„Învățământul a ajuns un brand românesc: formă fără fond”. Despre schimbările din educație, cu Luminița Vîrlan

Sistemul de învățământ din România e într-o continuă reformă, dincolo de care pare că nu mai reușim să vedem luminița de la capătul tunelului. Cu fiecare schimbare de ministru, o altă generație de elevi suferă din cauza transformărilor, unele peste noapte, impuse de anumite „minți luminate” și „viziuni”. După doi ani de pandemie și învățământ online care a distrus atâtea generații de tineri, acum apare o nouă teză: schimbarea structurii anului școlar și alte modificări bulversante despre care nu știm dacă vor da rezultate bune sau nu.

Profesorul Luminița Vîrlan, cu experință de decenii în învățământul nemțean, explică unde este, de fapt, problema. Și nu este nici la structura anului școlar. E chiar la fond: la profesori și la programa școlară.

Iată ce a declarat Luminița Vîrlan, profesor de limba și literatura română, fost șef al Inspectoratului Școlar Județean Neamț, fost director al Colegiului Național Petru Rareș:

„Subiectul este unul extrem de delicat pentru că  lumea s-a schimbat. Învățământul trebuia și trebuie să se schimbe în continuare. Am spus-o de foarte multe ori, și nu numai ca un joc de cuvinte, dacă cineva vede, profesorul trebuie să prevadă. Repet, nu este un simplu joc de cuvinte pentru că ceea ce fac eu astăzi cu elevii trebuie să îi ajute pe ei, să le fie necesar peste 10 ani, peste 15 ani când vor intra pe piața muncii.

În învățământul românesc este această inadecvare la ceea ce se întâmplă pe piața muncii cu ceea ce se întâmplă în școală. Am foarte mulți colegi, cu tot respectul față de meseria de dascăl, pe care i-am considerat eroi, pentru că și noțiunea de eroism astăzi s-a modificat și reactualizăm sensurile eroismului. Sunt oameni pe care i-am considerat eroi în domeniul lor de activitate. Am întâlnit în urmă cu ani, o doamnă învățătoare diagnosticată cu o boală cumplită, cancer, care venea pe jos de la 5 km și avea o sală de clasă uluitor de frumoasă într-un sat de lângă Târgu Neamț și acolo ea avea în continuare puterea să râdă, să dialogheze cu elevii, să se joace cu elevii ei. Omul acesta mie mi se părea erou. Să fii marcat în plan personal de o asemenea suferință și să vii în fiecare dimineață, să te îmbraci, să parcurgi un asemenea drum, să predai cu atâta dezinvoltură pentru mine a fost un act de eroism.

Revenind. Ceea ce nu am reușit să facem a fost această sincronizare cu ceea ce se întâmplă în planul școlii, adică sunt foarte multe cadre didactice care și-au făcut toate calapoadele necesare în urmă cu 20-30 de ani și care continuă să lucreze ca acum 20-30 de ani. Or, asta este intolerabil pentru că ceea ce pregătim sunt niște șomeri sau niște elevi care vor deveni șomeri. Sau, mai rău, sunt elevi care, la un moment dat, ieșiți de pe băncile școlii nu se vor putea adapta la ceea ce oferă societatea româneasă, bun sau prost, în momentul acesta. Nu le prezentăm realitatea prin învățământul pe care mulți îl practică.

Și, indiferent de ce se întâmplă cu modulele acestea, 5 module în loc de semestre, ajungem, din nefericire la ceea ce eu am numit la un moment dat – un brand românesc: formă fără fond. Nu contează că se cheamă module, că se cheamă trimestre, că se cheamă semestre, nu asta este problema esențială, deși pe mine puțin mă sperie această fragmentare. Problema esențială este fondul și nu forma. Sistemul nu e inventat de noi, românii, e luat de undeva din Europa.

Prin urmare cred că trebuie lucrat în continaure la conținuturi, la ceea ce avem în manualele școlare, la ceea ce oferim elevilor noștri pentru că foarte multă lume deplânge public tânăra generație, că nu e educată în nu știu ce fel, că pe vremea noastră era nu știu cum. Nu fac parte dintre oamenii aceia. Cred că fiecare generație a avut elitele și persoanele care au format masa aceea comună și compactă care să împingă societatea înainte. Înainte de a le cere elevilor noștri, trebuie să le oferim confortul unei societăți netraumatizate. Nu le oferim nimic concret, și atunci de unde să le cerem valoare și cunoaștere, consecvență dacă noi nu suntem capabili  să le oferim.

Trebuie să fii ajutat și de materialul didactic, manualul, care este necesar. În 2001 m-am apucat să lucrez la un manual școlar. Și am lucrat cred că vreo 3 săptămâni, noapte-zi, încât la ore mă țineam de tablă să nu cad. Era un consum nervos, e foarte greu să faci un manual școlar. Nu este o lucrare științifică, dar trebuie să prezinte informațiile în mod științific. Trebuie să acopere prin informațiile pe care le oferă interesul cât mai multor elevi. Și așa mai departe. După aceea, m-am dus să vorbesc la o editură în București să vedem cam la ce preț ar ajunge manualul cu estetica pe care o propuneam eu ca să ajute elevul. Au apărut criteriile de evaluare a manualului, prin care 60% conta prețul manualului. Dacă prețul era mai scăzut… când am văzut chestia asta, am terminat. Păi dacă s-au ales manualele cele mai ieftine, acesta a fost criteriul… nici măcar 50-50. Deci, informația, prezentarea informației, calitatea în sine a manualului nu conta decât 40%. Se leagă toate.

În primul rând trebuie schimbată conduita profesorilor. Eu aș pleca de la fond, de la cei care intră în relația directă cu elevii. Nu mă refer la toți profesorii, văd cu bucurie că sunt foarte mulți colegi foarte creativi, reușesc să facă niște legături fantastice între literatură, muzică, un dialog al artelor, propun activități care ies din rigiditatea cu care eram obișnuiți.

Nu pot să mai cer același lucru elevilor de azi ca în primii mei ani de învățământ. Trebuie să se schimbe programa și trebuie să fim atenți la ce lăsăm și cum lăsăm. Este o responsabilitate înfiorătoare. Acolo nu trebuie să se regăsească plăcerile tale, trebuie să regăsești foarte clar ce dorești să știe un copil la acel moment. Trebuie să facem în așa fel încât să devină interesant pentru elevii noștri.”