De la Homo homini lupus est la „Iubește pe aproapele tău”. Două viziuni despre om și destinul lumii
„Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (Ioan 13, 35)
În istoria gândirii omenești există puține afirmații care au exercitat o influență atât de mare asupra modului în care omul s-a raportat la semenul său precum celebrul dicton latin „Homo homini lupus est” – „Omul este lup pentru om”. Formula, atribuită inițial dramaturgului roman Plaut și reluată mai târziu de filozoful englez Thomas Hobbes, exprimă una dintre cele mai sumbre perspective asupra naturii umane: omul ar fi, prin însăși structura sa, un rival al semenului său, un adversar aflat într-o permanentă luptă pentru putere, supraviețuire și interes personal.
La prima vedere, experiența cotidiană pare să confirme această afirmație. Războaiele, conflictele, nedreptățile, exploatarea, trădările, invidia, competiția lipsită de scrupule și violența de toate formele par să ofere suficiente argumente în favoarea acestei concepții. Omul pare adesea capabil să provoace aproapelui său mai multă suferință decât orice altă creatură.
Și totuși, în centrul revelației creștine răsună un cuvânt care contrazice radical această perspectivă:„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Nu este un simplu sfat moral și nici o recomandare idealistă. Este una dintre poruncile fundamentale ale lui Dumnezeu, reafirmată și desăvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă dictonul latin afirmă că relația fundamentală dintre oameni este conflictul, Evanghelia afirmă că relația fundamentală este iubirea.
De aici se naște una dintre cele mai importante întrebări ale lumii contemporane: Care dintre aceste două viziuni exprimă adevărul despre om?
Este omul condamnat să fie lup pentru semenul său sau este chemat să devină frate?
Această întrebare nu aparține doar filosofiei sau teologiei. Ea privește fiecare familie, fiecare comunitate, fiecare națiune și întreaga civilizație umană.
Două antropologii, două lumi
În realitate, între dictonul latin și porunca lui Hristos nu există doar o diferență de formulare, ci o diferență fundamentală de viziune asupra omului.
În spatele expresiei Homo homini lupus est se află o anumită antropologie – o anumită înțelegere a naturii umane. Omul este văzut ca o ființă dominată în primul rând de instinctul autoconservării, de interesul personal și de dorința de afirmare. Celălalt nu este perceput ca frate, ci ca potențial concurent.
Thomas Hobbes va dezvolta această idee în celebra sa lucrare Leviathan, descriind starea naturală a omului drept o permanentă luptă a tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes). În această perspectivă, pacea nu este rezultatul iubirii, ci al fricii; nu este rodul comuniunii, ci al constrângerii.
Creștinismul pornește însă de la un cu totul alt punct de plecare.
Pentru Sfânta Scriptură, omul nu este rezultatul întâmplării și nici o simplă ființă biologică aflată în competiție pentru supraviețuire.
Omul este creat de Dumnezeu.
Mai mult decât atât, este creat:„după chipul și asemănarea Lui” (Facerea 1, 26).
Această afirmație reprezintă una dintre cele mai revoluționare idei din istoria omenirii.
Dacă omul poartă chipul lui Dumnezeu, atunci valoarea lui nu depinde de putere, avere, poziție socială sau succes.
Dacă omul poartă chipul lui Dumnezeu, atunci aproapele nu poate fi redus la un rival.
Dacă omul poartă chipul lui Dumnezeu, atunci relația autentică dintre oameni nu este dominația, ci comuniunea.
În gândirea patristică, această realitate ocupă un loc central.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă că omul este creat pentru comuniune deoarece Dumnezeul după al Cărui chip a fost făcut este El Însuși comuniune de Persoane.
Sfântul Grigorie de Nyssa vede în iubirea față de aproapele expresia cea mai profundă a asemănării cu Dumnezeu.
Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că omul își împlinește vocația numai atunci când depășește egoismul și intră în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi.
Astfel, pentru creștinism, omul nu este definit prin conflict, ci prin capacitatea iubirii.
Cain și Abel – prima confirmare a dictonului latin
Și totuși, atunci când deschidem Sfânta Scriptură, descoperim că încă din primele pagini apare drama care pare să confirme afirmația latină.
După căderea în păcat, primul eveniment major din istoria omenirii este fratricidul.
Cain îl ucide pe Abel.
Nu un străin.
Nu un dușman.
Nu un adversar politic.
Ci propriul său frate.
În această tragedie biblică se află concentrată întreaga dramă a istoriei umane.
Păcatul nu distruge doar relația omului cu Dumnezeu.
El distruge și relația omului cu aproapele.
Înainte de cădere, Adam și Eva trăiau în comuniune.
După cădere apar frica, suspiciunea, învinovățirea și ruptura.
Înainte de păcat exista iubirea.
După păcat apare rivalitatea.
Cain nu poate suporta binecuvântarea primită de Abel.
Invidia devine ură.
Ura devine violență.
Iar violența devine crimă.
Sfântul Ioan Gură de Aur observă că rădăcina crimei nu a fost lipsa de resurse, ci lipsa iubirii.
Aceasta este o observație de o actualitate impresionantă.
Cele mai multe conflicte dintre oameni nu se nasc din lipsa bunurilor materiale, ci din lipsa iubirii, a smereniei și a capacității de a ne bucura de binele aproapelui.
Cain continuă să trăiască în fiecare generație.
El apare ori de câte ori succesul altuia devine motiv de suferință.
Ori de câte ori invidia înlocuiește recunoștința.
Ori de câte ori celălalt este perceput ca amenințare și nu ca dar al lui Dumnezeu.
Omul căzut și omul răscumpărat
Aici trebuie făcută o distincție esențială.
Creștinismul nu neagă realitatea răului din om.
Nu idealizează natura umană.
Nu afirmă că omul este bun în mod automat.
Dimpotrivă.
Experiența păcatului este una dintre temele centrale ale revelației biblice.
Sfântul Apostol Pavel descrie cu realism lupta interioară a omului:„Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.” (Romani 7, 19)
Această mărturisire arată că în om există o fractură interioară produsă de păcat.
Tocmai de aceea, dictonul latin surprinde un adevăr parțial.
Da, omul căzut poate deveni lup pentru om.
Da, egoismul poate transforma aproapele într-un rival.
Da, păcatul poate genera violență, exploatare și ură.
Dar aici apare diferența fundamentală dintre filosofia păgână și creștinism.
Pentru filosofia păgână, aceasta este condiția definitivă a omului.
Pentru creștinism, aceasta este doar starea omului fără Hristos.
Evanghelia nu se oprește la diagnosticul bolii.
Ea oferă și vindecarea.
Nu se limitează la constatarea răului.
Ea vestește posibilitatea transformării.
Hristos nu vine doar să explice omul.
El vine să-l refacă.
Să-l restaureze.
Să-l vindece.
Să-l învețe din nou să iubească.
De aceea, răspunsul creștin la Homo homini lupus est nu este un argument filosofic.
Răspunsul este o Persoană.
Răspunsul este Hristos -Mântuitorul
Porunca iubirii – centrul antropologiei creștine
Dacă filosofia antică și numeroase sisteme de gândire au încercat să explice omul pornind de la instinctele sale, de la nevoia de supraviețuire sau de la dorința de putere, Hristos descoperă adevărata identitate a persoanei umane printr-un singur cuvânt: iubirea.
Omul nu poate deveni pe deplin om fără comuniune cu Dumnezeu și fără comuniune cu aproapele.
În acest sens, porunca iubirii nu este o simplă obligație exterioară, ci revelația adevărului despre om. După cum peștele nu poate trăi în afara apei, tot astfel omul nu poate trăi deplin în afara iubirii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că iubirea este „puterea care unește ceea ce păcatul a despărțit”. Prin iubire se vindecă ruptura dintre Dumnezeu și om, dar și ruptura dintre oameni.
În opoziție cu dictonul Homo homini lupus est, Hristos proclamă că aproapele nu este un obstacol în calea fericirii mele, ci însăși calea prin care ajung la Dumnezeu.
Cine este aproapele meu?
Unul dintre cele mai provocatoare dialoguri din Evanghelie începe cu întrebarea:„Și cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29)
Întrebarea nu era una teoretică. Ea urmărea să limiteze obligația iubirii doar la membrii aceluiași popor sau ai aceluiași grup religios.
Răspunsul lui Hristos este tulburător.
El nu oferă o definiție.
El spune o poveste.
Pilda Samarineanului Milostiv (Luca 10, 30-37).
Un om este atacat de tâlhari și lăsat aproape mort pe marginea drumului.
Trece un preot.
Trece un levit.
Amândoi îl ocolesc.
Cel care se oprește este un samarinean, adică un om aparținând unui popor disprețuit de iudei.
Prin această pildă, Hristos schimbă complet perspectiva.
Întrebarea nu mai este:„Cine merită iubirea mea?”
Ci:„Eu pentru cine aleg să devin aproape?”
Aproapele nu este definit prin sânge, naționalitate, religie, poziție socială sau simpatie personală.
Aproapele este orice om aflat în nevoie.
Această perspectivă distruge toate barierele egoismului.
Nu mai există „ai mei” și „ceilalți”.
Există doar oameni iubiți de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci când întâlnim un om aflat în suferință, nu avem înaintea noastră doar un semen, ci pe Hristos Însuși, Care a spus: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 40)
Iubirea vrăjmașilor – revoluția pe care lumea nu o poate explica
Dacă porunca iubirii aproapelui pare deja greu de împlinit, Hristos merge infinit mai departe.
El spune:„Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.” (Matei 5, 44)
Nicio filosofie a Antichității nu a formulat vreodată o asemenea exigență.
Pentru logica lumii, iubirea trebuie oferită celui care o merită.
Pentru Hristos, iubirea nu este răsplata virtuții celuilalt, ci expresia propriei noastre asemănări cu Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul afirmă că semnul sigur al desăvârșirii este atunci când omul începe să plângă și pentru cei care îi fac rău.
Nu pentru că răul ar deveni bun.
Ci pentru că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât răutatea omenească.
Aceasta este diferența fundamentală dintre antropologia păgână și antropologia creștină.
Prima spune:
- „Răspunde răului printr-un rău mai mare.”
A doua spune:
- „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele.” (Romani 12, 21)
Aici se află adevărata revoluție adusă de Hristos.
Nu schimbarea sistemelor politice.
Nu schimbarea structurilor sociale.
Ci schimbarea inimii omului.
Cât de actual este astăzi dictonul latin?
Privind societatea contemporană, suntem obligați să recunoaștem că expresia Homo homini lupus est pare mai actuală ca oricând.
În familie întâlnim conflicte între soți, rupturi între părinți și copii, lipsa dialogului și incapacitatea iertării.
În mediul profesional, competiția este adesea transformată în luptă fără scrupule.
Succesul altuia este privit cu suspiciune.
Greșeala aproapelui devine prilej de satisfacție.
În spațiul public, dialogul este înlocuit de agresivitate.
Adversarul nu mai este respectat, ci demonizat.
În mediul online, anonimatul pare să dezlege cele mai întunecate impulsuri ale inimii omenești.
Calomnia, batjocura, insulta și umilirea au devenit, pentru mulți, forme obișnuite de comunicare.
În locul întâlnirii dintre persoane apare confruntarea dintre orgolii.
În locul comuniunii apare polarizarea.
În locul adevărului apare manipularea.
Toate acestea par să confirme observația filozofilor păgâni.
Dar numai aparent.
Pentru că Evanghelia explică de ce se întâmplă toate acestea.
Nu pentru că omul ar fi fost creat lup.
Ci pentru că omul s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Sfântul Dumitru Stăniloae spune că omul rupt de Dumnezeu își pierde treptat capacitatea comuniunii și începe să-l perceapă pe celălalt ca pe o limitare a propriei libertăți.
Cu cât iubirea față de Dumnezeu slăbește, cu atât egoismul se intensifică.
Iar acolo unde egoismul devine lege, aproapele încetează să mai fie frate și devine concurent.
Astfel, actualitatea dictonului latin nu dovedește că Hristos S-a înșelat.
Ea dovedește cât de departe a ajuns omul atunci când Îl exclude pe Dumnezeu din propria existență.
Biserica – locul unde omul încetează să mai fie „lup pentru om”
Dacă păcatul transformă aproapele în rival, iar egoismul rupe comuniunea dintre oameni, atunci întrebarea firească este: unde poate omul să-și redescopere adevărata identitate?
Răspunsul Evangheliei este limpede: în Biserică, Trupul tainic al lui Hristos.
Biserica nu este doar o instituție religioasă, nici doar un spațiu destinat cultului divin. Ea este locul unde omul învață din nou să fie om. Într-o lume care îl educă adesea să concureze, să domine și să se afirme cu orice preț, Biserica îl învață să slujească, să ierte și să iubească.
Sfântul Apostol Pavel spune:„Voi sunteți Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte.” (I Corinteni 12, 27)
Această imagine schimbă radical raportarea la aproapele. Dacă fiecare creștin este mădular al aceluiași Trup, atunci răul făcut aproapelui devine o rană adusă întregului organism duhovnicesc. Nu pot răni pe fratele meu fără să mă rănesc și pe mine însumi. Nu pot disprețui pe aproapele fără să disprețuiesc lucrarea lui Dumnezeu în el.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune cu profunzime: „Nimic nu-L mânie mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea dintre creștini și lipsa iubirii dintre ei.” Pentru el, unitatea Bisericii nu era o simplă organizare exterioară, ci expresia iubirii dumnezeiești care îi unește pe oameni în Hristos.
Sfânta Euharistie – răspunsul lui Dumnezeu la egoismul omului
Cea mai puternică dovadă că omul nu este destinat să rămână „lup pentru om” este Sfânta Euharistie.
În fața Sfântului Potir dispar toate diferențele care atât de des dezbină lumea.
Nu mai există bogați și săraci.
Nu mai există oameni influenți și oameni neînsemnați.
Nu mai există superiori și inferiori.
Există doar oameni păcătoși care primesc același Trup și același Sânge al lui Hristos.
În fața Potirului, omul înțelege că nu poate trăi singur și nici nu se poate mântui singur.
Sfântul Dumitru Stăniloae arată că Euharistia este Taina prin care Hristos îi adună pe oameni într-o comuniune care depășește orice interes omenesc. Ea vindecă izolarea, egoismul și autosuficiența. Omul încetează să se mai considere centrul universului și începe să-l vadă pe aproapele ca pe un frate cu care împărtășește aceeași iubire a lui Dumnezeu.
În această lumină, dictonul Homo homini lupus est nu mai are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are Hristos, Care Se dăruiește tuturor și îi învață pe toți să devină una.
Crucea – locul unde iubirea biruiește violența
Dacă ar exista un singur eveniment care să răstoarne definitiv logica dictonului latin, acela este Crucea.
Lumea răspunde răului prin rău.
Hristos răspunde răului prin iubire.
Lumea răspunde violenței prin violență.
Hristos răspunde violenței prin iertare.
În timp ce este răstignit, batjocorit și umilit, Mântuitorul nu rostește cuvinte de condamnare, ci această rugăciune care rămâne una dintre cele mai impresionante pagini ale istoriei:„Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Luca 23, 34)
Aceste cuvinte constituie cea mai puternică infirmare a ideii că omul este condamnat să răspundă răului cu rău.
Crucea descoperă că iubirea nu este slăbiciune.
Iertarea nu este capitulare.
Milostivirea nu este lipsă de demnitate.
Ele reprezintă cea mai înaltă formă de biruință asupra răului.
Sfântul Siluan Athonitul spunea că omul care nu-și iubește vrăjmașii încă nu L-a cunoscut pe Hristos în deplinătatea Sa. Această afirmație nu trebuie înțeleasă sentimental, ci teologic. A-L cunoaște pe Hristos înseamnă a începe să privești lumea cu ochii Lui.
De ce iubirea pare imposibilă astăzi?
Mulți oameni consideră că porunca iubirii aproapelui este frumoasă, dar imposibil de aplicat în societatea contemporană.
Argumentele sunt cunoscute:
- „Lumea este prea rea.”
- „Dacă ești bun, ceilalți profită de tine.”
- „Trebuie să lupți pentru locul tău.”
- „Nu poți avea încredere în nimeni.”
Aceste afirmații exprimă experiențe reale, dar ele nu reprezintă adevărul ultim despre om.
Creștinismul nu ignoră existența răului. Dimpotrivă, îl privește cu realism. Dar afirmă că răul nu are ultimul cuvânt.
Hristos nu poruncește iubirea pentru că lumea ar fi perfectă.
El o poruncește tocmai pentru că lumea este rănită.
Iubirea devine astfel medicamentul lui Dumnezeu pentru o umanitate bolnavă de egoism.
Sfântul Isaac Sirul spune că „inima milostivă arde pentru întreaga creație: pentru oameni, pentru animale, pentru vrăjmași și chiar pentru cei care îi fac rău.” Aceasta nu este o simplă emoție, ci expresia harului care transformă omul din interior.
Omul contemporan între individualism și comuniune
Una dintre cele mai mari provocări ale secolului XXI este accentuarea individualismului.
Societatea îi spune omului:
- „Realizează-te!”
- „Fii mai bun decât ceilalți!”
- „Câștigă mai mult!”
- „Impresionează!”
- „Afirmă-te!”
În sine, dezvoltarea personală nu este rea. Dar atunci când devine scop ultim, aproapele începe să fie perceput ca obstacol.
Evanghelia propune o altă scară a valorilor.
Nu succesul fără iubire.
Nu performanța fără conștiință.
Nu victoria obținută prin umilirea celuilalt.
Ci omul care crește împreună cu ceilalți și îi ajută să crească.
Sfântul Apostol Pavel sintetizează magistral această perspectivă: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2)
Aceasta este legea pe care lumea o uită și pe care Biserica este chemată să o mărturisească neîncetat.
Nu competiția fără limite.
Nu supraviețuirea celui mai puternic.
Ci solidaritatea, mila și iubirea care transformă străinii în frați și lumea într-o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu.
Învățături practice pentru omul contemporan
Dacă Evanghelia nu ar fi decât o colecție de idealuri imposibil de trăit, atunci porunca iubirii aproapelui ar rămâne una dintre cele mai frumoase, dar și cele mai utopice afirmații din istoria omenirii. Însă Hristos nu a venit să propună un ideal inaccesibil, ci să dăruiască puterea împlinirii lui prin harul Duhului Sfânt. Creștinismul nu spune doar „iubește”, ci îl și face pe om capabil să iubească.
De aceea, fiecare creștin este chemat să transforme porunca iubirii într-un mod concret de viață.
1. Să redescoperim chipul lui Dumnezeu din fiecare om
Una dintre cele mai mari tragedii ale lumii moderne este pierderea capacității de a vedea persoana.
Vedem funcții.
Vedem profesii.
Vedem ideologii.
Vedem apartenențe politice.
Vedem diferențe sociale.
Dar uităm să mai vedem omul.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune:„Dacă zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăște, mincinos este.” (I Ioan 4, 20)
Acest verset este unul dintre cele mai severe avertismente adresate creștinilor.
Nu există iubire autentică de Dumnezeu fără iubirea concretă a aproapelui.
Nu putem aprinde lumânări înaintea icoanelor, iar apoi să stingem lumina din sufletul fratelui nostru prin dispreț, bârfă, nedreptate sau răutate.
2. Să înlocuim cultura competiției cu cultura comuniunii
Civilizația contemporană cultivă performanța, dar uită adesea fraternitatea.
Îi învățăm pe copii să câștige.
Îi învățăm să fie cei mai buni.
Îi învățăm să reușească.
Dar îi învățăm suficient să împartă?
Să ierte?
Să se bucure de reușita altuia?
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă:„Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng.” (Romani 12, 15)
Acesta este unul dintre cele mai dificile exerciții ale iubirii.
Să plângi împreună cu cel aflat în suferință este greu.
Dar uneori este și mai greu să te bucuri sincer pentru binele aproapelui.
Invidia rămâne una dintre cele mai subtile boli ale sufletului.
Ea transformă fratele în rival și binecuvântarea altuia în propria noastră suferință.
3. Să vindecăm limbajul
Astăzi omul rănește mai întâi prin cuvinte.
Rețelele sociale au devenit adesea spații ale judecării, ironiei și umilirii.
Oamenii își rostesc unii altora cuvinte pe care nu le-ar spune niciodată față în față.
Sfântul Apostol Iacov compară limba cu un foc care poate aprinde o pădure întreagă (Iacov 3, 5-6).
Fiecare creștin este dator să se întrebe:
- Cuvintele mele apropie sau dezbină?
- Vindecă sau rănesc?
- Construiesc sau distrug?
Nu întâmplător Mântuitorul spune:„Din prisosul inimii vorbește gura.” (Matei 12, 34)
Calitatea cuvintelor noastre descoperă starea inimii noastre.
4. Să transformăm iertarea în stil de viață
Poate că cea mai grea poruncă a Evangheliei este aceea a iertării.
Lumea spune:
- „Nu uita niciodată răul făcut.”
Hristos spune:
- „Iertați și vi se va ierta.” (Luca 6, 37)
Iertarea nu schimbă trecutul.
Dar schimbă viitorul.
Ea rupe lanțul urii și împiedică răul să se transmită din generație în generație.
Sfântul Siluan Athonitul spunea că omul care păstrează ura în inimă nu poate cunoaște pacea lui Hristos.
Iar Sfântul Isaac Sirul merge și mai departe, afirmând că adevărata măsură a iubirii este capacitatea de a ne ruga pentru cei care ne-au rănit.
Aceasta nu este slăbiciune.
Este cea mai mare victorie asupra răului.
Între două civilizații
Privind lumea contemporană, observăm că omenirea oscilează permanent între aceste două viziuni.
Pe de o parte, cultura egoismului.
Pe de altă parte, cultura iubirii.
Pe de o parte, omul care trăiește numai pentru sine.
Pe de altă parte, omul care înțelege că existența lui capătă sens numai în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.
În fond, întreaga istorie poate fi citită ca o confruntare între aceste două moduri de a înțelege omul.
Prima începe cu Cain.
A doua începe cu Hristos.
Prima ridică ziduri.
A doua construiește punți.
Prima naște suspiciune.
A doua naște încredere.
Prima produce războaie.
A doua zidește pace.
Prima spune:
- „Omul este lup pentru om.”
A doua răspunde:
- „Iubiți-vă unii pe alții precum Eu v-am iubit pe voi.” (Ioan 13, 34)
Concluzii
La aproape două milenii de la rostirea poruncii iubirii, omul contemporan continuă să se întrebe dacă aceasta mai este posibilă. Privind la violențele, conflictele și dezbinările care marchează lumea, mulți ajung să creadă că dictonul Homo homini lupus est descrie mai fidel realitatea decât Evanghelia.
Și totuși, aceasta este doar o privire incompletă asupra omului.
Dictonul latin surprinde drama omului căzut.
Evanghelia descoperă însă măreția omului răscumpărat.
Homo homini lupus est descrie ceea ce omul devine atunci când Îl pierde pe Dumnezeu.
„Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” arată ceea ce omul poate deveni atunci când Îl primește pe Hristos în inima sa.
Istoria Bisericii este plină de dovezi că această poruncă nu este o utopie. Martirii care s-au rugat pentru călăii lor, sfinții care au răspuns urii prin binecuvântare, monahii care au îmbrățișat întreaga lume în rugăciune, părinții care au iertat pe ucigașii copiilor lor, medicii, preoții și voluntarii care și-au pus viața în slujba celor suferinzi demonstrează că omul nu este condamnat să rămână prizonierul egoismului său. Harul lui Dumnezeu poate transforma inima de piatră într-o inimă vie, capabilă de iubire și de jertfă.
Adevărata întrebare nu este dacă porunca lui Hristos mai este actuală.
Ea este veșnic actuală.
Întrebarea este dacă noi mai avem curajul să o trăim.
Viitorul lumii nu va fi decis doar de progresul tehnologic, de economia globală sau de strategiile politice. El va depinde, în ultimă instanță, de răspunsul pe care fiecare om îl va da acestor două glasuri care răsună peste veacuri.
Unul spune:
- „Omul este lup pentru om.”
Celălalt spune:
- „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
De alegerea dintre aceste două viziuni depinde nu doar destinul fiecărei persoane, ci și destinul întregii omeniri. Iar acolo unde omul Îl lasă pe Hristos să domnească în inima sa, aproapele încetează să mai fie un rival și devine frate, iar lumea încetează să mai fie o junglă și începe să preguste, încă de aici, lumina și pacea Împărăției lui Dumnezeu.
Preot Nicău Nicolae
