Limbajul „cameleon”, un must-have în rândul elevilor

„Băga-mi-aș p…”, „Du-te dracu!”, „În p…a mă-tii!”.

…Astea şi altele pe aceeaşi speţă am auzit ieri prin geamul întredeschis. E poziționat strategic, undeva în preajma unei prestiogioase unități școlare nemțene.

Am presupus c-or fi niște bețivi, dar când mă uit, văd un grup de tineri. Printre ei, niște fetișcane cu ghiozdănele pe umăr- singurul element care trăda că sunt, de fapt, eleve.

Am fost surprinsă de vocabularul lor, colorat strident, mai ales că pe unele dintre ele le cunosc drept eleve eminente. Genul care urcă pe scenă la evenimente și sunt date exemplu de către profesori.

Or fi bune la învățătură, nu zic nu, dar… dacă ar inventa Ministerul Educaţiei o Olimpiadă de Înjurat, cu siguranţă ar deveni premiante şi la acest capitol.

Și-atunci mă întreb, poate educația școlară  să stârpească un vocabular jegos, ori cele două învățături merg în paralel, ascunzându-se una de cealaltă în funcție de mediul înconjurător? Nu mai vorbesc de cei şapte ani de acasă, că înjurăturile se „culeg” de obicei din anturaj, nu din sânul familiei.

Așa o fi elevul contemporan. În clasă și acasă- copil ascultător, în spatele școlii- adolescent care se chinuie să demonstreze celorlalți cât de rebel este el de fapt. E o antiteză care nu-i avantajează deloc. Mai ales pe eleve, fiindcă… da, cred că e o diferență între a auzi vorbind scârbos un băiat și a auzi o fată aparent finuță scoțându-și și băgându-și de mama focului. Fiindcă așa înjură elevii în afara școlii: de mama focului. Ca mulți adulți, de altfel. Și când le merge bine, și când le merge prost.

Din reflex, nu mereu cu premeditare.

Diferența e că tinerii parcă nu înjură cu patos. Iar înjurăturile lor au îndeosebi tentă sexuală, nu spirituală.

Nu s-au maturizat încă, zic.

Andreea T.