Editorial: Bolojan are dreptate: proiectul cu reactoarele nucleare americane nu este fezabil
Urmărim cu mare atenție tot ce se întâmplă în zona de cercetare, dezvoltare și utilizare nucleară la nivel mondial. Tocmai de aceea, ne punem mâinile în cap când vedem cum, în România, în acest domeniu strategic, banii publici riscă să fie prăduiți prin proiecte discutabile, achiziții supraevaluate și sinecuri așezate pe funcții importante.
Cernavodă ar trebui să fie coloana vertebrală a independenței energetice românești. În schimb, vedem de prea multe ori cum în jurul marilor proiecte nucleare apar contracte, studii, consultanțe, funcții și combinații care consumă bani uriași înainte ca România să primească efectiv energie mai multă și mai ieftină.
În acest context, declarațiile lui Ilie Bolojan despre proiectul SMR de la Doicești trebuie privite cu seriozitate. Bolojan a spus un lucru pe care mulți politicieni se feresc să-l spună: România trebuie să se uite la bani, la fezabilitate și la ce primește concret în schimb.
În cazul proiectului SMR de la Doicești, cu reactoare modulare mici dezvoltate de compania americană NuScale, întrebarea este legitimă: merită să continuăm un proiect care a consumat deja sume uriașe și care riscă să lase România doar cu un teren, o companie de proiect și o grămadă de hârtii?
Problema nu este parteneriatul cu Statele Unite. Problema nu este nici energia nucleară. România are nevoie de energie stabilă, curată și produsă pe termen lung. Problema este proiectul concret de la Doicești, în forma în care a fost împins înainte: scump, netestat comercial, dependent de finanțări uriașe și cu riscul ca energia produsă să fie mai scumpă decât prețul pieței.
Aici este marea întrebare: de ce ar trebui România să fie prima care plătește nota de plată pentru o tehnologie care nu are încă un model comercial funcțional în spate? NuScale a avut un proiect similar în Statele Unite, dar acesta a fost abandonat. Cu alte cuvinte, americanii au promovat tehnologia, dar chiar în SUA primul proiect comercial major nu a trecut testul economic.
De aceea, argumentul că România ar putea fi „prima din Europa” nu este neapărat un avantaj. Uneori, a fi primul înseamnă să plătești cel mai mult, să suporți toate riscurile și să faci din bugetul public un laborator de încercare. Alte țări pot urmări, pot semna memorandumuri, pot face studii și pot aștepta rezultatele. România, însă, pare împinsă să fie clientul de demonstrație.
În același timp, România are deja un drum nuclear mai logic: finalizarea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Acolo nu pornim de la zero. Avem amplasament nuclear, experiență de operare, infrastructură, personal calificat și două unități care funcționează deja. Cernavodă este proiectul firesc, nu experimentul de la Doicești.
Mai mult, reactoarele de la Cernavodă folosesc tehnologie CANDU, cu uraniu natural, neîmbogățit. Asta contează enorm. România are tradiție, infrastructură și capacitate industrială în acest lanț nuclear. Dacă statul român vrea cu adevărat independență energetică, prioritatea ar trebui să fie refacerea și întărirea lanțului românesc al uraniului, nu intrarea într-o nouă dependență tehnologică și comercială.
Prin comparație, reactoarele modulare NuScale folosesc alt tip de combustibil, cu uraniu îmbogățit. Asta înseamnă alt lanț de aprovizionare, alte dependențe și alte costuri. De ce să te îndepărtezi de avantajul pe care îl ai deja, când ai o tehnologie cunoscută, operată de zeci de ani în România?
Bolojan are dreptate și dintr-un alt motiv: România nu are resurse nelimitate. Nu putem finanța simultan toate proiectele mari care sună bine în conferințe. Avem retehnologizarea Unității 1 de la Cernavodă. Avem reactoarele 3 și 4 care trebuie finalizate. Avem rețele electrice care trebuie întărite. Avem nevoie de producție sigură, nu de proiecte de imagine.
Susținătorii SMR spun că proiectul are potențial. Poate. Dar potențialul nu plătește facturile. Potențialul nu garantează energie ieftină. Potențialul nu ține loc de centrală construită. România a mai văzut proiecte „strategice” care au început cu promisiuni mari și s-au terminat cu întârzieri, litigii, costuri crescute și bani pierduți.
Concluzia este simplă: România trebuie să rămână în parteneriat strategic cu Statele Unite, dar nu trebuie să transforme acest parteneriat într-un cec în alb. România trebuie să susțină energia nucleară, dar nu orice proiect nuclear, oricât de scump și incert.
În forma actuală, proiectul SMR de la Doicești nu este convingător. Este prea scump, prea nesigur și prea puțin dovedit. România nu trebuie să fie cobaiul energetic al Europei. România trebuie să termine ce are deja la Cernavodă, să-și consolideze propriul lanț nuclear și să investească acolo unde experiența, infrastructura și interesul național sunt clare.
Din acest punct de vedere, Bolojan are dreptate: înainte să ne lăudăm că suntem primii, ar trebui să ne asigurăm că nu suntem primii care plătesc o greșeală de miliarde.
Iosub Robert
