În mâinile lor începe viitorul. Vocația educatorului, a învățătorului și a profesorului între slujire, responsabilitate și iubire

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu.” (Marcu 10, 14)

La începutul fiecărui an școlar, emoția se citește pe chipurile a sute de mii de copii și tineri. Pentru unii este prima întâlnire cu grădinița, pentru alții primul pas în școală, iar pentru adolescenți începutul unei noi etape în formarea lor intelectuală și umană. În spatele fiecărui copil se află însă o chemare pe care Dumnezeu a adresat-o unei alte categorii de oameni: educatorilor, învățătorilor și profesorilor.

În tradiția creștină, actul educației nu este doar o profesie, nici doar o responsabilitate civică. El este, înainte de toate, o vocație. A educa înseamnă a participa la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, Care a sădit în fiecare copil posibilitatea de a deveni o persoană deplină. De aceea, fiecare dascăl este chemat nu doar să transmită cunoștințe, ci să contribuie la formarea unei conștiințe, a unui caracter și a unei inimi capabile să iubească adevărul.

Societatea contemporană vorbește adesea despre performanță, rezultate și competențe. Toate acestea sunt importante. Dar Biserica amintește că înainte de toate există persoana. Înainte de note există copilul. Înainte de rezultate există sufletul. Înainte de orice reușită școlară există demnitatea de fiu sau fiică a lui Dumnezeu.

De aceea, începutul unui an școlar este și începutul unei noi misiuni pentru fiecare educator și profesor. În mâinile lor nu se află doar caiete și manuale, ci destine omenești.

Hristos – Învățătorul prin excelență

Nu este întâmplător faptul că unul dintre cele mai frecvente nume prin care Evanghelia Îl desemnează pe Mântuitorul este acela de Învățător. Oamenii Îi spuneau: „Învățătorule…”, iar El primea acest nume nu pentru că transmitea doar informații, ci pentru că transforma viețile celor care Îl ascultau.

Hristos nu educa prin constrângere, ci prin iubire. Nu umilea pe cel care greșea, ci îl ridica. Nu descuraja pe cel slab, ci îi reda speranța. Nu vedea în oameni trecutul lor, ci posibilitatea devenirii lor.

Când privea un pescar, vedea un apostol.

Când privea un vameș, vedea un evanghelist.

Când privea un prigonitor, vedea un mare propovăduitor al credinței.

Aceasta este prima lecție pentru orice dascăl: adevăratul educator privește întotdeauna mai departe decât prezentul copilului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că educatorul trebuie să privească sufletul copilului asemenea unui grădinar care vede în sămânță copacul, nu doar bobul de grâu. El știe că dezvoltarea cere timp, răbdare, grijă și iubire.

Fiecare copil este un chip al lui Dumnezeu

Întreaga pedagogie creștină pornește de la adevărul revelat în cartea Facerii:„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său.” (Facerea 1, 27)

Această afirmație schimbă radical modul în care privim educația.

Copilul nu este un simplu beneficiar al sistemului de învățământ.

Nu este un număr în catalog.

Nu este doar un elev cu rezultate mai bune sau mai slabe.

Nu este copilul unui om bogat sau sărac.

El este, înainte de toate, chip al lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că fiecare persoană poartă în sine o frumusețe spirituală pe care păcatul o poate umbri, dar nu o poate distruge. Tocmai această frumusețe este chemat educatorul să o descopere și să o cultive.

Din nefericire, există tentația de a judeca elevii după aparențe.

Un copil este apreciat pentru că provine dintr-o familie influentă.

Altul este ignorat pentru că vine dintr-un mediu modest.

Un elev este remarcat pentru că vorbește frumos.

Altul este etichetat pentru că este timid.

Evanghelia respinge categoric această perspectivă.

Sfântul Apostol Iacov avertizează:„Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.” (Iacov 2, 1)

Iar Sfântul Apostol Petru mărturisește:„Dumnezeu nu este părtinitor.” (Faptele Apostolilor 10, 34)

Același principiu trebuie să călăuzească și actul educațional.

Educatorul creștin nu privește hainele copilului.

Nu privește marca telefonului.

Nu privește funcția părinților.

Nu privește influența familiei.

El privește ceea ce Dumnezeu a pus în fiecare suflet.

Mărgăritarul încă neșlefuit

Poate cea mai frumoasă imagine prin care poate fi descris fiecare copil este aceea a unui mărgăritar încă neșlefuit.

În forma sa brută, mărgăritarul nu impresionează.

Frumusețea lui apare doar după o lucrare atentă, răbdătoare și migăloasă.

La fel este și copilul.

Uneori este timid.

Alteori este neliniștit.

Uneori vorbește prea mult.

Alteori aproape deloc.

Unii învață repede.

Alții înaintează încet.

Dar fiecare ascunde în sine posibilități pe care numai Dumnezeu le cunoaște pe deplin.

Sfântul Vasile cel Mare spune că educatorul trebuie să privească întotdeauna nu doar ceea ce este copilul astăzi, ci ceea ce poate deveni prin har, prin educație și prin propria lui osteneală.

Poate că elevul din ultima bancă, care astăzi pare lipsit de încredere, va deveni peste ani un medic care va salva vieți.

Poate copilul care provine dintr-o familie săracă va deveni un mare cercetător.

Poate adolescentul care astăzi pare dezorientat va deveni un preot, un profesor universitar sau un om care va lumina societatea.

Dascălul autentic nu lucrează doar cu prezentul, ci și cu viitorul.

El seamănă fără să știe întotdeauna când va răsări rodul.

Educatorul – primul constructor al încrederii

Dintre toate vocațiile didactice, poate cea mai delicată este aceea a educatorului de la creșă și grădiniță.

Pentru mulți copii, educatorul este primul om din afara familiei căruia îi sunt încredințați.

Prima despărțire de mamă.

Primele lacrimi.

Primele temeri.

Primele încercări de adaptare.

În acele momente, copilul nu are nevoie doar de supraveghere.

Are nevoie de siguranță.

De blândețe.

De răbdare.

De zâmbet.

De sentimentul că este iubit.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea că iubirea autentică are puterea de a educa mai profund decât orice metodă pedagogică.

Copiii mici nu învață mai întâi din explicații.

Ei învață din atmosfera pe care o creează adultul.

Din privirea lui.

Din vocea lui.

Din răbdarea lui.

Din felul în care îi ia de mână.

Educatorul devine astfel primul constructor al încrederii copilului în lumea din afara familiei.

Și tocmai de aceea, această profesie nu poate fi redusă la un program de lucru sau la îndeplinirea unor obligații administrative. Ea este o slujire a fragilității umane și o lucrare de o imensă responsabilitate.

Învățătorul – cel care deschide porțile cunoașterii și ale caracterului

Dacă educatorul pune temelia încrederii, învățătorul pune temelia cunoașterii. El este primul care îl introduce pe copil în universul fascinant al literelor, al cifrelor, al cuvântului scris și al descoperirii lumii. Dar, din perspectivă creștină, misiunea sa merge mult mai departe.

Învățătorul nu formează doar deprinderi intelectuale; el contribuie la modelarea caracterului. În mâna lui, creionul devine unealtă de formare a minții, iar cuvântul – instrument de zidire a sufletului.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că educația este asemenea sculpturii. Sculptorul îndepărtează ceea ce este de prisos pentru ca frumusețea ascunsă în piatră să iasă la lumină. Tot astfel, învățătorul este chemat să descopere darurile pe care Dumnezeu le-a ascuns în fiecare copil și să le ajute să înflorească.

În primii ani de școală se formează deprinderi care vor însoți omul întreaga viață: disciplina, ordinea, răbdarea, respectul față de aproapele, dragostea pentru adevăr și pentru muncă. Aceste virtuți nu se predau prin definiții, ci prin exemplul celui care stă în fața copiilor.

Copiii ascultă lecțiile, dar privesc omul. Ei uită uneori explicațiile, însă își amintesc o viață întreagă blândețea sau asprimea, dreptatea sau nedreptatea, răbdarea sau graba învățătorului lor.

De aceea, Sfântul Vasile cel Mare spune că educatorul trebuie să fie el însuși ceea ce dorește să devină ucenicii săi. Nu poți forma oameni cinstiți prin necinste, oameni răbdători prin iritare permanentă sau oameni iubitori prin răceală sufletească.

Profesorul de gimnaziu – însoțitorul unei vârste fragile

Anii gimnaziului reprezintă una dintre cele mai sensibile perioade din dezvoltarea unui copil. Trupul se schimbă, gândirea se maturizează, întrebările se înmulțesc, iar echilibrul sufletesc este adesea pus la încercare.

În această etapă, profesorul nu mai întâlnește copilul lipsit de griji din clasele primare, ci adolescentul care începe să-și caute identitatea.

În spatele unui comportament dificil poate exista o suferință.

În spatele unei note mici poate exista o dramă familială.

În spatele nepăsării poate exista lipsa încrederii în sine.

Profesorul creștin este chemat să privească dincolo de aparențe.

Mântuitorul Hristos nu a confundat niciodată omul cu greșeala lui. A condamnat păcatul, dar a ridicat persoana. Aceasta trebuie să fie și atitudinea profesorului.

Există copii care nu au nevoie, în primul rând, de încă o observație, ci de cineva care să creadă în ei.

Există adolescenți care își pierd încrederea în propriile posibilități deoarece, ani la rând, au auzit doar ceea ce nu pot face, nu și ceea ce pot deveni.

Un profesor poate schimba destinul unui copil printr-o singură propoziție spusă la momentul potrivit:

— „Știu că poți.”

— „Nu renunța.”

— „Ai valoare.”

— „Mai încearcă o dată.”

Aceste cuvinte pot rămâne în sufletul unui om pentru întreaga viață.

Profesorul de liceu – formator de conștiințe

Liceul nu este doar ultima etapă a învățământului preuniversitar. Este perioada în care se nasc marile întrebări despre sensul vieții, despre vocație, despre iubire, despre libertate și despre viitor.

Profesorul nu mai întâlnește doar elevi, ci tineri aflați la răscruce de drumuri.

În această perioadă, mulți adolescenți caută modele autentice. Ei disting foarte repede diferența dintre omul care doar predă și omul care trăiește ceea ce spune.

Sfântul Dumitru Stăniloae observa că omul influențează profund prin ceea ce este, nu doar prin ceea ce afirmă. Această afirmație este de o actualitate remarcabilă în educație.

Profesorul care își respectă elevii îi învață respectul.

Profesorul care își recunoaște greșelile îi învață smerenia.

Profesorul care este drept îi învață dreptatea.

Profesorul care iubește adevărul îi învață curajul de a mărturisi adevărul.

Aceasta este adevărata autoritate: nu cea impusă prin teamă, ci cea câștigată prin caracter.

Puterea cuvintelor – a zidi sau a răni

Sfânta Scriptură spune: „Moartea și viața sunt în puterea limbii.” (Pilde 18, 21)

Acest verset are o importanță deosebită pentru orice dascăl.

Există cuvinte care luminează.

Există cuvinte care vindecă.

Există cuvinte care încurajează.

Dar există și cuvinte care umilesc, rănesc și lasă cicatrici adânci.

Un copil poate uita o notă mică.

Poate uita chiar și un eșec.

Dar își amintește, uneori zeci de ani, umilința trăită în fața colegilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza că rănile sufletești sunt adesea mai adânci decât cele trupești. De aceea, educatorul și profesorul trebuie să fie foarte atenți la felul în care corectează.

Corectarea este necesară.

Exigența este necesară.

Disciplina este necesară.

Dar toate trebuie să fie unite cu respectul față de demnitatea copilului.

A ridiculiza un elev.

A-l compara permanent cu alții.

A-l eticheta drept „slab”, „leneș”, „fără viitor”.

A-l face de rușine în fața clasei.

Toate acestea nu educă, ci rănesc.

Hristos nu a umilit niciodată pe cel căzut. El l-a ridicat, i-a redat demnitatea și l-a chemat la o viață nouă.

Acesta este modelul pe care îl propune Evanghelia fiecărui educator și profesor.

Învățături practice pentru educatori, învățători și profesori

După două mii de ani de creștinism, Biserica nu oferă doar principii generale despre educație, ci și criterii concrete după care poate fi măsurată autenticitatea unei vocații pedagogice. Într-o societate aflată într-o permanentă schimbare, educatorul și profesorul rămân chemați să fie repere de echilibru, de adevăr și de speranță.

1. Priviți fiecare copil ca pe un dar încredințat de Dumnezeu

În fiecare dimineață, când intră într-o sală de grupă sau într-o clasă, educatorul nu întâlnește simple nume trecute într-un catalog. În fața lui se află persoane unice, create după chipul lui Dumnezeu și chemate la asemănarea cu El.

Niciun copil nu este întâmplător.

Niciun copil nu este lipsit de valoare.

Niciun copil nu trebuie considerat o povară.

Sfântul Clement Alexandrinul afirma că fiecare suflet poartă în sine semințele binelui, iar educația autentică are misiunea de a le ajuta să rodească.

2. Nu faceți diferențe între copii

Poate una dintre cele mai grele ispite ale lumii de astăzi este aceea a părtinirii.

Există tentația de a acorda mai multă atenție copilului provenit dintr-o familie influentă.

De a fi mai indulgent cu cel ai cărui părinți ocupă funcții importante.

De a aprecia mai ușor elevul care impresionează prin posibilitățile materiale.

Dar Evanghelia nu lasă loc unei asemenea atitudini.

Sfântul Apostol Iacov spune limpede:„Dacă vă uitați la fața omului, săvârșiți păcat.” (Iacov 2, 9)

În cancelarie și în clasă nu există copii bogați și copii săraci.

Există doar copii care au nevoie de iubire, de înțelegere și de educație.

Poate tocmai copilul cel mai retras este cel care are cea mai mare nevoie de atenția profesorului.

Poate elevul care pare indiferent ascunde o suferință pe care nimeni nu o cunoaște.

Poate copilul care nu reușește să învețe în ritmul celorlalți are nevoie doar de cineva care să creadă în el.

În ochii lui Dumnezeu, fiecare suflet are aceeași valoare infinită.

3. Nu etichetați niciodată

Una dintre cele mai mari greșeli pedagogice este etichetarea.

„Acesta nu va ajunge nimic.”

„Este leneș.”

„Este obraznic.”

„Nu este bun de carte.”

Astfel de cuvinte nu descriu copilul, ci îi rănesc identitatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul poate fi ridicat prin încurajare și doborât prin dispreț.

Profesorul nu are dreptul să pronunțe sentințe asupra viitorului unui copil.

Numai Dumnezeu cunoaște deplin ce poate deveni fiecare suflet.

4. Educați prin exemplu

Copiii și adolescenții observă mult mai atent decât credem.

Ei urmăresc dacă profesorul este punctual.

Dacă este drept.

Dacă își respectă cuvântul.

Dacă vorbește frumos.

Dacă își tratează colegii cu respect.

Dacă își păstrează calmul în situații dificile.

Educația prin exemplu este cea mai puternică lecție.

Sfântul Grigorie Teologul afirma că omul convinge mai ales prin viața sa.

5. Nu încetați niciodată să sperați

Vor exista copii dificili.

Vor exista adolescenți care vor părea dezinteresați.

Vor exista situații în care eforturile vor părea fără rod.

Dar adevăratul educator nu încetează să creadă în puterea schimbării.

Așa lucrează și Dumnezeu.

El nu renunță la om.

Îl așteaptă.

Îl caută.

Îl ridică.

Îl iartă.

Profesorul care păstrează această speranță devine un adevărat colaborator al lui Dumnezeu în lucrarea formării omului.

Concluzii

La începutul fiecărui an școlar se deschid porțile grădinițelor și ale școlilor. Dar, în același timp, se deschid și porțile unor suflete tinere, fragile și pline de posibilități.

În mâinile educatorului este prima încredere a copilului.

În mâinile învățătorului este prima iubire pentru carte.

În mâinile profesorului este adesea primul mare vis al adolescentului.

Poate că niciunul dintre ei nu va afla vreodată cât bine a făcut.

Poate că educatorul nu va ști că zâmbetul lui a alungat teama unui copil aflat pentru prima dată departe de familie.

Poate că învățătorul nu va afla că răbdarea lui a făcut dintr-un copil nesigur un om încrezător.

Poate că profesorul nu va ști niciodată că un singur cuvânt de încurajare a schimbat destinul unui tânăr aflat în pragul deznădejdii.

Dar Dumnezeu știe.

Nicio clipă de răbdare nu se pierde.

Nicio lacrimă vărsată pentru binele unui copil nu rămâne nerăsplătită.

Nicio oră pregătită cu responsabilitate și conștiinciozitate nu este lipsită de rod înaintea lui Dumnezeu.

Într-o lume în care succesul este adesea măsurat prin cifre, statistici și rezultate, Evanghelia ne amintește un adevăr care nu trebuie uitat: cea mai mare realizare a unui educator nu este să formeze olimpici, ci oameni integri; nu doar minți strălucite, ci conștiințe luminoase; nu doar profesioniști competenți, ci persoane care iubesc adevărul, dreptatea și pe aproapele.

La sfârșitul vieții, Dumnezeu nu va întreba câți elevi au trecut printr-o clasă și nici câte premii au fost obținute. Va privi mai adânc: câte inimi au fost încurajate, câți copii au fost ridicați din teamă, câți tineri au fost ajutați să creadă în ei înșiși și să descopere că sunt iubiți de Dumnezeu.

Aceasta este adevărata noblețe a vocației didactice. În fiecare copil se ascunde un mărgăritar încă neșlefuit, iar Dumnezeu îl încredințează, pentru o vreme, în mâinile unui educator, ale unui învățător sau ale unui profesor. Fericit este dascălul care, la sfârșitul acestei lucrări, va putea spune că nu a căutat privilegiile, influența sau aparențele, ci a privit fiecare copil cu ochii lui Hristos, descoperind în el nu ceea ce este astăzi, ci ceea ce poate deveni prin har, prin educație și prin iubire. Acesta este dascălul care lasă în urmă nu doar generații de absolvenți, ci generații de oameni care vor purta, toată viața, lumina unui bine primit la timpul potrivit.

La începutul unui nou an școlar, Dumnezeu să binecuvânteze pe toți educatorii, învățătorii și profesorii cu înțelepciune, răbdare, dragoste și putere de jertfă. Să privească în fiecare copil chipul lui Dumnezeu și o comoară de neprețuit, chemată să rodească prin educație, credință și iubire. Lucrarea lor să fie luminată de Duhul Sfânt, iar osteneala să le fie încununată de bucuria de a forma nu doar oameni bine pregătiți, ci caractere puternice, conștiințe curate și suflete care să iubească adevărul, binele și frumosul. Un an școlar binecuvântat, roditor și plin de har!

Preot Nicău Nicolae