Întrebare pentru România post-Caracal: teroriștii, noii teroriști unde-s?…
Drama de la Caracal s-a transformat abrupt într-o dublă confirmare, una în plină desfășurare, al cărei final încă se joacă. Prima parte lasă, cum se zice, la nudul gol un stat închipuit, de o falsitate cumplită prin raportare la definiția statului. E un stat care s-a stricat în asemenea hal încât a devenit un pericol public pentru cetățenii săi. Încă un pic și consfințim statul ca risc major la adresa siguranței naționale, nu alta. După 20 mai 1990, cu semințe sădite odată cu transformarea FSN în partid, a prins putere, ne-a parazitat, apoi ne-a exploatat până a fost confiscat (pe sectoare concurente) pentru mărirea și prosperitatea conducătorilor succesivi. Partea a doua a confirmării privește lipsa de judecată la români, victime fudule ale unei odioase aplicații complexe de manipulare și intoxicare pe care o consumă cu nesaț.
Principiile de lucru ale măcelului informațional sunt cele vechi, consacrate. Ca să luăm numai un reper istoric familiar celor născuți mai devreme, Revoluția din 1989, de atunci s-au dezvoltat, diversificat și rafinat doar metodele și mijloacele, nicidecum „principiile”. Nu credeți? E valabil inclusiv la nivel global. O lecție de manual de manipulare și intoxicare s-a aplicat, de pildă, la invadarea Irakului în 2003, când SUA au inventat armele de nimicire în masă pe care Saddam Hussein nu le avea. Mai nou, pentru cine folosește cu cap telecomanda televizorului, pe acest subiect e disponibil un film… șocant. Șoc și groază (Shock and Awe) se numește, ca invazia militară de atunci. E lansat în 2017. Diferența e că unii am îndrăznit să vorbim și să scriem în timp real, demonstrând că egipteanul Mohamed ElBaradei – fost director general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (1997-2009), recompensat în mod sinistru c-un Premiu Nobel pentru Pace (2005) – a fost complice la crimă. Contează astăzi? Absolut deloc.
Contează în vreun fel că, după 30 de ani și o presupusă împrospătare a populației rămase între hotare, românii – în ansamblu și pe secțiuni – sunt perfect citiți, măsurați, catalogați, manipulați și intoxicați? Contează. Pentru corifeii statului pericol public. Își freacă mâinile fericiți. Românii au prea puțin împotrivă. Ce masă critică, ce explozie, ce emoție corectă? De unde? De la românașul căruia îi place sus la munte la izvor, liber și să fie-n pace al naturii domnitor? De la rumânul care refuză să accepte ceea ce de fapt știe, în legătură cu amantele, hoții, acoperiții și proștii de succes, din simplul motiv că i-a reamintit-o Remus Borza, în trecerea sa pe la PSD? Nu e cazul.
Vremea îndoielilor, a speranțelor a trecut, e epuizată. Verdictul cu acea dublă confirmare enunțată la început are consistența unei fatalități iremediabile. Vine (deloc culmea!) prin contribuția halucinantă a unui soi de jurnalism care a infestat societatea. Așa cum amintea Bogdan Tiberiu Iacob într-un text dureros, publicat pe Inpolitics și preluat de Flux24, citând aproximativ din Crin Antonescu la o emisiune condusă de Mihai Gâdea, jurnalismul nu se face „cu dovada pentru ceva ce pare, ci cu dovada pentru ceva ce este”. Dați acum înapoi filmul dramei de la Caracal și după aceea păstrați întrebările, nu răspunsurile. Nu e târziu de înțeles operațiunea în ansamblul ei.
O întâmplare rareori povestită, din noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, la Piatra-Neamț, merită în sfârșit expusă public. Pur și simplu, contextul strigă după ea. TVR(L) difuza imagini cu pereți și uși lovite de gloanțe. Poporul era chemat să apere televiziunea, că o atacau teroriștii s-o distrugă. Să nu mai emită, să închidă centrul de coordonare a Revoluției din Studioul 4. Poporul tremura, emoția era maximă, teroriștii trăgeau din toate pozițiile, apărători voluntari se găseau pe toate drumurile. La un moment dat, un tânăr, unul dintre puținii revoluționari locali independenți rămași în sediul fostei județene de partid, începe să râdă zgomotos. Cu aer resemnat, îi îndeamnă pe cei din jur să meargă toți la casele lor și le spune că afacerea cu asaltul teroriștilor e o țeapă. Surescitați, nedormiți, colegii oscilau între a-l strânge de gât și a-l ancheta pe loc, ca diversionist infiltrat. La care omul le zice sec că nu-i nevoie să distrugi televiziunea, dacă vrei să nu emită – e suficient s-o lași fără curent electric!… Asta ca să vedeți ce înseamnă îndoiala potrivită, la momentul potrivit, nu neapărat la locul potrivit. Desigur, dacă păstrezi o fărâmă de judecată și nu înghiți meniul zilei ca prostul. Cum spuneam, finalul dramei se joacă. Mai bine păstrezi o întrebare sănătoasă, în loc de-un răspuns care nu răspunde la nimic.
Viorel COSMA
