În loc de o vorbă bună… „La ora 13.00, „hodorogii” ar trebui să stea deja în casă”

Astăzi, în fața unui magazin, o doamnă în etate plângea mocnit, încercând cu greu să-și pună în sacoșă o pâine și o cutie cu lapte, pentru că mâinile refuzau să o mai asculte: am Parkinson de 11 ani, mamă, off, că nu mă mai strânge Dumnezeu odată, spune bătrâna, plângând acum în hohote.

O întreb unde stă, imi arată blocul, undeva la 100 m. Îi iau sacoșa din mâinile odinioară tinere și în putere, o însoțesc la bloc și ne oprim să-și tragă sufletul, așa cum spune ea, pe bancă. Verigheta o poartă cu sfințenie și acum, deși largă, aproape să-i cadă:

N-am pe nimeni, mamă. Al meu a murit acum 22 ani de inimă, copii nu am. Nu m-a întrebat nimeni în toată perioada asta cu boala care circulă, dacă am ce să mănânc, nu a venit nimeni cu o pâine. Vecinii au copii, lor vin să le aducă ce le trebuie, la mine nu vine nimeni. Am auzit că primăria ar da ajutoare, dar n-am înțeles prea bine, nimeni nu-mi explică și mie, ca la un om bâtrân. Ce ajutor, trebuie să fac cerere, unde?

Încerc să îi explic, pe înțelesul unui om bătrân, așa cum și-ar fi dorit, că nu e vorba despre ajutorul pe care îl credea ea. Nu era vorba nici de pachete cu alimente, nici de subvenții, nici de medicamente cumpărate din banii statului. Se întristează: și-atunci, de ce mai vorbesc mamă ăștia aiurea?

Nu știu ce să-i răspund. Între timp ni se alătură un domn, la fel de bătrân, de neputincios dar parcă mai abătut. Se așează cu greu pe băncuța din fața noastră, sprijinindu-se într-un baston, poate singurul lui sprijin în anii cei din urmă: mă iertați, doamnă, dar cu declarațiile, imi puteți spune și mie cum e? Am mers la magazin și m-a certat o doamnă că îi iau din timp, că la ora 13.00 „hodorogii” ar trebui să stea deja în casă. Ce vină am eu? Poate doamna era nervoasă, nu știu.. Eu știam că pot ieși între 11 și 13…că așa e legea la bătrâni acum cu corona ăsta.

Îi spun că s-a modificat programul pentru persoanele vârstnice. Nu avea de unde să știe, îmi explică. Internet nu are, și oricum n-ar ști să-l folosească la 82 ani ai lui, iar televizorul zace pe balcon, stricat, de cel puțin 2 ani. Nici lui nu i-a pășit nimeni pragul. Nici vecinii, nici cei doi copii care au uitat de ani buni că mai au un părinte…încă în viață. Încearcă să se descurce din pensia lui de 1100 lei pe lună, așa cum poate. Uneori sare și peste unele medicamente trecute în rețetă, altfel n-ar mai avea bani de mâncare, îmi spune resemnat, dar cu o demnitate aparte.

Într-un final le las numărul de telefon, și insist să mă sune atunci când au nevoie de ceva. Parcă li se luminează puțin ochii, dintr-atâta lucru mărunt. Sau poate doar mi se pare, n-aș putea spune sigur. Mă întorc spre casă și-mi dau lacrimile. Așa ceva n-ar trebui să se întâmple…