Invidia – rana inimii care nu se poate bucura de binele aproapelui

„Iar noi nu ne vom lăuda fără măsură, ci după măsura dreptarului cu care ne-a măsurat nouă Dumnezeu, ca să ajungem şi până la voi.”(2 Corinteni 10, 13)

Există păcate care se văd și există păcate care se ascund. Unele rănesc trupul, altele averea, reputația sau relațiile dintre oameni. Dar există și păcate care lucrează în tăcere, în adâncul inimii, fără zgomot și fără martori, până când sufletul ajunge să nu mai poată privi cu bucurie binele aproapelui.

Unul dintre acestea este invidia.

Ea nu începe întotdeauna cu o faptă. Uneori începe cu o comparație. Apoi comparația naște nemulțumire, nemulțumirea se transformă în tristețe, tristețea în resentiment, resentimentul în judecată, iar judecata poate ajunge la defăimare, sabotaj și chiar ură.

Invidia este, astfel, una dintre cele mai subtile boli ale sufletului pentru că îl face pe om să sufere nu pentru că îi lipsește neapărat ceva, ci pentru că altuia îi este bine.

Aceasta este tragedia ei spirituală.

Omul invidios nu spune întotdeauna: „Eu nu am”.

Uneori spune, mai adânc:„Mă doare că tu ai.”

Iar când această durere devine obișnuință, binele aproapelui încetează să mai fie prilej de bucurie și devine o amenințare pentru propriul eu.

Ce este invidia?

Termenul „invidie” provine din latinescul invidia, asociat verbului invidere, „a privi cu ostilitate”, „a privi rău”, literalmente cu sensul de a privi asupra cuiva într-un mod răuvoitor. În vocabularul moral, termenul desemnează o dispoziție sufletească prin care omul se întristează din pricina binelui, succesului, darului, frumuseții, recunoașterii sau prosperității altuia și dorește, explicit sau implicit, ca acel bine să fie micșorat ori pierdut.

Tradiția creștină a identificat invidia drept unul dintre păcatele capitale, nu pentru că ar fi întotdeauna cel mai spectaculos păcat, ci pentru că are capacitatea de a genera alte păcate. În această perspectivă, ea devine o rădăcină din care pot crește ura, clevetirea, defăimarea, bucuria față de căderea aproapelui și chiar dorința de a-l vătăma.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre invidie într-un limbaj de o severitate impresionantă. El observă că invidia îl rănește mai întâi pe cel care o poartă, asemenea unui venin ascuns în suflet. În tâlcuirea sa, omul invidios, preocupat să-l rănească pe celălalt, ajunge să-și rănească propria mântuire.

Aceasta este una dintre marile paradoxuri ale invidiei:crezând că îl micșorează pe celălalt, omul se micșorează pe sine.

Crezând că îl doboară pe aproapele, își tulbură propria inimă.

Crezând că îi ia ceva celuilalt, își pierde propria pace.

Invidia nu este simpla dorință de a avea

Trebuie făcută o distincție importantă.

Nu orice dorință de a progresa este invidie.

Nu este păcat să admiri o virtute și să dorești să o dobândești.

Nu este păcat să vezi un om mai pregătit și să vrei să înveți.

Nu este păcat să privești realizarea altuia și să spui: „Și eu vreau să muncesc pentru a ajunge mai bun”.

Aceasta poate fi emulație, aspirație legitimă, motivație pentru creștere.

Invidia apare atunci când binele altuia devine motiv de tristețe și când omul nu mai dorește doar binele pentru sine, ci dorește ca binele celuilalt să fie diminuat.

Este diferența dintre:„Vreau și eu să am ceea ce are el”

și„Nu vreau să aibă el ceea ce are.”

Prima poate deveni aspirație.

A doua este invidie.

De aceea, invidia are întotdeauna o dimensiune relațională. Ea nu poate exista fără comparație.

Omul nu este pur și simplu nemulțumit de ceea ce are; el se raportează la ceea ce vede la celălalt.

Prima mare icoană biblică a invidiei: Cain și Abel

Una dintre cele mai cutremurătoare pagini ale Sfintei Scripturi este istoria lui Cain și Abel.

„Și a zis Cain către Abel, fratele său: Să ieșim la câmp! Iar când erau ei pe câmp, Cain s-a ridicat asupra lui Abel, fratele său, și l-a omorât” (Facerea 4, 8).

Înainte de a exista uciderea mâinii, există o tulburare a inimii.

Cain vede că Dumnezeu a primit jertfa lui Abel și nu primește bine această realitate.

Dumnezeu îi spune:„Pentru ce te-ai întristat și pentru ce s-a posomorât fața ta?” (Facerea 4, 6).

Observăm extraordinarul realism al textului biblic.

Păcatul nu începe în clipa loviturii.

El începe mai devreme.

Începe în interior.

Începe printr-o nemulțumire cultivată.

Începe prin refuzul de a accepta binele celuilalt.

Apoi Dumnezeu îl avertizează:„Păcatul bate la ușă și caută să te cuprindă” (Facerea 4, 7).

Această imagine este fundamentală pentru înțelegerea dinamicii invidiei.

Păcatul bate la ușa inimii.

Omul poate deschide sau poate refuza.

Invidia nu îl obligă pe om să devină rău; ea îl ispitește să transforme comparația în resentiment.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în Cain paradigma acestei patologii: Abel nu îi făcuse niciun rău, însă binele fratelui său a devenit pentru Cain motiv de suferință. În comentariile sale asupra Genezei și Epistolei către Romani, Părintele Bisericii revine asupra faptului că invidia a precedat uciderea lui Abel.

De aceea, putem spune că invidia este o formă incipientă de ucidere a aproapelui în inimă.

Nu îl omori trupește, dar începi să-l omori în imaginea pe care o construiești despre el.

Îi ucizi reputația.

Îi minimalizezi meritele.

Îi suspectezi intențiile.

Îi interpretezi rău faptele.

Îi dorești căderea.

 Invidia fraților lui Iosif

O altă pagină fundamentală este istoria lui Iosif.

Frații săi văd că tatăl lor îl iubește în mod deosebit.

„Și văzând frații lui că tatăl lor îl iubește mai mult decât pe toți frații săi, îl urau și nu puteau să-i spună niciun cuvânt de pace” (Facerea 37, 4).

Este una dintre cele mai precise descrieri ale invidiei.

Nu mai pot vorbi cu el.

Nu mai pot vedea în el un frate.

Nu mai pot spune un cuvânt de pace.

De ce?

Pentru că în interiorul lor s-a produs o transformare: binele lui Iosif a devenit o insultă la adresa propriei lor persoane.

Aceasta este una dintre marile tragedii ale comparației.

În loc să ne întrebăm:

„Ce pot învăța de la el?”

ne întrebăm:„De ce el și nu eu?”

În loc să vedem darul celuilalt ca pe o binecuvântare, îl interpretăm ca pe o diminuare a propriei noastre valori.

Dar Dumnezeu nu distribuie darurile după logica unei competiții.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” (Romani 12, 6).

Și mai spune:„Toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (1 Corinteni 12, 11).

În Biserică, darurile nu sunt motive de competiție.

Ele sunt motive de slujire.

Saul și David – când succesul aproapelui devine amenințare

Un alt exemplu este Saul.

După victoria lui David, femeile cântă:„Saul a biruit mii, iar David zecile lui de mii” (1 Regi 18, 7).

Reacția lui Saul este revelatoare.

În loc să se bucure că Israelul are un biruitor, el începe să se teamă de David.

Succesul altuia îi apare ca o pierdere personală.

Aceasta este logica invidiei:dacă tu crești, eu cred că mă micșorez.

Dar aceasta este o minciună.

Lumina altuia nu stinge lumina mea.

Virtutea altuia nu îmi ia virtutea.

Succesul altuia nu este automat eșecul meu.

Bucuria altuia nu este o ofensă la adresa mea.

Numai o inimă închisă în logica rivalității poate interpreta astfel realitatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur leagă explicit invidia lui Saul de dorința de slavă omenească și observă cât de ușor dorința de recunoaștere se poate transforma în resentiment față de cel care primește lauda.

Invidia față de Hristos

Poate cea mai cutremurătoare manifestare a invidiei din Noul Testament este raportarea anumitor conducători religioși la Hristos.

Evanghelistul Marcu spune despre Pilat: „Căci știa că din invidie Îl dăduseră în mâna lui arhiereii” (Marcu 15, 10).

Ce putea fi mai paradoxal?

Hristos vindecă.

Hristos luminează.

Hristos ridică.

Hristos iartă.

Hristos cheamă la pocăință.

Și totuși, binele pe care îl face devine pentru unii motiv de ostilitate.

De ce?

Pentru că binele Lui dezvăluia sărăcia lor lăuntrică.

Aici se află una dintre cele mai profunde lecții duhovnicești:uneori omul nu urăște răul pentru că este rău, ci urăște binele pentru că îl obligă să-și vadă propriul întuneric.

Invidia nu suportă lumina celuilalt pentru că lumina celuilalt poate face vizibilă propria noastră întunecare.

Plăgile invidiei

Invidia nu rămâne niciodată singură.

Ea naște o adevărată familie de păcate.

Din ea pot ieși:

clevetirea;

defăimarea;

calomnia;

suspiciunea;

minimalizarea meritelor;

răutatea;

bucuria pentru căderea aproapelui;

resentimentul;

ura;

dorința de răzbunare;

sabotajul;

izolarea;

judecarea aproapelui;

falsitatea;

ipocrizia.

Tradiția creștină a observat tocmai această capacitate generatoare a păcatului. Păcatele capitale sunt numite astfel pentru că pot deveni izvoare pentru alte păcate și vicii.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește chiar despre invidie ca despre o boală care îl consumă mai întâi pe cel care o poartă. El subliniază că omul invidios își produce singur o suferință continuă, pentru că obiectul invidiei poate nici măcar să nu știe că este invidiat.

Ce paradox!

Cel pe care îl invidiez poate dormi liniștit.

Eu sunt cel care nu pot dormi.

El își vede de viață.

Eu îi urmăresc viața.

El poate nici nu știe că există în inima mea o luptă.

Eu însă mă consum din cauza lui.

Invidia este o tristețe pentru binele altuia

În tradiția morală creștină, invidia este descrisă tocmai prin această dimensiune a tristeții provocate de binele aproapelui.

Din perspectiva teologică ortodoxă, putem exprima această realitate într-un limbaj și mai adânc: invidia este incapacitatea inimii de a iubi binele aproapelui ca pe un bine al comuniunii.

Iubirea spune:„Mă bucur că ție îți este bine.”

Invidia spune:„De ce ție?”

Iubirea spune: „Dumnezeu să te binecuvânteze.”

Invidia spune: „Să vedem cât va dura.”

Iubirea spune:„Dacă ai primit, mă bucur împreună cu tine.”

Invidia spune: „Probabil nu meriți.”

Invidia este opusul iubirii

Sfântul Apostol Pavel scrie:„Dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește” (1 Corinteni 13, 4).

Este una dintre cele mai clare definiții biblice.

De ce nu pizmuiește iubirea?

Pentru că iubirea nu trăiește într-o competiție permanentă.

Iubirea îl vede pe celălalt ca persoană.

Invidia îl vede ca rival.

Iubirea spune: „Tu ești darul lui Dumnezeu.”

Invidia spune: „Tu ești obstacolul meu.”

Iubirea construiește comuniunea.

Invidia o fracturează.

De aceea, antidotul profund al invidiei nu este doar „să încerc să nu mai fiu invidios”.

Antidotul este dobândirea iubirii.

Acolo unde crește iubirea, invidia pierde teren.

De ce omul devine invidios?

Rădăcinile sunt multiple.

Uneori, invidia se naște din mândrie.

Omul consideră că merită mai mult decât ceilalți.

Alteori se naște din nesiguranță.

„Dacă el este mai apreciat, înseamnă că eu nu mai valorez.”

Uneori vine dintr-un sentiment de inferioritate.

„El este mai frumos, mai bogat, mai deștept, mai respectat, mai iubit.”

Alteori vine din neacceptarea propriei vocații.

Omul nu mai mulțumește pentru ceea ce i-a dat Dumnezeu, pentru că privește permanent la ceea ce a primit celălalt.

De aici rezultă o lecție fundamentală:invidia ne face să trăim viața altuia în loc să o trăim pe a noastră.

Omul invidios poate ajunge să-și piardă ani întregi privind la ceea ce are aproapele, în loc să lucreze cu ceea ce i-a dat Dumnezeu.

Invidia și cultura comparației

Societatea contemporană a făcut comparația aproape permanentă.

Altădată omul își compara viața cu câteva persoane din comunitatea sa.

Astăzi poate vedea, într-o singură zi, sute sau mii de oameni care afișează succes, frumusețe, vacanțe, case, mașini, cariere, relații, realizări și momente de fericire.

Dar problema este că omul nu compară realitatea sa cu realitatea altuia.

Compară adesea viața sa nevăzută cu imaginea selectată a celuilalt.

Aici apare o nouă formă de vulnerabilitate spirituală.

Cercetarea psihologică asupra rețelelor sociale a arătat că acestea pot deveni un mediu fertil pentru comparația socială ascendentă și pentru apariția invidiei. O analiză critică a literaturii subliniază însă că rezultatele sunt mai complexe decât formula simplă „rețelele sociale provoacă invidie”: efectele diferă în funcție de persoană, tipul de utilizare și context.

Așadar, trebuie să fim echilibrați.

Nu tehnologia este „păcatul”.

Problema este inima care nu mai știe să se raporteze sănătos la ceea ce vede.

Când fotografia altuia devine judecata asupra propriei vieți

Un om poate vedea o fotografie de vacanță și să gândească:„Eu de ce nu pot?”

Poate vedea o casă:„Eu de ce nu am?”

Poate vedea succesul profesional al altuia:

„De ce Dumnezeu îl ajută pe el?”

Poate vedea familia altuia:„De ce viața mea nu este așa?”

Poate vedea un om apreciat:„De ce este el lăudat și nu eu?”

Și astfel apare o eroare spirituală fundamentală:omul începe să măsoare binecuvântările sale cu binecuvântările altuia.

Dar Dumnezeu nu ne-a promis aceeași viață.

Ne-a promis fiecăruia o chemare.

Sfântul Apostol Pavel folosește imaginea trupului pentru a explica diversitatea darurilor:

„Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul?” (1 Corinteni 12, 17).

Nu putem fi toți ochi.

Nu putem avea toți aceeași vocație.

Nu putem avea toți aceleași daruri.

Nu putem avea toți aceeași măsură de responsabilitate.

Nu putem avea toți aceeași cruce.

Și tocmai această diversitate face posibilă comuniunea.

Invidia îl face pe om nerecunoscător

Una dintre cele mai mari plăgi ale invidiei este că omul încetează să mai vadă ceea ce are.

El vede ceea ce îi lipsește.

Un om poate avea familie, sănătate, copii, prieteni, credință, o casă, o pâine pe masă, o profesie și o mie de motive pentru care să mulțumească lui Dumnezeu.

Dar vede un singur lucru pe care nu îl are.

Și acel singur lucru ajunge să-i eclipseze toate binecuvântările.

Aceasta este lucrarea subtilă a invidiei: îți fură recunoștința.

De aceea, antidotul nu este numai smerenia, ci și mulțumirea.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Mulțumiți pentru toate” (1 Tesaloniceni 5, 18).

Omul recunoscător nu este omul care are totul.

Este omul care știe să vadă darul în ceea ce are.

Invidia îl face pe om orb la propriile daruri

Este trist să vezi oameni care își petrec viața dorind darurile altora și nu descoperă niciodată darurile pe care le-au primit.

Unul are darul cuvântului.

Altul are darul răbdării.

Unul are darul inteligenței.

Altul are darul blândeții.

Unul poate construi.

Altul poate mângâia.

Unul poate conduce.

Altul poate sluji în tăcere.

Înaintea lui Dumnezeu, valoarea unui dar nu se măsoară prin vizibilitatea lui.

Există daruri care primesc aplauze și daruri care primesc numai lacrimi.

Există slujiri văzute și slujiri ascunse.

Există oameni cunoscuți de mulți și oameni cunoscuți numai de Dumnezeu.

Și poate că, în Împărăția lui Dumnezeu, multe dintre ierarhiile noastre lumești vor fi răsturnate.

Cea mai periculoasă formă: invidia religioasă

Există și o formă subtilă de invidie care poate apărea chiar în spațiul religios.

Omul poate invidia rugăciunea altuia.

Poate invidia aprecierea de care se bucură un preot.

Poate invidia o comunitate.

Poate invidia o lucrare.

Poate invidia un om pentru darurile lui duhovnicești.

Poate invidia pe cineva pentru apropierea lui de Dumnezeu.

Aceasta este cu atât mai gravă cu cât folosește limbaj religios pentru a ascunde o rană a ego-ului.

În loc să spună:„Mă bucur că Dumnezeu lucrează prin acest om”,

spune:„Nu este chiar atât de bun.”

În loc să spună:„Slavă lui Dumnezeu pentru lucrarea lui”,

spune:„Eu știu ce se ascunde în spatele ei.”

Uneori omul nu poate suporta binele decât dacă îl micșorează.

Aici trebuie mult discernământ.

Nu orice observație critică este invidie. Biserica nu interzice discernământul și nici evaluarea responsabilă a faptelor. Dar atunci când critica este alimentată de dorința ca celălalt să fie discreditat, iar nu de iubirea adevărului, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva sub cuvintele noastre se ascunde invidia.

Bucuria pentru căderea altuia – semnul că rana s-a adâncit

Una dintre cele mai grave manifestări ale invidiei este ceea ce tradiția morală numește:bucuria provocată de nenorocirea sau căderea altuia.

Când omul spune:„Bine i-a făcut Dumnezeu!”

nu întotdeauna vorbește din discernământ.

Uneori se bucură că omul pe care îl invidia a căzut.

Aceasta este o degradare a inimii.

Hristos nu ne învață să ne bucurăm de căderea celuilalt  , ci să ne rugăm pentru îndreptarea lui.

„Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).

Acest verset este antidotul direct al invidiei.

Bucuria aproapelui trebuie să poată deveni bucuria mea.

Aceasta este maturitatea iubirii.

Cum se vindecă invidia?

Vindecarea începe prin recunoaștere.

Trebuie să avem curajul să spunem:

„Doamne, mă doare binele altuia.”

„Mă tulbură succesul lui.”

„Nu mă pot bucura pentru el.”

„Îl judec.”

„Îl compar cu mine.”

„Mă bucur când îi merge rău.”

Această mărturisire poate fi începutul vindecării.

Apoi vine mulțumirea.

Să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am.

Apoi smerenia.

Să accept că nu sunt măsura tuturor lucrurilor.

Apoi rugăciunea pentru cel invidiat.

Aceasta este una dintre cele mai puternice terapii duhovnicești.

Dacă nu pot să mă bucur sincer pentru el, încep prin a mă ruga pentru el:„Doamne, binecuvintează-l!”

La început poate fi greu.

Dar rugăciunea repetată schimbă treptat inima.

În loc să cer:

„Doamne, ia-i lui!”,

încep să spun: „Doamne, binecuvintează-l și pe el și dă-mi și mie ceea ce știi că îmi este de folos.”

Invidia se vindecă prin schimbarea privirii

Problema nu este numai ceea ce vedem.

Este felul în care privim.

Doi oameni pot privi aceeași persoană.

Unul vede un rival.

Altul vede un frate.

Unul vede o amenințare.

Altul vede un dar.

Unul vede ceva ce trebuie distrus.

Altul vede ceva pentru care trebuie să-I mulțumească lui Dumnezeu.

De aceea, vindecarea invidiei este în primul rând o vindecare a privirii.

Hristos spune: „Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6, 22).

Avem nevoie de o privire curățită.

O privire care nu mai transformă fiecare om într-un competitor.

O privire care poate spune:„Slavă lui Dumnezeu pentru darul pe care l-ai primit!”

Sfântul Ioan Gură de Aur și bucuria pentru binele fratelui

Sfântul Ioan Gură de Aur oferă un remediu extraordinar de simplu și de profund: să învățăm să ne bucurăm împreună cu cel care se bucură.

El citează îndemnul Sfântului Pavel: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).

Pentru Sfântul Ioan, omul care se bucură de binele aproapelui Îl slăvește pe Dumnezeu, pentru că recunoaște că darul celuilalt vine în interiorul iconomiei lui Dumnezeu.

Aceasta este o adevărată revoluție duhovnicească.

Când pot spune sincer:

„Mă bucur pentru tine”,

invidia începe să moară.

Când pot spune: „Dumnezeu să-ți înmulțească darul”,

inima începe să se vindece.

Când pot spune: „Slavă lui Dumnezeu că ai reușit”,

încep să ies din închisoarea comparației.

O societate a comparației are nevoie de oameni ai comuniunii

Societatea contemporană nu poate fi condamnată în bloc. Ea are realizări extraordinare, posibilități de comunicare și acces la informație fără precedent.

Dar tocmai această abundență de comparații creează o responsabilitate nouă.

Trebuie să învățăm să folosim tehnologia fără să-i permitem să ne dicteze valoarea.

Trebuie să vedem succesul altuia fără să-l transformăm în verdict asupra propriei vieți.

Trebuie să privim imaginile cu discernământ.

Trebuie să ne amintim că o fotografie nu este o biografie.

O postare nu este o viață.

O realizare nu este întreaga persoană.

Un moment de fericire nu înseamnă o viață fără cruci.

Și, mai ales, nu putem compara culisele vieții noastre cu vitrina vieții altuia.

Cea mai profundă vindecare: recunoștința

Dacă ar trebui să rezumăm antidoturile invidiei în câteva cuvinte, acestea ar fi:

smerenie, recunoștință, iubire și rugăciune.

Smerenia spune:

„Nu sunt centrul lumii.”

Recunoștința spune:

„Doamne, Îți mulțumesc pentru ceea ce mi-ai dat.”

Iubirea spune:

„Mă bucur pentru binele fratelui meu.”

Rugăciunea spune:

„Doamne, vindecă ceea ce eu nu pot vindeca singur.”

Și mai există un antidot: gândul la propria moarte.

În fața veșniciei, multe dintre comparațiile noastre devin ridicole.

Ce importanță va mai avea atunci cine a avut casa mai mare?

Cine a avut mai mulți bani?

Cine a fost mai lăudat?

Cine a primit mai multe aplauze?

Cine a avut mai mulți urmăritori?

În fața lui Dumnezeu rămâne sufletul.

Iar întrebarea fundamentală nu va fi:

„De ce nu ai fost ca el?”

Ci:„Ce ai făcut cu ceea ce ți-am dat Eu?”

Concluzie: să nu lăsăm binele altuia să ne otrăvească sufletul

Invidia este una dintre cele mai triste boli ale inimii pentru că îl face pe om să sufere în fața unui bine care nu-i aparține.

Ea îl desparte de aproapele.

Îl desparte de recunoștință.

Îl desparte de pace.

Îl desparte de iubire.

Și, în cele din urmă, îl poate despărți de Dumnezeu.

Cain nu a devenit ucigaș într-o singură clipă.

Mai întâi a privit.

Apoi s-a întristat.

Apoi a cultivat tulburarea.

Apoi a lăsat păcatul să intre în inimă.

Și ceea ce a început ca o comparație s-a terminat prin sângele fratelui.

De aceea, trebuie să fim atenți la primele semne.

Când ne doare succesul altuia.

Când ne irită lauda primită de altcineva.

Când minimalizăm permanent meritele cuiva.

Când ne bucurăm în taină de căderea lui.

Când nu mai putem spune un cuvânt bun despre el.

Când simțim nevoia să-i căutăm defecte pentru a ne liniști propria conștiință.

Atunci trebuie să ne oprim.

Să ne rugăm.

Să ne cercetăm inima.

Și să-I spunem lui Dumnezeu:„Doamne, nu mă lăsa să mă întristez pentru binele fratelui meu.”

Pentru că adevărata vindecare începe în clipa în care succesul aproapelui nu mai este o amenințare, ci devine prilej de mulțumire.

Atunci omul începe să înțeleagă taina comuniunii.

Atunci poate spune: „Dacă Dumnezeu l-a binecuvântat pe fratele meu, mă bucur împreună cu el.”

Și poate că acesta este unul dintre cele mai înalte semne ale maturității duhovnicești:

  • să poți privi binele altuia fără să te doară faptul că nu este al tău.
  • Să poți binecuvânta fără să compari.
  • Să poți lăuda fără să te simți micșorat.
  • Să poți iubi fără să concurezi.
  • Să poți spune din inimă:„Slavă lui Dumnezeu pentru darul tău!”

Atunci invidia moare.

Iar în locul ei se naște ceva infinit mai frumos:

bucuria comuniunii.

Preot  Nicău Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și