Doamne ferește… un preot din Neamț – articol cu impact emoțional

UPDATE: Câinele a murit.

Un preot din Piatra-Neamț a călcat un câine cu mașina. Deși câinele nu era în stradă, după cum spun martorii, și deși oamenii au strigat după el, acesta nu s-a oprit să vadă măcar ce e cu animalul pe care îl lovise.

Cazul a ajuns la noi la redacție însoțit de un filmuleț, motiv pentru care l-am sunat pe preot să îi cerem un punct de vedere.

Preotul ne-a declarat că i-a iertat pe cei care au strigat injurios după el când a călcat câinele. De fapt, erau doi câini, dar unul ”care era cu gândul la înmulțirea speciei a rămas sub roți”. ”Dar care e problema?”, ne-a întrebat preotul. ”Pentru mine nu a fost așa o problemă filozofică pentru că și porumbeii din Piatra-Neamț sunt așa un pic cam năuci și uneori nu se dau la o parte din fața mașinii.”, ne-a explicat același slujitor al Domnului.

Preotul ne-a mai povestit cum acum ceva timp un enoriaș s-a supărat pe el că a dat un picior unui câine care era la un centimetru de piciorul lui și a continuat în aceeași notă explicându-ne cum are un spray în mașină ”ca orice cetățean” pentru câinii pe care-i țin enoriașii pe lângă blocuri.

Ne-a mai explicat preotul că nu avea viteză și nu a avut intenția să calce câinele și ne-a mai explicat cum e cu câinii periculoși, cum o colegă de a noastră din presă a scris mai de mult ceva despre el și multe altele, concluzionând că ”Eu nu sunt popular în cartier. Eu sunt singurul preot din Piatra-Neamț care se duce la biserică, deși nu vine nimeni… Pentru mine filosofic sau religios nu este o problemă că am omorât un câine sau că am dat peste un porumbel. Numai omul conștientizează durerea și îi dă un sens.”

Este ora 1 noaptea iar cățelul lovit de mașina preotului a fost dus la veterinar de urgență și, dacă rezistă acestei nopți, mâine se va încerca rezolvarea fracturilor, care e un proces costisitor, dureros și foarte îndelungat.

Pentru că ”numai omul conștientizează durerea” sperăm ca preotul să fie și el om și să conștientizeze durerea prin care trece acest animal chiar acum.

Nu atitudinea preotului față de câine ne îngrijorează, ci față de enoriașii lui care iubeau acel câine. Acel câine avea un nume, acel câine era iubit de enoriașii lui, acel câine a fost dus pe banii enoriașilor la veterinar, viața acelui câine e importantă pentru enoriașii lui, enoriașii lui suferă acum alături de acel câine. Cum reușește preotul să își iubească aproapele, neavând compasiune față de ce iubește aproapele lui, aceasta e o filosofie pe care nu o înțelegem.

DREPT LA REPLICĂ
Când senzaționalul dictează
Pr. George Ovidiu Chirița

Sunt preot într-un cartier social și tânăr. Plin de tineri, mulți asistați social, mulți câini și pisici, gunoaie. Cam puțină educație, cam puțină credință, foarte puțină implicare în comunitate. Până mai ieri, Primăria, Parohia și un magazin constituiau singurele permanențe. Au mai apărut și altele, din fericire, în plan medical, social, educațional (o filială a bibliotecii județene). S-a oprit ghetoizarea, s-a intrat într-o normalizare lentă. Mulți pleacă de bunăvoie, dacă au unde. Unii sunt evacuați. Alții sunt repartizați. Încet-încet se mută, apoi iar se pleacă, iar se evacuează, iar se repartizează. Unii rămân. Câțiva își aduc aminte de credința lor mai des decât numai de Paști, Crăciun și Bobotează. După ce am încercat tot ce m-a dus capul și m-au ținut puterile, tot ce am aflat prin duhovnici sfinți, prin mănăstiri, prin Athos, prin cărți etc., am rămas mai mult cu rugăciunea. Singur cu Dumnezeu. În fiecare zi. În fața Sfintei Mese, în Sfântul Altar, sau acasă, tot cu reverenda și epitrahilul de gât; numai acasă îmi pun obrazul în fața lui Dumnezeu pentru incestuoși, concubini, pentru cei ostili Bisericii, pentru păcate grele, pentru cei de alte credințe care mi-au cerut ajutorul – 7-8 sute de nume. La Biserică pomelnicele obișnuite. Țin sinapsele sufletești deschise și locul cald, poate mai vine cineva să Îl caute pe Dumnezeu.

În loc să vorbesc despre multiplele drame la care am asistat neputincios, ori în care m-am implicat cu mai mult sau mai puțin succes, trebuie să explic de ce am lovit un câine cu mașina și nu l-am dus la veterinar.

Nu e prima oară când îmi este atacată persoana, când aud despre mine și lucruri care au legătură cu realitatea, și destule care n-au. Nu răspund de obicei. Prefer să mă bucur, să zic că îmi face bine la smerenie, la răbdare, la blândețe, la iubire, la înțelepciune. Așa-mi trebuie, așa îmi este de folos, ce cinste mai mare îmi trebuie decât harul lui Dumnezeu?!

Pentru că este pus la zid preotul, nu nevrednicul om din această slujire, pentru că de fapt se lovește perfid în Biserică de cei care nu o consideră familia lor (sau cine știe cum se comportă unii cu alții pe-acasă?!), spun câteva lucruri. Multe le las deoparte, să-mi rămână măcar un pic de plată în ceruri.

Dimineața, când nu e sărbătoare cu roșu în calendar, după ce duc copiii la școală, de obicei merg la biserică, să așez în fața lui Dumnezeu pe creștinii ortodocși, pe cei care se declară ortodocși, biserica, dar și cartierul și pe toți care mi-au cerut să mă rog pentru ei, sau cărora le sunt eu recunoscător. Intru în cartier, trec ușor prin stația de autobuz, aștept să treacă prin fața mea toți cu care m-am obișnuit că au prioritate pe orice tip de asfalt, claxonez copiii mai neatenți și câinii care mișună peste tot. Doi câini, preocupați olfactiv de perpetuarea speciei, unul mai mare și unul mai mic în spate, nu dau semne că mă bagă în seamă. Într-un final, văd pe cel mai mare că a ieșit în lateral și merg mai departe, sperând că și celălalt i-a călcat pe urme. Nu a făcut-o, trec peste el. Mă îndrept spre parcarea de la 50 de metri distanță, lângă biserică. Văd în oglindă că cineva sare să ia în brațe câinele rănit. Mă dau jos din Loganul la care abia am plătit rata. Nu are nimic. Aud că preotu’ a omorât câinele. Apoi o fată strigă repetat, cu o voce spartă și revoltată: Chirița! Rumoare, supărare, decid să nu intru în grupul iubitorilor de animale, dintre care recunosc câteva persoane de la casa de copii, unele mai pașnice, altele mai agresive. Îmi înghit tulburarea sufletească, întru în biserică, încerc să îmi fac lucrarea de preot, reușesc mai puțin bine ca de obicei. Aud niște zgomote afară, îmi asum riscul să îmi găsesc mașina zgâriată. Asta e, smerenie, neiubire de arginți, dar măcar evit scandalul. Dacă vin și la biserică, eventual cu câinele mort în brațe, va trebui să mă descurc.

Ies din biserică. Liniște și pace. După-amiază aud că am fost filmat (în timp ce intram în cartier, sau după ce au văzut că nu bravez să intru în grupul iubitorilor de animale să cercetez dacă într-adevăr câinele a murit?), că animalul a fost dus la veterinar printr-o asociație de protecție a animalelor, că de fapt am recidivat lovind un câine cu mașina, și că probabil se va scrie un articol despre cât de grav este ca un preot să lovească iar un câine cu mașina și să nu se implice în salvarea lui.

Nu știu ce să zic cu recidiva, cred că mi se pune în cârcă ceva comis de altcineva, mai ales dacă nota de plată la veterinar ar fi fost atunci de 6000 de lei. Am avut și eu o pisică, am cheltuit cu ea bani serioși, totuși nu am ajuns la asemenea sume.

Ar fi multe de zis despre dramele și tragediile din cartier, pe care eu le măsor mai mari decât întâmplarea cu cățelul. Multe și despre ce se întâmplă cu relația între locuitori și câinii comunitari. Se poate scrie un tratat despre statutul animalelor în credința ortodoxă, despre locul durerii și morții în existența lor. Timpul este însă prețios pentru mine, și am spus destule. Destule pentru ca legal să se vadă că nu port nicio vină. Destule ca să se vadă că nu este vorba de nicio cruzime, nicio răutate. Destule și ca cine vrea să mă spurce să aibă mai mult material s-o facă.

Mulțumesc la final celor care mi-au dat un prilej atât de bun să văd că am nevoie de mai multă smerenie, mai multă iubire, mai multă înțelepciune. Data viitoare când un câine sau un porumbel (cam aceștia sunt inconștienții pe la noi) nu vrea să se urnească din fața mașinii, voi fi și mai prevenitor, mai ales dacă văd că sunt decisiv influențați de instinct și hormoni.

Pr. George-Ovidiu Chirița

PS: Între timp a apărut articolul. Apreciez că autorul m-a contactat și pe mine, că s-a străduit să respecte în ceea ce a scris câteva principii care onorează și fac mai bun actul jurnalistic. Se observă același lucru în general la siteul domniei sale. Nu pot aprecia că nu a înregistrat replica mea, pe care i-am oferit-o din mașină, la telefon (pe hands-free) astfel încât să mă citeze corect, netrunchiat, așa cum i-am spus eu, nici abilitățile sale de a scrie note de conversație după un interviu telefonic. Am fost deschis cu dumnealui dintr-o nostalgie pentru vremurile în care lucram și eu în presă și din respect pentru idealistul domn care i-a dat numărul meu de telefon (de altfel foarte ușor de găsit pe net). Așa-mi trebuie. Acum să disecăm un pic lucrurile, căci mai bine îmi dădea numele decât să păteze imaginea a 14000 de preoți, frații mei în Hristos, floarea Bisericii, dintre care doar câțiva au probleme serioase cu morala, spre deosebire de situația jalnică a presei, descrisă cu tristețe de profesorii universitari și de oamenii iluștri din domeniu. Văd articolul ca pe un atac la Biserică, tocmai pentru că nu mi se dă numele, și pentru că pe net lucrurile iau amploare exponențial dacă nu se dă replica cuvenită, iată poziția mea, sper cât mai aproape de duhul ortodox:

Câinele era în stradă, un pic de muncă mai serioasă de investigație, dincolo de cei care au ajuns la dumneavoastră, ar fi dezvăluit acest fapt.
Oamenii au strigat după mine, cu un ton și un limbaj greu de înghițit dacă nu îți place umilința ca modalitate de câștigare a smereniei. Am parcat 50 de metri mai încolo, în fața bisericii, însă tonul și atitudinea iubitorilor de animale, precum și aprecierea zgomotoasă că a murit sau este în agonie, m-au determinat să nu intru într-o adunare de cetățeni care aveau o reacție emoțională, prea puțin interesată de discuții și argumente, după cum știu de ani de zile în privința unora.
Nu contrazic multiplele fracturi, deși filmulețul, prezentat altfel la telefon decât ce văd pe site, nu arată așa ceva, din contra, iar animalul este filmat de aproape, părând mai mare decât în realitate.
Următorul paragraf pune cap la cap afirmații reproduse din memorie, ca să indice un sens dorit de autor în finalitatea emoțională a articolului său.
Autorul nu spune de agresivitatea câinelui care amenința să mă muște în câteva clipe, fapt pentru care l-am lovit și apoi am avut ce lămuriri să dau enoriașei care nu dădea prea multe parale pe mine, dar își iubea animăluțul agresiv lăsat fără botiță să se plimbe prin cartier. Nici ce e cu sprayul cu piper pe care l-am cumpărat pentru celebrul Boschet, dulăul care a pus probleme multor locuitori, și pe care nu-l puteam evita când ajungeam cu treburi în zonă. Cu toate că atașamentul lor față de câini este mare, aceiași locuitori l-au otrăvit pe Boschet, și sprayul a ajuns la o bătrână care mai are probleme cu câinii din cartier. ”Ca orice cetățean”, caut să mă apăr, nu ce a prezentat trunchiat domnul jurnalist. Mă las călcat în picioare de oameni, dar nu și de animale.
Citatul următor, cel cu popularitatea, nu are nici măcar câteva puncte-puncte de bun simț unde sare de la o propoziție de-a mea la alta și încearcă să inducă ideea că sunt așa de nebun și inabordabil, încât nimeni nu vine la biserică să se roage împreună cu mine. I-am dezvăluit un pic din sufletul meu ca să înțeleagă că îmi iubesc enoriașii, chiar și când aceștia nu vor să aibă de-a face cu mine sau cu Biserica decât ocazional și interesat, și că merg la biserică să mă rog pentru ei și când nu mi-o cer, și când nu vin alături de mine, zilnic, nu doar în sărbători. Chiar nu îmi doresc să fiu popular și nu sufăr din această cauză, dar nici nu caut scandal; pur și simplu o viață curată și sfântă nu mai este populară azi.
Partea filozofică, despre durere, și cum este integrată în text și în context, nu se justifică, mai ales că autorul arată mai jos că are câteva lucruri în comun cu înțelepciunea, doar că le folosește cam sofistic, interesat.
Da, numai oamenii problematizează durerea, suferința, de aceea intervin când provoacă durere, altfel și-ar crea probleme serioase de conștiință. Da, cu cât suntem mai atașați de plăcere și fugim de durere, suntem mai empatici cu cei în suferință, pentru că și noi iubim plăcerea și urâm durerea (deși nu așa cred că ar trebui să stea lucrurile). Da, iubim animelele mai mult decât oamenii, pentru că ne-au făcut mai puțin rău, oferă mai mult bine uneori, și e mai ușor să le alini suferința, să le pui pe picioare, cazurile umane sunt mai complexe și mai depinzi uneori și de voința lor liberă să-i poți ajuta cumva. Da, decât să rănesc sufletește oamenii prin scandal, doar pentru că eu valorizez pozitiv durerea pe care mi-o provoacă alții (am explicat mai sus, nu sunt bolnăvior psihic) și nu mi-e greu să mă umilesc sau chiar să fiu lezat fizic, am preferat, dacă tot spuneau că animalul a murit sau e în agonie, decât să mă duc să fac mea culpa și metanii în fața trupului lui, să intru în biserică. Durerea animalului nu se vindecă provocând tulburare suplimentară în sufletele oamenilor care au suferit văzând întâmplarea. Iubirea de plăcere se vindecă cu durere și necaz, durerea se vindecă prin mângâiere, și eu m-am rugat pentru toți, iertându-i și dezamăgit că în loc să fiu cu un pas mai aproape de a le împărtăși ceva din viața Bisericii și a lui Hristos, iată sunt mai departe, și în afară de rugăciune nu am cu ce-i ajuta.
În afară de banii de autobuz sau de taxi ai celor care sunt la un pas de evacuare sau pe lista de asistați social ai Primăriei, deci incapabili de a achita tarifele unui veterinar, nu știu de ce costuri achitate de oameni se vorbește. ONGurile de protecție a animalelor pot cheltui banii lor cum doresc, la fel fac și eu cu Parohia mea, tot un ONG pentru societatea contemporană.
Putem discuta la infinit despre cât de reală și autentică este iubirea mea față de enoriași dacă fără discernământ mă atașez de ce iubesc ei, după definiția lor de iubire (da, și iubirea are principii, reguli). Eu iubesc după cum iubește Dumnezeu, ei iubesc după cum le vine, după cât li s-a spus, după cum au văzut la TV, pe net și în jurul lor. E o diferență, de aici așteptările nerealiste și nedocumentate ale societății față de Biserică. Îl anunț pe autor că ani de zile ”m-am făcut tuturor toate, ca măcar pe unii să-i dobândesc”, așa că metaniile și mea culpa în fața cățelului, oricât de bune pentru smerenie, nu ar fi fost eficiente în a mă face iubit așa cum vreau eu să fiu iubit – adică să formăm împreună o cumunitate de cunoștință și lucrare – mai multe am rezolvat stând deoparte.
În final, îl voi pomeni pe domnul Robert la rugăciune în fiecare zi, cu drag, să devină un reporter și un om cum altul rar este, și sunt convins că îi voi fi de real ajutor, mai ales dacă își dorește același lucru. Sper ca acest articol să fie doar o etapă în activitatea sa, urmată de una mai bună. Mai departe, îl rog să nu mă mai ajute la smerenie, la blândețe, la iubire, la înțelepciune pe această cale, deoarece mie antrenamentul său duhovnicesc îmi este de folos, pe când el își rănește sufletul.

NOTA REDACȚIEI : Noi am evitat să nominalizăm persoana pentru că nu am criticat persoana ci gestul, fapta, atitudinea. Din acest motiv nu am publicat nici clipul primit inițial în care putea fi identificată persoana dar dacă dumneavoastră ați decis să vă asumați fapta nu putem decât să vă felicităm pentru asta.