La o secție din spitalul din Piatra-Neamț NU este indicată reanimarea și NU se prelungește viața pacienților
Persoanele care au rude cu boli incurabile ce trebuie internate la secția de îngrijiri paliative sunt puse să semneze o hârtie prin care sunt informate că respectiva secție oferă îngrijiri medicale care NU prelungesc viața pacientului, că în această secție NU este indicată reanimarea și oricum nu are aparatura necesară pentru reanimare.
Într-un spital din România anului 2023 să ți se spună, ca pacient sau aparținător, în scris, că nu este indicat să fie resuscitat un om care moare, fără să ai opțiunea să alegi, sau că îngrijirile medicale nu au ca scop principal prelungirea vieții sunt lucruri care depășesc puterea noastră de a comenta jurnalistic ceva și puterea noastră de înțelegere.
Modul în care acest document este formulat este o rușine.
COMPLETARE ARTICOL – PUNCT DE VEDERE OFICIAL AL UNUI SPECIALIST ÎN MEDICINA PALIATIVĂ, DIN CADRUL SJU PIATRA NEAMȚ:
„Din punctul meu de vedere, referitor la articolul apărut, trebuie să îmi exprim uimirea și consternarea față de cele expuse în articolul respectiv, care cred că sunt venite drept punct de vedere al celui care le-a sesizat, iar asta arată o necunoaștere, o lipsă de cunoștințe medicale care este cumva perfect explicabilă prin lipsa de expunere a activității acestei specializări (îngrijiri paliative), care este o specializare recent apărută și recent recunoscută la nivel mondial – oamenii trebuie să lucreze foarte mult să nu mai lase loc de interpretări. Pe de altă parte, în aceeași măsură trebuie să măresc recunoștința fată de apariția acestei oportunități de expunere, pentru că fără ea nu poate fi luat în prim plan ceea ce încercăm noi de mult timp să facem, anume să facem o educație și în populația generală, dar și în poate în rândul personalului medical a ceea ce înseamnă medicina paliativă, a ceea ce își propune să facă. Plecând de la acest punct, trebuie să fac referire la textul expus în articol și la paragrafele subliniate, care fac parte integrantă din definiția medicinei paliative, pentru că, așa cum este ea cunoscută la nivel mondial, cum este definită în documentul emis de Ministerul Sănătății din România. Deci asta este definiția, este mai amplă, dar exact ceea ce este subliniat acolo face parte din obiectul de activitate al medicinei paliative. Dat fiind faptul că medicina paliativă se adresează în principal pacienților diagnosticați cu o boală „amenințătoare de viață”, la are resursele terapeutice cu scop curativ nu mai au efect decât poate negativ, și poate mai ales datorită faptului că pacientul acuză suferință de toate felurile (fizice – durere, greață, vărsături), scopul acestor intervenții pe medicina paliativă se concentrează pe tratarea suferinței pacientului, ceea ce este foarte important și a familiei acestuia, pentru că familia suferă deopotrivă cu pacientul. De cele mai multe ori se obține o ameliorare importantă a simptomelor, acest lucru le permite celor afectați să poată face față suferinței și să putem păstra integritatea pacientului pe o perioadă cât mai lungă din viața lui. De regulă, pacienții și familiile acestora consideră că acest lucru este de o importanță capitală în contextul situației date de boală. adică ei nici nu mai aveau speranță că se mai poate îmbunătăți ceva la un pacient aflat într-o fază foarte avansată de boală și cei mai mulți dintre ei rămân plăcut impresionați de faptul că pacientul își recuperează o parte din potențialul de activitate, cât se poate, bineînțeles. De fiecare dată le repetăm pacienților că este o etapă temporară și că boala, în spate, evoluează, deci tratament curativ nu mai are sens în cazul acestor pacienți.
Din punctul de vedere al resuscitării trebuie făcute unele precizări. (…) În momentul în care el (n. red. pacientul) vine pe medicina paliativă, i se explică limitele medicinei paliative, exact ceea ce am eu până acum. În cazul concret al pacientului despre care face referire articolul, și în cazul căruia cred că familia a adus documentul la cunoștință și bine a făcut, acel pacient este într-o stare gravă, foarte gravă, în urma unor accidente vasculare repetate de-a lungul vieții, iar acum, a încerca să îi faci o resuscitare nu faci decât să îi agravezi și mai mult starea de suferință, adică să-l supui unei suferințe suplimentare pe care pacientul nu o necesită. Adică, în cazul acesta, din punctul nostru de vedere, al celor care lucrăm pe secția respectivă, în cazul strict al acestui pacient el nu are indicații și asta am explicat și întregii familii. Dar dacă familia își dorește să facă altceva, are altă decizie, este libertatea totală a lor să ia orice decizie.”, transmite un specialist în medicina paliativă.
#Preluare internet
Ingrijirea paliativa presupune o ameliorare a oricaror simptome care ar putea provoca incomoditati pacientului. Asadar, acest tip de ingrijire atenueaza durerea, dificultatile de respiratie, tusea, greata, constipatiile, balonarile, diareea. Este orientata spre imbunatatirea igienei, inclusiv a celei orale.
„Neresuscitarea pacientului terminal
DE DR. STELUȚA COȚIU – APR. 1 2019
Emiterea unui ordin DNR (do not resuscitate) poate fi considerat un dublu eșec: al medicului (incapabil să stăpânească boala) și al societății (care se derobează de la datoria sa). Pe de altă parte însă, tot mai multe voci se întreabă dacă e necesar să propunem pacientului și familiei sale o resuscitare cardiopulmonară inutilă, asigurând prelungirea existenței pentru puțin timp sau menținând o calitate inacceptabilă a vieții. Un element demn de luat în seamă sunt costurile pe care le implică o zi petrecută într-o secție de terapie intensivă, loc unde poate că pacientul nici măcar nu și-ar dori să se afle dacă i s-ar da ocazia să ia o astfel de decizie în cunoștință de cauză. Un ordin DNR nu este ireversibil și irevocabil, adică pacientul sau familia acestuia pot oricând să revină asupra acestei decizii, în orice moment al bolii. Pacienții doresc ca medicul să abordeze primul tema resuscitării cardiorespiratorii, de preferat cât aceștia sunt încă într-o condiție fizică acceptabilă.
Nu doar în România persistă un vacuum legislativ, o politică neuniformă referitoare la DNR, în condițiile absenței unor codificări și a unui ghid clar, ceea ce duce la o conduită medicală inconstantă și nesatisfăcătoare, deși s-au făcut pași importanți în această direcție. Este însă o iluzie faptul că problemele legate de interfața dintre viață și moarte ar putea fi decise în izolare de comunitate.
Există mai multe perspective diferite asupra deciziei DNR: ordinul DNR (consimțământ informat); nu se face resuscitare în caz de oprire cardiacă; se efectuează toate procedurile de sprijin vital, fără cele de resuscitare propriu-zisă; pacientul nu este primit în secția de terapie intensivă, nu se instituie terapie „eroică“, nu este intubat sau transfuzat, nu primește antibioticoterapie; pacienților aflați deja în secția de terapie intensivă nu li se adaugă noi tratamente și li se suprimă terapia de susținere vitală; pacienților li se asigură doar confortul, concept care include (dar nu se limitează la) asigurarea permeabilității căilor aeriene, administrarea de oxigen, controlul hemoragiei, poziția de confort, sprijinul emoțional, medicația antalgică.
S-a afirmat că „îndârjirea“ terapeutică în anumite situații ar fi inutilă, costisitoare și ar implica doar vanitatea medicului. Actualmente, parcurgem o perioadă de tranziție în care, fără a adopta un paternalism medical absolut, nu agreăm îndeajuns ideea de autonomie a pacientului. În lumea medicală europeană se caută o poziție intermediară, de „paternalism temperat“, în care medicul păstrează responsabilitatea deciziei de tratament, dar ține cont de părerea bolnavului. În SUA, medicul acționează ca un consilier tehnic, evaluează problemele pacientului, pe care i le explică acestuia într-un limbaj adecvat, oferindu-i astfel elementele obiective pentru luarea unei decizii, care este luată de pacient; medicul este doar executorul voinței exprimate, un prestator de servicii.
Trebuie să se țină seama de principiile juridice fundamentale: respectul vieții va trebui înlocuit cu referințele la calitatea vieții, noțiunea de demnitate umană va trebui înlocuită cu cea a libertății de a dispune de propria viață și de a aprecia singur dacă e demn/nedemn să trăiești în condițiile respective. Problema însă nu își va găsi ușor rezolvare: decizia DNR luată ieri, care mai are încă motivație astăzi, va mai fi justificată mâine? Discuția rămâne deschisă.”
În urmă cu 3 luni sora mea a decedat în timp ce era internată în Secţia de Îngrijiri Paliative.
Nu am de reproşat personalului medico-sanitar care a fost şi este orientat spre pacient. Personal am constatat că a fost bine îngrijită, cu profesionalism, iar încetarea administrarării tratamentului medicamentuos a fost singura opţiune deoarece boala înainta pe „sens unic”. Tratamentul nu îşi mai făcea efectul, ba dimpotrivă, iar sora mea suferea chinurile ce aveau să îi fie fatale. Însă tocmai aici este raţiunea îngrijirilor paliative, de ameliorare a suferinţelor. Ce mai era de resuscitat? În momentul final dacă era resuscitată, i se prelungea pentru timp foarte scurt viaţa sau chinul?