Fotografiile pe care trebuia să le aștepți. De ce aveau pozele pe film o altă valoare?

Astăzi facem o fotografie, o privim în aceeași secundă și, dacă nu ne place, mai facem cinci. Sau douăzeci. Alegem una, o edităm, o trimitem și, de multe ori, peste câteva luni nici nu mai știm unde am salvat-o.

Cu numai câteva decenii în urmă, lucrurile stăteau cu totul altfel. O fotografie începea cu un aparat în care puneai un film de 24 sau 36 de poziții și se termina, uneori după zile sau chiar săptămâni, cu un plic de hârtie în care găseai fotografiile developate și benzile de negative.

Între cele două momente exista ceva ce aproape a dispărut din fotografia de astăzi: așteptarea.

Și poate tocmai de aceea fotografiile aveau o altă valoare.

36 de cadre însemnau 36 de decizii

Filmul de 35 mm a devenit unul dintre formatele clasice ale fotografiei de familie, iar rolele cu 24 sau 36 de expuneri au rămas atât de reprezentative pentru fotografie încât Kodak comercializează și astăzi film Gold 200 în variantele 135-24 și 135-36.

Pentru omul obișnuit, acest lucru însemna însă ceva foarte simplu: nu puteai fotografia la nesfârșit.

Aveai 24 sau 36 de cadre. Atât.

La o excursie, la o aniversare sau în vacanță nu apăsai de zece ori pe declanșator pentru aceeași scenă. Te uitai prin vizor, așteptai să se așeze lumea, spuneai inevitabilul „stați puțin”, apoi făceai fotografia.

Uneori cineva clipea. Alteori intra un deget în cadru. Aparatul focaliza prost, blițul nu pornea sau fotografia ieșea mișcată.

Dar cadrul era consumat.

Nu exista butonul „Delete”.

Limitarea aceasta făcea ca fotografia să fie, fără să ne dăm neapărat seama, o mică decizie. Merită să fotografiez asta? Mai am suficiente poziții până la sfârșitul excursiei? Să fac încă una sau o păstrez pentru mai târziu?

Era o economie a imaginilor pe care generația telefonului cu sute de gigabytes de memorie o cunoaște cu greu.

Și mai exista o particularitate simpatică. Numărul de pe cutie nu era întotdeauna chiar limita absolută: erau situații când dintr-un film declarat pentru 36 de expuneri puteau rezulta uneori 37 sau chiar 38 de cadre, în funcție de încărcarea filmului.

Două fotografii „bonus” puteau fi o mică victorie.

Făceai fotografia, dar nu știai dacă o ai

Probabil aceasta este cea mai mare diferență față de prezent.

Astăzi fotografia și verificarea fotografiei sunt practic același gest. Facem poza și imediat întoarcem telefonul spre noi. Pe film, după apăsarea declanșatorului nu primeai nicio confirmare. Imaginea exista undeva, invizibilă, pe pelicula din aparat.

Din punct de vedere tehnic, lumina forma pe materialul fotosensibil o imagine latentă care urma să devină vizibilă abia după procesarea chimică. În cazul filmului negativ, după developare rezultă un negativ în care tonurile sunt inversate, iar acesta poate fi apoi folosit pentru realizarea fotografiilor pe hârtie.

Pentru proprietarul aparatului însă explicația era mult mai simplă:

„Vedem când scoatem filmul.”

Așa se termina aproape orice fotografie.

Ai prins copilul când a suflat în lumânări?

Vedem.

A ieșit bună poza de la mare?

Vedem.

A funcționat blițul?

Vedem.

În acel „vedem” încăpea o întreagă perioadă de așteptare.

Plicul de la laborator era un mic eveniment

Când filmul se termina, trebuia rebobinat, scos din aparat și dus la developat. Laboratorul procesa pelicula, iar din negative se puteau realiza fotografiile pe hârtie.

Procesul era fizic și ireversibil. O greșeală de expunere, încărcarea incorectă a filmului sau expunerea accidentală la lumină puteau compromite cadre sau chiar întreaga rolă. Puteau exista inclusiv filme complet goale din cauza încărcării greșite, imagini supraexpuse ori subexpuse și pelicula „voalată” prin expunerea accidentală la lumină.

De aici venea și emoția.

Când primeai plicul cu fotografii, nu știai exact ce se afla în el.

Le răsfoiai una câte una.

„Asta a ieșit bine.”

„Uite ce față ai aici!”

„Vai, asta e mișcată.”

„Pe asta s-o dăm și bunicii.”

Unele erau superbe. Unele mediocre. Unele aproape complet ratate.

Dar aproape toate rămâneau.

Astăzi fotografia nereușită dispare într-o secundă. Atunci ajungea deseori în același plic cu celelalte și, uneori, chiar în album.

Iar peste 20 sau 30 de ani, tocmai fotografia aceea imperfectă poate fi cea care îți place cel mai mult.

Nu pentru compoziție.

Pentru oamenii din ea.

Pozele nu locuiau într-un „cloud”. Locuiau în sertar

Fotografia pe film avea și un lucru pe care digitalul îl poate reproduce doar parțial: exista ca obiect.

O puteai ține în mână. O puteai întoarce, iar pe spate cineva putea scrie cu pixul:

„Durău, august 1996”.

„La bunici.”

„Prima zi de școală.”

„Crăciun 1989.”

Unele fotografii se îndoiau. Altele își schimbau culoarea. Unele păstrau urmele degetelor.

Dar aveau un loc.

Într-un album, într-o cutie de pantofi, într-un sertar sau într-un plic pe care scria numărul filmului. Albumul nu era doar un suport pentru poze. Era o formă de memorie organizată. Îl scoteai când veneau rudele. Îl arătai copiilor. Întorceai paginile și spuneai povești.

„Aici eram la mare.”

„Ăsta este bunicul când era tânăr.”

„Aici încă nu era construită casa.”

O singură fotografie putea porni o conversație de jumătate de oră.

Imperfecțiunile deveneau parte din amintire

Paradoxal, fotografia pe film era mai puțin perfectă și tocmai de aceea părea adesea mai vie.

Ochii roșii de la bliț. Lumina puțin greșită. Un cap tăiat din cadru. Cineva care tocmai se întorcea. Granulația. Culorile specifice filmului. Fotografii ușor neclare.

Nu exista o selecție dintre 47 de cadre aproape identice.

Exista fotografia.

Aceea fusese făcută.

Aceea rămânea.

Sigur că oamenii aruncau fotografii și atunci. Sigur că fotografii profesioniști selectau riguros cadrele. Și ar fi exagerat să transformăm fiecare rolă de film într-un obiect romantic.

Dar pentru fotografia de familie exista o selecție naturală produsă chiar de tehnologie: costul filmului, numărul limitat de cadre, developarea și imprimarea pe hârtie puneau o frână cantității.

În loc de sute de fotografii dintr-o vacanță puteau rămâne douăzeci.

Iar douăzeci de imagini puteau fi privite de zeci de ori.

Fotografia nu a fost întotdeauna atât de simplă

De fapt, întreaga istorie a fotografiei poate fi citită ca o încercare de a face realizarea imaginilor tot mai accesibilă.

În 1888, primul aparat Kodak destinat publicului larg era vândut deja încărcat cu film pentru multiple fotografii. După terminarea acestuia, proprietarul trimitea întregul aparat companiei: filmul era developat, fotografiile imprimate, aparatul reîncărcat și trimis înapoi. De aici a venit celebrul slogan Kodak: „You press the button, we do the rest”.

În 1900, aparatul Brownie a coborât și mai mult bariera de acces, fotografia devenind un hobby disponibil unui public mult mai larg.

Apoi tehnologia a continuat să elimine obstacolele.

Focalizare automată. Expunere automată. Aparate compacte. Fotografie digitală.

Kodak a realizat primul prototip de cameră digitală în 1975. Era aproximativ de dimensiunea unui prăjitor de pâine și producea imagini alb-negru.

Cinci decenii mai târziu purtăm permanent în buzunar aparate capabile să realizeze, proceseze și distribuie instantaneu mii de fotografii.

Din punct de vedere tehnologic, este un progres uriaș.

Dar odată cu obstacolele a dispărut și o parte din ritual.

Avem mai multe fotografii ca oricând. Dar oare le mai vedem?

Putem fotografia orice, oricând, aproape fără cost suplimentar. Copilul poate avea mii de fotografii până la prima aniversare. O excursie de trei zile poate produce sute de imagini.

Nu este nimic rău în asta.

Dimpotrivă, fotografiem momente pe care înainte probabil nu le-am fi fotografiat niciodată.

Doar că abundența schimbă relația cu imaginile.

Când ai 24 de fotografii dintr-o vară, le poți cunoaște pe fiecare.

Când ai 2.400, ele riscă să devină un flux.

Le facem, le vedem câteva secunde pe ecran și trecem mai departe.

Probabil acesta este adevăratul motiv pentru care pozele pe film ni se par astăzi atât de prețioase. Nu neapărat pentru că filmul era superior și nici pentru că fotografiile erau mai frumoase.

Ci pentru că erau puține, fizice și greu de obținut.

Trebuia să alegi momentul.

Trebuia să consumi un cadru.

Trebuia să termini filmul.

Trebuia să-l duci la developat.

Și apoi trebuia să aștepți.

Într-o lume în care aproape orice imagine apare instantaneu pe un ecran, pare ciudat să ne fie dor de o tehnologie care ne obliga să așteptăm.

Dar poate că nu ne este dor de film.

Poate ne este dor de momentul în care deschideam plicul cu fotografii și descopeream, pentru prima dată, cum arătau propriile noastre amintiri.