Lumina care se naște din întâlnirea cu Dumnezeu. Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, și Sfântul Apostol Filip – două mărturii despre cunoașterea lui Dumnezeu

„Întru lumina Ta vom vedea lumină.” (Psalmul 35, 9)

Există în viața Bisericii două întrebări care nu încetează niciodată să se întâlnească: Cum Îl poate cunoaște omul pe Dumnezeu? și ce se întâmplă cu omul care Îl întâlnește cu adevărat pe Dumnezeu?

Prima întrebare aparține teologiei. A doua aparține existenței.

În pomenirea Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, și a Sfântului Apostol Filip, unul dintre cei doisprezece Apostoli, Biserica așază înaintea noastră două răspunsuri complementare. Grigorie Palama ne oferă articularea teologică a experienței harului dumnezeiesc, în timp ce Apostolul Filip ne arată începutul concret al întâlnirii cu Hristos și dinamica mărturisirii.

Unul este teologul luminii necreate; celălalt este omul chemat să-L vadă pe Mesia și să spună imediat aproapelui: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46).

Între aceste două cuvinte – „vezi” și „vino” – se poate rezuma o întreagă teologie a credinței creștine.

Dumnezeu nu este o idee, ci Persoană

Creștinismul nu începe cu o definiție despre Dumnezeu, ci cu întâlnirea cu Dumnezeu.

Aceasta este una dintre diferențele fundamentale dintre creștinism și orice formă de religiozitate pur intelectuală.

Dumnezeu nu este obiectul unei demonstrații filosofice, ci Subiectul unei întâlniri.

Sfântul Apostol Ioan scrie:„Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și mâinile noastre au pipăit (…) aceea vă vestim” (1 Ioan 1, 1).

Apostolul nu vorbește despre o teorie.

Vorbește despre o experiență.

Hristos a fost văzut.

A fost auzit.

A fost atins.

A fost urmat.

A fost mărturisit.

A fost răstignit.

A fost văzut înviat.

De aceea, credința apostolică nu este construcția unei imaginații religioase, ci răspunsul omului la inițiativa revelatoare a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Filip – omul întrebării sincere

Sfântul Filip apare în Evanghelie ca un om al căutării.

După ce Îl întâlnește pe Hristos, el merge la Natanael și îi spune:„Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.” (Ioan 1, 45).

Natanael îi răspunde:„Din Nazaret poate fi ceva bun?”

Iar Filip nu intră într-o dispută interminabilă.

Nu construiește un argument sofisticat.

Spune simplu:„Vino și vezi.”

Este una dintre cele mai frumoase forme de apologetică din Noul Testament.

Filip nu îl obligă pe Natanael să creadă.

Îl invită să întâlnească.

Adevărul creștin nu se impune prin constrângere.

El se propune prin mărturie și se verifică în întâlnire.

„Vino și vezi” – o pedagogie a credinței

Într-o lume în care discursul religios este adesea perceput ca o succesiune de afirmații, Filip ne oferă o metodă fundamentală: nu spune doar despre Hristos; conduce-l pe om către Hristos.

Un copil nu are nevoie doar să audă despre rugăciune.

Are nevoie să vadă un părinte rugându-se.

Un tânăr nu are nevoie doar de definiții despre Biserică.

Are nevoie să descopere o comunitate în care oamenii se iubesc.

Un om rănit nu are nevoie numai de explicații teologice despre suferință.

Are nevoie să întâlnească un creștin care știe să stea lângă el.

„Vino și vezi” este, astfel, o pedagogie a mărturisirii.

Sfântul Grigorie Palama – teologul experienței dumnezeiești

La multe secole după Apostolul Filip, Biserica avea să se confrunte cu o altă problemă: este posibilă experiența reală a lui Dumnezeu?

În secolul al XIV-lea, această întrebare a devenit una dintre marile teme ale teologiei bizantine.

Sfântul Grigorie Palama, monah athonit și apoi Arhiepiscop al Tesalonicului, a apărat tradiția isihastă a Bisericii.

Controversa cu Varlaam de Calabria a avut în centru posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu și natura harului.

Problema nu era una pur academică.

În joc se afla însăși înțelegerea mântuirii.

Dacă Dumnezeu nu poate fi realmente împărtășit, atunci mântuirea devine doar cunoaștere intelectuală.

Dacă omul poate primi cu adevărat harul dumnezeiesc, atunci mântuirea este transformare ontologică și participare la viața lui Dumnezeu.

Distincția dintre ființa și energiile dumnezeiești

Una dintre contribuțiile fundamentale ale teologiei palamite este formularea distincției dintre ființa (ousia) lui Dumnezeu și energiile Sale necreate.

Această distincție nu înseamnă împărțirea lui Dumnezeu în două realități.

Dumnezeu este unul.

Ființa Sa rămâne inaccesibilă creaturii.

Dar Dumnezeu Se comunică real creației prin energiile Sale necreate.

Această distincție păstrează simultan două adevăruri:

Dumnezeu rămâne transcendent și Dumnezeu Se face realmente prezent.

Nu putem cuprinde ființa dumnezeiască.

Dar putem participa la harul Său.

Nu putem deveni Dumnezeu după ființă.

Dar putem deveni „părtași dumnezeieștii firi” (2 Petru 1, 4) prin har.

Aici se află centrul teologiei îndumnezeirii.

Îndumnezeirea – scopul existenței creștine

În tradiția patristică, mântuirea nu este doar iertarea juridică a păcatului.

Este vindecarea și transfigurarea omului.

Sfântul Atanasie cel Mare formulează celebrul principiu:

„Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să ne îndumnezeim.”

Îndumnezeirea nu înseamnă că omul devine Dumnezeu după ființă.

Înseamnă că omul participă la viața dumnezeiască prin har.

Acesta este scopul ultim al existenței umane.

De aceea, creștinismul nu este doar moralitate.

Nu este doar respectarea unor reguli.

Este viață în Dumnezeu.

Lumina Taborului

Teologia Sfântului Grigorie Palama este inseparabilă de evenimentul Schimbării la Față.

Evangheliile mărturisesc că Hristos S-a schimbat la față înaintea ucenicilor, iar aceștia au văzut slava Sa.

„Și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2).

Pentru tradiția isihastă, lumina Taborului nu este simplu fenomen fizic.

Este lumina slavei dumnezeiești, lumina necreată a Împărăției.

Această lumină nu este produsă de efortul psihologic al omului.

Este darul lui Dumnezeu.

Omul se poate curăți.

Se poate ruga.

Poate posti.

Poate priveghea.

Dar harul rămâne dar.

Rugăciunea inimii – coborârea minții în inimă

Tradiția isihastă apărată de Sfântul Grigorie Palama insistă asupra rugăciunii neîncetate și asupra curățirii inimii.

Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” nu este o formulă magică.

Ea este concentrarea întregii persoane în numele lui Hristos.

Scopul nu este producerea unei stări psihologice.

Scopul este întâlnirea cu Persoana lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Rugați-vă neîncetat.”(1 Tesaloniceni 5, 17)

Rugăciunea neîncetată nu înseamnă repetarea mecanică a unor cuvinte, ci transformarea întregii existențe într-o orientare către Dumnezeu.

Inima – centrul persoanei

În antropologia biblică, inima nu este doar sediul emoțiilor.

Este centrul persoanei.

Acolo se află memoria, voința, rațiunea, dorința și libertatea.

De aceea, porunca: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8) este esențială.

Observăm legătura dintre curățirea inimii și vedere.

Omul nu Îl poate „vedea” pe Dumnezeu dacă întreaga sa interioritate este ocupată de patimi.

Nu pentru că Dumnezeu ar lipsi.

Ci pentru că ochiul sufletului este întunecat.

Păcatul nu schimbă lumina lui Dumnezeu.

Schimbă capacitatea noastră de a o primi.

Sfântul Filip și întrebarea despre Tatăl

Într-un moment de profundă intimitate cu ucenicii, Filip Îi spune lui Hristos:„Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns.”

Iisus îi răspunde:„De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.”(Ioan 14, 8-9)

Acest dialog are o extraordinară densitate hristologică.

Hristos este revelația deplină a Tatălui.

În El, Dumnezeu invizibil Se face văzut.

De aceea, teologia icoanei, teologia Întrupării și teologia palamită se întâlnesc într-un punct fundamental:

Dumnezeu Se face realmente prezent și comunicabil fără să înceteze să fie transcendent.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu este posesie

Aici trebuie făcută o distincție importantă.

În cultura modernă, „a cunoaște” înseamnă adesea a explica, a analiza, a controla.

În teologia creștină, cunoașterea lui Dumnezeu este comuniune.

Nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu pentru a-L poseda intelectual.

Îl cunoaștem pentru a ne uni cu El.

De aceea, adevărata teologie se naște din rugăciune.

Evagrie Ponticul spunea: „Dacă ești teolog, te vei ruga cu adevărat; și dacă te rogi cu adevărat, ești teolog.”

Această afirmație exprimă una dintre marile intuiții ale spiritualității răsăritene.

Teologia nu este doar discurs despre Dumnezeu.

Este discursul celui care stă înaintea lui Dumnezeu.

Lumina nu poate fi despărțită de Cruce

Există riscul ca teologia luminii să fie înțeleasă sentimental.

Sfântul Grigorie Palama nu vorbește însă despre o lumină ieftină.

Lumina Învierii trece prin Cruce.

Curățirea inimii presupune pocăință.

Îndumnezeirea presupune asceză.

Harul nu anulează libertatea omului.

O presupune.

De aceea, omul trebuie să lupte cu păcatul.

Trebuie să postească.

Să se roage.

Să ierte.

Să se spovedească.

Să se împărtășească.

Să-și disciplineze mintea.

Să-și păzească simțurile.

Harul lui Dumnezeu este gratuit.

Dar primirea lui cere sinergie – cooperarea liberă a omului cu lucrarea lui Dumnezeu.

Biserica – locul întâlnirii cu Lumina

Sfântul Grigorie Palama  nu este o spiritualitate individualistă.

Omul nu se mântuiește singur.

Viața isihastă este profund eclezială.

Rugăciunea, Tainele, Sfânta Liturghie și comuniunea cu Biserica alcătuiesc cadrul în care omul înaintează spre Dumnezeu.

Aceasta ne apropie din nou de Apostolul Filip.

El nu păstrează pentru sine experiența întâlnirii cu Hristos.

Merge către Natanael.

Mărturisește.

Invită.

Lumina primită devine lumină oferită.

De ce avem nevoie de acești doi sfinți astăzi?

Pentru că trăim într-o epocă paradoxală.

Avem acces la o cantitate uriașă de informație despre Dumnezeu, dar riscăm să avem tot mai puțină experiență a lui Dumnezeu.

Putem citi mii de pagini despre rugăciune și să nu ne rugăm.

Putem discuta despre teologie și să nu ne pocăim.

Putem apăra adevărul dogmatic și să nu iubim.

Putem vorbi despre lumină și să trăim în întunericul resentimentului.

Sfântul Grigorie Palama ne spune: Nu este suficient să știi despre Dumnezeu. Trebuie să participi la viața Lui.

Sfântul Filip ne spune: Nu este suficient să-L întâlnești pe Hristos. Trebuie să-L mărturisești.

Adevărata lumină se vede în chipul omului

Un om care a întâlnit harul nu devine superior celorlalți.

Devine mai smerit.

Mai milostiv.

Mai răbdător.

Mai atent la suferința celuilalt.

Mai puțin preocupat de propria imagine.

Aceasta este proba autentică a vieții duhovnicești.

Nu experiențele extraordinare.

Nu emoțiile religioase.

Nu cuvintele spectaculoase.

Ci roadele Duhului: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea (Galateni 5, 22-23).

Dacă rugăciunea noastră nu ne face mai iubitori, trebuie să ne întrebăm ce fel de rugăciune practicăm.

Două chemări: „Vino și vezi” și „Arată-ne pe Tatăl”

Sfântul Apostol Filip poartă în sine două cuvinte extraordinare.

Mai întâi:„Vino și vezi.”

Apoi:„Doamne, arată-ne pe Tatăl.”

Primul este cuvântul misionarului.

Al doilea este cuvântul celui care caută mai adânc.

Între ele se desfășoară întreaga viață creștină.

Întâlnim.

Căutăm.

Vedem.

Întrebăm.

Ne rugăm.

Înțelegem.

Mărturisim.

Ne adâncim.

Ne curățim.

Și, prin har, devenim capabili să vedem ceea ce ochiul trupesc nu poate vedea.

Lumina Taborului și întunericul lumii

Lumea contemporană nu suferă doar de lipsa informației.

Suferă de lipsa sensului.

Omul știe din ce în ce mai multe despre univers și uneori din ce în ce mai puține despre propria inimă.

Poate comunica instantaneu cu mii de oameni și să rămână singur.

Poate avea acces la milioane de imagini și să nu mai știe să privească.

Poate avea libertăți exterioare extraordinare și să fie rob propriilor patimi.

În acest context, Sfântul Grigorie Palama nu este un teolog al trecutului.

Este un medic al prezentului.

El ne amintește că omul nu este făcut doar pentru informație.

Este făcut pentru comuniune cu Dumnezeu.

Cunoașterea care schimbă existența

Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu produce transfigurare.

Moise urcă pe Sinai și coboară cu fața luminată.

Apostolii urcă pe Tabor și văd slava lui Hristos.

Filip Îl întâlnește pe Mesia și devine mărturisitor.

Părinții pustiei se retrag în singurătate și devin lumină pentru Biserică.

Grigorie Palama se roagă, teologhisește și apără experiența harului.

Aceasta este logica întregii Tradiții: întâlnirea cu Dumnezeu nu lasă omul neschimbat.

În loc de încheiere: „Vino și vezi”

Sfântul Ierarh Grigorie Palama și Sfântul Apostol Filip se întâlnesc, peste veacuri, într-o singură mărturisire.

Filip spune:„Vino și vezi.”

  Grigorie Palama ne explică ce vedem atunci când ochii sufletului se curățesc: nu ființa lui Dumnezeu, pe care omul nu o poate cuprinde, ci lucrarea și slava Sa necreate, harul prin care Dumnezeu Se împărtășește făpturii.

Filip ne învață să mergem către Hristos.

Palama ne învață să rămânem în Hristos.

Filip ne învață mărturisirea.

Palama ne învață contemplația.

Filip ne arată începutul drumului.

Palama ne arată adâncul lui.

Iar Biserica ne spune că cele două nu pot fi despărțite.

Nu există contemplație autentică fără mărturisire.

Nu există mărturisire autentică fără comuniune cu Dumnezeu.

Nu există teologie autentică fără rugăciune.

Nu există rugăciune autentică fără pocăință.

Nu există lumină fără Cruce.

Și nu există Cruce care să nu poată deveni, în Hristos, drum spre Înviere.

Poate că aceasta este una dintre cele mai necesare lecții pentru omul contemporan: nu ne lipsește atât de mult informația despre Dumnezeu, cât ne lipsește dorința de a-L întâlni.

Sfântul Apostol Filip ne spune: „Vino și vezi!”

Sfântul Grigorie Palama ne învață cum să ne curățim ochii inimii pentru această vedere.

Iar Hristos ne promite: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)

În cele din urmă, aceasta este vocația omului: nu doar să vorbească despre lumină, ci să devină, prin har, transparent pentru Lumina lui Hristos.

Preot  Nicău  Nicolae