Legea salarizării ar fi readus România în rândul țărilor civilizate. Politicienii preferă însă teatrul, iar noi rămânem în afara lumii normale

Noua lege a salarizării, pe care România o amână de aproape patru ani, nu era perfectă. Nu ar fi rezolvat peste noapte toate problemele sistemului bugetar, dar ar fi reprezentat măcar un început de ordine într-un stat în care salariile, sporurile și privilegiile au ajuns să fie stabilite prin excepții, presiuni politice și legi făcute pentru anumite categorii.

Proiectul ar fi trebuit să introducă o grilă unică, să reducă diferențele nejustificate, să limiteze sporurile și să lege mai clar veniturile de responsabilitatea și complexitatea fiecărui post. Nu era o revoluție, dar era un pas către normalitate.

România a ajuns în situația profund nesănătoasă în care statul oferă, în medie, un avantaj salarial față de mediul privat. Nu vorbim despre medicii, profesorii, polițiștii sau angajații care muncesc efectiv și care trebuie plătiți corect. Vorbim despre un sistem sufocat de instituții, funcții de conducere, posturi inventate, sporuri și sinecuri politice.

Un stat în care bugetarii ajung să câștige mai bine decât oamenii din mediul privat, din taxele cărora sunt plătite toate aceste salarii, nu poate funcționa sănătos la nesfârșit. Poate trăi doar din taxe tot mai mari și din împrumuturi tot mai scumpe.

Pentru că partidele nu s-au înțeles, România pierde acum 770 de milioane de euro din PNRR. Nu sunt bani imaginari și nici o sancțiune simbolică de la Bruxelles. Sunt bani care puteau fi investiți în spitale, școli, drumuri, apă, canalizare și infrastructură.

PSD joacă rolul partidului care apără salariile bugetarilor, dar responsabilitatea nu este numai a PSD. PNL, USR și UDMR au participat la negocieri și au acceptat împreună eșecul. Ilie Bolojan a vorbit luni întregi despre reformă, însă reducerea numerică a unor posturi nu înseamnă automat reformarea statului. Instituțiile inutile, funcțiile politice, consiliile de administrație și rețelele de sinecuri au rămas în mare parte neatinse.

Sectorul bugetar s-a umflat și s-a îngrășat ani la rând. Fiecare partid a criticat fenomenul cât timp s-a aflat în opoziție, apoi și-a instalat propriii oameni imediat ce a ajuns la putere. Toți promit un stat mai suplu, dar nimeni nu vrea să renunțe la posturile prin care își răsplătește activul de partid.

Aici este adevărata problemă: clasa politică mimează reforma, dar trăiește din sistemul pe care pretinde că vrea să-l schimbe.

Cât timp politicienii vor face circ în fața camerelor și își vor împărți funcțiile în spatele ușilor închise, România nu va face niciun pas înainte. Se va afunda în datorii, va pune taxe tot mai mari pe cei care muncesc în mediul privat și va pierde în continuare bani europeni.

Iar acest bâlci nesfârșit le face pârtie partidelor suveraniste. Fiecare reformă mimată, fiecare promisiune încălcată și fiecare sută de milioane de euro pierdută devin muniție pentru cei care spun că întregul sistem este putred.

Politicienii cred că au mai amânat o lege. În realitate, au mai amânat o dată România.

Iosub Robert