„Doctore, vindecă-te pe tine însuți!”

„Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei 7, 5)
Există în Sfânta Evanghelie cuvinte care nu îngăduie cititorului să rămână în afara lor. Nu sunt simple sentințe morale și nici formule destinate exclusiv celor din trecut. Ele pătrund în conștiință, o cercetează și o obligă să se întoarcă spre sine. Un asemenea cuvânt este cel rostit de Mântuitorul în sinagoga din Nazaret: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” (Luca 4, 23).
În contextul imediat al pericopei, expresia reproduce o maximă cunoscută, prin care cei din Nazaret Îi cer lui Hristos să facă și în patria Sa minunile despre care auziseră că le săvârșise în Capernaum. Nu este, prin urmare, o poruncă adresată lui Hristos, Care este Doctorul desăvârșit al firii omenești, ci descrierea unei mentalități omenești care cere celui ce vindecă să-și dovedească puterea asupra propriei persoane.
Totuși, citită în ansamblul Revelației, expresia dobândește o profundă actualitate antropologică și pastorală. Ea poate deveni una dintre cele mai importante exigențe pentru omul contemporan: înainte de a-i îndrepta pe ceilalți, să înceapă să se îndrepte pe sine; înainte de a vindeca rănile altuia, să-și recunoască propriile răni; înainte de a da sfaturi, să-și cerceteze conștiința.
Această exigență nu este adresată unei singure categorii profesionale. Ea îi privește pe toți: preotul, părintele, profesorul, medicul, judecătorul, conducătorul, politicianul, jurnalistul, intelectualul și, în cele din urmă, fiecare creștin.
Prima boală a omului: incapacitatea de a se vedea pe sine
Una dintre cele mai profunde forme ale orbirii sufletești este aceea de a vedea limpede defectele celuilalt și de a rămâne orb față de propriile neputințe.
Hristos întreabă:„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”(Matei 7, 3)
Observația Mântuitorului nu desființează discernământul moral. Creștinismul nu spune că răul trebuie ignorat sau că adevărul trebuie relativizat. Problema este ordinea cercetării.
Înaintea celuilalt sunt eu.
Înaintea greșelii lui este conștiința mea.
Înaintea judecății asupra lui trebuie să existe judecata de sine.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „Ia seama la tine însuți și la învățătură.”(I Timotei 4, 16)
Ordinea este fundamentală: „la tine însuți” și apoi „la învățătură”.
Adevărata autoritate începe prin autocontrol.
Preotul – primul chemat să rămână sub mâna Doctorului
Preotul nu poate fi exclus din această exigență; dimpotrivă, responsabilitatea lui o face cu atât mai serioasă.
Cel care predică pocăința este chemat să fie om al pocăinței.
Cel care vorbește despre rugăciune trebuie să iubească rugăciunea.
Cel care cheamă la iertare trebuie să lupte cu propriile resentimente.
Cel care îndeamnă la smerenie trebuie să-și cerceteze propriul orgoliu.
Cel care spovedește trebuie să nu uite că și el are nevoie de mărturisire.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Despre preoție, descrie cutremurul responsabilității celui care primește în grijă sufletele oamenilor. Preoția nu este o simplă funcție socială, ci o slujire care cere o viață transformată de har.
Preotul nu este „omul sănătos” care tratează o comunitate de oameni bolnavi.
Și preotul este pacientul Doctorului Hristos.
De aceea, adevărata autoritate pastorală nu izvorăște din superioritate, ci din smerenie.
Preotul poate spune:
„Vă chem la pocăință pentru că și eu sunt în școala pocăinței.”
Poate spune:
„Vă chem la rugăciune pentru că și eu mă lupt să mă rog.”
Poate spune:
„Vă chem la Hristos pentru că și eu am nevoie, în fiecare zi, de Hristos.”
Aceasta nu slăbește predica.
O face credibilă.
Părintele – înainte de a-și educa copilul, să-și cerceteze propriile răni
Familia este primul laborator al formării umane.
Părintele îi spune copilului:
„Nu minți!”
Dar copilul observă dacă adultul spune adevărul.
„Nu judeca!”
Dar copilul aude conversațiile despre vecini, rude și colegi.
„Roagă-te!”
Dar copilul vede dacă rugăciunea există în casa lui.
„Iartă!”
Dar copilul vede resentimentele părinților.
Educația nu este doar ceea ce îi spunem copilului.
Educația este ceea ce copilul devine privind la noi.
De aceea, vindecarea familiei începe cu vindecarea adulților.
Un părinte nu trebuie să fie perfect. Dar trebuie să fie capabil să spună:
„Am greșit. Iartă-mă.”
Această propoziție poate educa mai profund decât sute de predici despre moralitate.
Profesorul – pedagogul care trebuie să devină el însuși model
Profesorul are o responsabilitate asemănătoare.
Nu poate cere respect prin umilire.
Nu poate educa responsabilitatea prin superficialitate.
Nu poate vorbi despre adevăr în timp ce tolerează minciuna.
Nu poate pretinde elevului echilibru dacă el însuși răspunde permanent prin agresivitate.
În sens creștin, profesorul nu este numai un transmițător de informații, ci un formator al persoanei.
Copilul va uita multe dintre formulele învățate, dar rareori va uita un profesor care l-a făcut să creadă că poate deveni mai bun.
De aceea, întrebarea „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” se poate transforma pentru profesor în:„Educatorule, educă-te și pe tine!”
Medicul – între știința vindecării și fragilitatea omului
Medicul vindecă trupul, dar și el este trupesc și muritor.
Această conștiință nu îi diminuează competența medicală, ci îi poate adânci umanitatea.
Pacientul nu este doar un diagnostic.
Nu este un număr.
Nu este o analiză.
Nu este o investigație.
Este o persoană care suferă.
În tradiția creștină, vindecarea nu poate fi separată de demnitatea persoanei. Omul este unitate de trup și suflet, iar suferința fizică are și o dimensiune existențială.
Medicul care își amintește că și el este vulnerabil poate privi bolnavul nu de sus, ci față către față.
Adevărata competență nu exclude compasiunea.
O presupune.
Judecătorul – dreptatea începe cu disciplina conștiinței
Societatea are nevoie de dreptate.
Răul trebuie numit.
Victima trebuie apărată.
Legea trebuie respectată.
Dar omul care aplică legea trebuie să fie conștient de propria fragilitate morală.
Există o mare diferență între a condamna o faptă și a te considera superior persoanei.
Creștinismul nu desființează responsabilitatea juridică, dar combate orgoliul moral.
Sfântul Apostol Pavel avertizează:„Celui ce i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.”(I Corinteni 10, 12)
Această frază ar trebui să fie scrisă, metaforic, la intrarea în orice instituție a puterii.
Politicianul – înainte de a reforma lumea, să se lase reformat pe sine
Politica vorbește despre schimbarea societății.
Dar societatea este alcătuită din oameni.
Nu poate exista o reformă autentică a instituțiilor fără o minimă reformă morală a persoanelor care le conduc.
Este ușor să vorbești despre corupția altuia.
Mai greu este să refuzi propriul avantaj.
Este ușor să condamni abuzul.
Mai greu este să nu abuzezi tu însuți de puterea primită.
Este ușor să promiți slujirea comunității.
Mai greu este să rămâi slujitor atunci când ai devenit puternic.
În perspectiva Evangheliei, autoritatea nu este privilegiu, ci responsabilitate.
Hristos răstoarnă logica puterii atunci când spune:„Cel ce voiește să fie între voi întâiul să vă fie tuturor slugă.”(Marcu 10, 44)
Jurnalistul – înainte de a corecta societatea, să-și vindece propriul cuvânt
Cuvântul poate fi medicament.
Dar poate fi și otravă.
În epoca vitezei informaționale, un cuvânt rostit fără discernământ poate distruge reputații, familii și destine.
Adevărul este o obligație.
Dar adevărul creștin nu este niciodată despărțit de iubire.
Sfântul Apostol Pavel spune:„Să urmăm adevărul în iubire.”(Efeseni 4, 15)
Aceasta este una dintre cele mai profunde definiții ale comunicării creștine.
A spune adevărul fără iubire poate deveni cruzime.
A iubi fără adevăr poate deveni complicitate.
Maturitatea presupune adevăr și iubire împreună.
Intelectualul – să nu transforme adevărul în armă a orgoliului
Cunoașterea este un dar.
Dar și cunoașterea poate deveni patimă.
Omul care știe mai mult poate fi ispitit să-i disprețuiască pe cei care știu mai puțin.
În această privință, Sfântul Apostol Pavel avertizează:„Cunoștința semețește, iar dragostea zidește.”(I Corinteni 8, 1)
Adevărata cultură nu produce aroganță, ci responsabilitate.
Cu cât omul știe mai mult, cu atât ar trebui să fie mai conștient de ceea ce nu știe.
În tradiția patristică, cunoașterea autentică este legată de curățirea inimii.
Nu orice om informat este și înțelept.
Înțelepciunea începe atunci când cunoașterea devine slujire.
Duhovnicul și omul care dă sfaturi – o responsabilitate aparte
Există oameni cărora ceilalți le cer permanent sfaturi.
Aici apare o ispită subtilă: aceea de a deveni dependent de rolul de „om care știe”.
Un sfat autentic nu trebuie să izvorască din dorința de superioritate.
Cel care sfătuiește trebuie să se întrebe:„Îl ajut pe acesta sau îmi confirm mie însumi superioritatea?”
De aceea, discernământul este mai important decât cantitatea sfaturilor.
Uneori, cel mai bun sfat este să taci.
Alteori, să asculți.
Alteori, să plângi împreună cu cel care suferă.
Iar uneori să spui:„Nu știu. Să ne rugăm și să căutăm împreună răspunsul.”
Aceasta poate fi o formă înaltă de smerenie.
Sfântul Ioan Casian și terapeutica patristică a sufletului
Tradiția ascetică răsăriteană a înțeles foarte profund faptul că nimeni nu poate lucra asupra patimilor altuia ignorând propriile patimi.
Sfântul Ioan Casian, în Așezămintele mânăstirești, aplică acest principiu celui care dorește să îndrepte pe altul: omul trebuie să-și curețe mai întâi propria inimă, pentru ca lucrarea sa asupra celuilalt să nu fie contaminată de aceeași patimă pe care pretinde că o combate.
Această perspectivă are o valoare antropologică universală.
Rana nerecunoscută se poate transforma în agresivitate.
Omul care nu-și recunoaște frica poate deveni controlator.
Cel care nu-și recunoaște orgoliul poate deveni autoritar.
Cel care nu-și recunoaște resentimentul poate deveni judecător.
Cel care nu-și recunoaște propria nesiguranță poate încerca să-i umilească pe ceilalți.
De aceea, autocunoașterea nu este lux spiritual.
Este responsabilitate morală.
Nu perfecțiunea este condiția slujirii, ci pocăința
Ar fi o eroare să înțelegem acest principiu în sensul că numai omul desăvârșit are dreptul să-i sfătuiască pe ceilalți.
Nimeni nu este desăvârșit.
Sfântul Apostol Pavel însuși vorbește despre propria luptă și despre „ghimpele ” din trupul său (II Corinteni 12, 7-10).
Diferența nu este între oamenii care au slăbiciuni și cei care nu au.
Diferența este între:
omul care își recunoaște rana și omul care o ascunde;
omul care luptă cu păcatul și omul care îl justifică;
omul care cere vindecare și omul care pretinde că este sănătos.
Așadar, nu ni se cere perfecțiunea înainte de slujire.
Ni se cere pocăința în interiorul slujirii.
Taina Spovedaniei – laboratorul vindecării
Spovedania este una dintre cele mai profunde forme ale acestei întoarceri spre sine.
Acolo omul renunță la imagine.
Nu mai este profesor, medic, preot, politician, intelectual sau conducător.
Este pur și simplu om înaintea lui Dumnezeu.
Și spune:„Am păcătuit.”
Această mărturisire este începutul vindecării.
Pentru că Dumnezeu nu poate vindeca ceea ce omul refuză să recunoască.
De aceea, înainte de a cere:„Doamne, vindecă lumea!”,ar trebui să avem curajul:„Doamne, începe cu mine.”
O societate bolnavă este alcătuită din răni individuale netămăduite
Poate că aici se află una dintre cele mai importante concluzii sociale ale acestei reflecții.
Societatea nu este o abstracție.
Este suma relațiilor dintre oameni.
Dacă oamenii sunt dominați de orgoliu, societatea devine agresivă.
Dacă sunt dominați de lăcomie, instituțiile devin corupte.
Dacă sunt dominați de frică, apare controlul.
Dacă sunt dominați de resentiment, apare ura.
Dacă sunt dominați de indiferență, apare abandonul.
De aceea, vindecarea socială începe cu vindecarea persoanei.
Nu există reformă autentică fără convertire interioară.
Înainte de a da un sfat, să ne punem o întrebare
Poate că fiecare dintre noi ar trebui să transforme cuvântul lui Hristos într-un examen zilnic al conștiinței:
Înainte să-mi corectez copilul, m-am cercetat pe mine?
Înainte să-mi mustru elevul, mi-am cercetat răbdarea?
Înainte să-mi judec pacientul, mi-am păstrat compasiunea?
Înainte să judec pe cineva, mi-am cercetat propria inimă?
Înainte să critic societatea, am întrebat ce contribuție am eu la boala ei?
Înainte să predic despre Dumnezeu, L-am lăsat pe Dumnezeu să lucreze în mine?
Înainte să dau sfat, m-am rugat?
Această ultimă întrebare este poate cea mai importantă.
Pentru că sfatul creștin autentic nu este produsul inteligenței omenești, ci rodul discernământului luminat de har.
În loc de încheiere: „Doamne, vindecă-mă pe mine întâi!”
Poate că lumea noastră nu duce lipsă de sfaturi.
Are prea multe.
Nu duce lipsă de experți.
Are nenumărați.
Nu duce lipsă de oameni care explică ce trebuie făcut.
Duce însă lipsă de oameni care încep să facă în ei ceea ce cer celorlalți.
De aceea, înainte de orice cuvânt către aproapele, ar trebui să existe un cuvânt către Dumnezeu: „Doamne, vindecă-mă pe mine!”
Dacă sunt preot, vindecă-mi orgoliul, pentru ca predica mea să nu fie contrazisă de viață.
Dacă sunt părinte, vindecă-mi rănile, pentru ca ele să nu devină răni în sufletul copilului meu.
Dacă sunt profesor, vindecă-mi asprimea, pentru ca educația mea să nu devină umilire.
Dacă sunt medic, păstrează-mi inima vie, pentru ca știința mea să nu transforme omul în simplu caz.
Dacă sunt judecător, păzește-mi conștiința, pentru ca dreptatea să nu devină orgoliu.
Dacă sunt conducător, curăță-mi iubirea de putere.
Dacă sunt jurnalist, sfințește-mi cuvântul.
Dacă sunt intelectual, păzește-mă de trufia cunoașterii.
Dacă sunt creștin, învață-mă să nu mai văd numai păcatul fratelui, ci și bârna din ochiul meu.
Pentru că adevărata vindecare începe atunci când omul încetează să mai spună: „Doamne, schimbă-i pe ceilalți!” și începe să spună: „Doamne, schimbă-mă pe mine!”
Iar când un om începe să se vindece, ceva din jurul lui începe, în taină, să se vindece.
Un părinte vindecat poate vindeca o familie.
Un profesor vindecat poate ridica o generație.
Un medic vindecat poate reda speranță unui bolnav.
Un judecător vindecat poate face dreptatea mai umană.
Un conducător vindecat poate transforma puterea în slujire.
Un jurnalist vindecat poate reda cuvântului demnitatea.
Un intelectual vindecat poate transforma cunoașterea în lumină.
Iar un preot care rămâne el însuși sub Crucea lui Hristos poate deveni, prin har, nu doar predicator al vindecării, ci martor al ei.
Nu ni se cere să fim Doctorul.
Doctorul este Hristos.
Ni se cere să nu fugim de mâna Lui.
Pentru că numai cel care acceptă să fie vindecat de Hristos poate deveni, în taina iubirii, instrument al vindecării aproapelui.
Preot Nicău Nicolae