta. Dintotdeauna, Biserica a avut un rol important, mai asumat sau mai puțin asumat, în rânduielile societății românești. A fost loc de rugăciune, dar și loc de întâlnire, de sfat, de apropiere și, uneori, de stingere a unor neînțelegeri pe care oamenii nu mai reușeau să le depășească singuri.

La Bodești, această legătură dintre viața duhovnicească și viața comunității oferă și cheia unui titlu care poate fi citit cu seriozitate, dar și cu un zâmbet: loc de rugăciune și împăcăciune.

Mănăstirea „Sfântul Vasile cel Mare” se află în comuna Bodești, în apropierea drumului care leagă Piatra-Neamț de Târgu-Neamț. Așezată pe un platou, între Dobreni și Bodești, aparține Arhiepiscopiei Iașilor și continuă, într-o formă mai nouă, tradiția monahală a ținutului Neamțului.

Începuturile sale se găsesc în anii 1990. La 4 august 1996 a fost sfințit locul și a fost pusă piatra de temelie, cu binecuvântarea Mitropolitului Daniel, slujba fiind săvârșită de Calinic Botoșăneanul, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Terenul a fost donat de familia Vasile și Elena Iovu, iar ridicarea așezământului este legată și de implicarea arhimandritului Ciprian Zaharia, stareț al Mănăstirii Bistrița.

Așezământul a funcționat inițial ca schit, fiind ridicat la rang de mănăstire în 2007. La 30 august 2007 au fost sfințite biserica și paraclisul, un moment important pentru comunitatea care se formase în jurul său.

Mănăstirea îi are drept ocrotitori pe Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și pe Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, sărbătoriți la 1 ianuarie, respectiv 30 august. Un fragment din moaștele Sfântului Varlaam a fost dăruit așezământului cu prilejul sfințirii din 2007.

Sunt reperele unei istorii care nu se măsoară încă în secole, dar care arată cum se formează un loc de credință: prin donații, prin muncă, prin oameni care construiesc și prin alți oameni care vin, se roagă și se întorc.

Biserica principală, cu două turle și pridvor deschis, paraclisul „Buna Vestire”, pictura în frescă și mobilierul din stejar sculptat alcătuiesc un ansamblu în care arhitectura și arta bisericească se întâlnesc cu viața monahală. Pictura bisericii și a paraclisului a fost realizată de Gheorghe Matei, din Frasin, iar catapetesmele, stranele și celelalte piese de mobilier bisericesc au fost lucrate de meșteri din zona Neamțului.

Dar o mănăstire nu înseamnă doar ceea ce se vede într-o fotografie. Nu poate fi înțeleasă numai prin înălțimea turlelor, prin frumusețea picturii sau prin felul în care arată curtea.

Rostul ei se găsește în rânduiala slujbelor, în rugăciune și în disponibilitatea de a-l primi pe omul care vine cu o povară. Iar poverile nu sunt toate la fel. Unii caută alinare, alții caută un răspuns, alții simt nevoia să se oprească din agitația de fiecare zi.

Și mai sunt oameni care au nevoie să se împace. Cu ei înșiși, cu o situație pe care nu o pot schimba sau cu alți oameni.

Aici intră în poveste și acea reputație locală a Bodeștiului: mănăstirea unde politicienii se împacă cu alți politicieni, firmele cu contracte cu statul cu funcționarii și șefii de instituții, iar, până la urmă, toată lumea se împacă cu toată lumea.

Formula are umorul ei. Mai ales într-o viață publică în care oamenii par uneori hotărâți să nu mai găsească nimic bun unii la ceilalți.

În politică, o diferență de opinie se poate transforma repede într-o dușmănie. O competiție pentru o funcție poate lăsa supărări care durează mai mult decât mandatul. O dispută administrativă poate ajunge să blocheze comunicarea dintre persoane care, prin natura responsabilităților lor, ar trebui să poată lucra împreună.

Privită astfel, posibilitatea unei împăcări nu este un lucru de condamnat. Dimpotrivă.

Nu este nimic rău ca doi politicieni să poată sta de vorbă fără să își arunce acuzații. Nu este nimic rău ca un funcționar și un antreprenor să lase deoparte o ostilitate personală. Nu este nimic rău ca doi șefi de instituții să înțeleagă că supărarea dintre ei nu trebuie să devină problema cetățenilor.

Oamenii nu sunt obligați să rămână certați pentru a demonstra că sunt consecvenți. Poți să ai alte convingeri și să saluți. Poți să rămâi adversar politic și să asculți. Poți să refuzi o solicitare, în exercitarea atribuțiilor tale, fără să transformi refuzul într-un război personal.

Poate că tocmai aceasta este partea cea mai folositoare a „împăcăciunii”: nu să îi facă pe toți să gândească la fel, ci să le amintească faptul că pot gândi diferit fără să se urască.

Despre minuni se vorbește, de regulă, cu sfială. Dar împăcarea dintre oameni are, uneori, ceva suficient de greu de obținut încât expresia să își găsească locul și aici, cu un zâmbet. Sperăm că nu cu un plic, așa cum spun gurile rele.

Când orgoliile sunt mari, primul pas devine dificil. Cine telefonează primul? Cine întinde mâna? Cine acceptă să îl asculte pe celălalt fără să pregătească, în același timp, replica sau ”darul”?

Un cadru diferit poate ajuta. În afara ședințelor, a declarațiilor și a confruntărilor publice, discuția poate porni de la altceva decât de la reproș. Nu mai trebuie câștigată în fața unui public. Trebuie doar purtată.

O minune creștinească a împăcăciunii. Și nu este nimic rău în asta. Până la urmă, ce-i al Cezarului trebuie dat Cezarului. Nu?

Dintotdeauna, Biserica a avut un rol important, mai asumat sau mai puțin asumat, mai creștinesc sau mai lumesc în rânduielile societății românești. Nu a existat într-un spațiu separat de oameni, de necazurile lor și de felul în care aceștia își organizează viața împreună.

În jurul ei s-au construit comunități. La preot s-a mers pentru sfat, pentru liniștire, pentru găsirea unei căi de împăcare. Iar în anumite momente, oameni ai Bisericii au avut un rol direct în apropierea unor conducători aflați în conflict.

Chiar unul dintre ocrotitorii mănăstirii, Sfântul Ierarh Varlaam, a participat, în 1644, la mijlocirea împăcării dintre Vasile Lupu și Matei Basarab.

Fără să comparăm conflictele dintre domnitorii de atunci cu disputele politice de astăzi, legătura merită observată. Un așezământ care îl are drept ocrotitor pe un ierarh implicat în mijlocirea păcii este un loc potrivit pentru a vorbi și despre împăcarea dintre oameni.

Rolul acesta poate fi discret… sperăm nu și cu foloase. Nu orice sfat are nevoie de comunicat și nu orice strângere de mână trebuie transformată într-un eveniment public. Uneori, valoarea unei discuții stă tocmai în faptul că le permite participanților să renunțe la spectacol.

Important este ce rămâne după ea: mai multă disponibilitate de a asculta, mai puțină înverșunare și capacitatea de a nu pedepsi o comunitate întreagă pentru o neînțelegere personală.

O mănăstire nu trebuie redusă la numele celor cunoscuți care îi trec pragul. Viața ei nu se confundă cu agenda politică, iar credincioșii obișnuiți nu sunt figuranți într-o poveste despre persoane cu funcții.

La Bodești, înainte de orice interpretare legată de viața publică, există un loc de rugăciune. Există biserica, slujbele și rostul duhovnicesc al așezământului.

Dar nici oamenii cu funcții nu încetează să fie oameni atunci când intră pe poarta unei mănăstiri. Au și ei orgolii, greșeli, temeri și nevoia de a găsi o cale de ieșire din propriile conflicte.

Dacă aici politicienii ajung să se împace cu alți politicieni, dacă reprezentanții firmelor își pot vorbi civilizat cu funcționarii și cu șefii de instituții, dacă oameni care nu se mai ascultau găsesc răgazul unei discuții, împăcarea aceasta merită judecată după roadele ei, nu condamnată din principiu.

Până la urmă, nu ura ar trebui păstrată cu sfințenie.

Mănăstirea de la Bodești, loc de rugăciune și împăcăciune. Locul despre care se spune că toată lumea se împacă cu toată lumea. O „minune creștinească” în care nu este nimic rău, câtă vreme oamenii pleacă de acolo nu doar mai apropiați între ei, ci și mai responsabili față de ceilalți.