De ce Festivalul „Vacanțe Muzicale” a deviat de la rolul său de educație și a devenit un bufet muzical

Indiferent de criticile noastre, vă recomandăm sincer să mergeți la Festivalul „Vacanțe Muzicale”, pentru că, mai bine sau mai puțin bine organizat, mai inspirat sau mai puțin inspirat programat, rămâne unul dintre puținele locuri din Neamț unde publicul se mai poate întâlni, fie și fragmentar, cu muzica de mare valoare, cu muzica ce nu moare, cu muzica ce dă viață, cu acea lume sonoră care poate ridica omul deasupra zgomotului zilnic. Critica noastră nu este împotriva festivalului, ci tocmai pentru festival. Nu vrem să îl dărâmăm, ci să îl vedem ridicat din nou la nivelul pe care istoria lui îl obligă să îl aibă.

De mult timp, iar în mod apăsat după ediția de anul trecut, am atras atenția că Festivalul „Vacanțe Muzicale” a deviat serios de la rolul său inițial. Vorbim despre un festival care nu s-a născut ca o simplă înșiruire de spectacole estivale, ci ca un proiect de educație muzicală, într-un oraș și într-un județ care aveau nevoie de contact direct cu filarmonici, conservatoare, profesori, studenți, interpreți, compozitori și muzicologi. „Vacanțe Muzicale” a fost, la origine, mai mult decât o scenă. A fost o școală de vară, un laborator de formare a gustului, un spațiu în care publicul era invitat să urce spre muzică, nu doar să primească muzică deja coborâtă la nivelul divertismentului comod.

De aceea, discuția nu este despre gusturi personale și nici despre faptul că unora le place Mozart, altora tango, altora muzica de film, jazzul, pop-rockul sau formulele crossover. Discuția este despre identitatea unui festival care, cândva, avea o direcție culturală clară, iar astăzi pare tot mai mult transformat într-un bufet muzical în care se pune pe masă câte puțin din toate, astfel încât să nu plece nimeni nemulțumit. Numai că un festival care încearcă să fie pe placul tuturor riscă, în cele din urmă, să nu mai însemne nimic precis.

Nu negăm valoarea artiștilor invitați și nu spunem că toate genurile muzicale din afara muzicii culte ar trebui excluse. Ar fi absurd. Tangoul are istoria lui, jazzul are rafinamentul lui, muzica de film are forța ei de comunicare, iar un concert pop-rock poate aduna un public numeros și poate avea propria lui valoare. Problema apare atunci când aceste componente nu sunt integrate într-o viziune artistică limpede, ci par adăugate după principiul comod al adresabilității maxime: să fie ceva pentru fiecare, să vină lume multă, să dea bine în fotografii, să se poată spune că festivalul a fost un succes.

Dar succesul unui festival de muzică cultă nu se măsoară doar în numărul de spectatori adunați într-o piață. Se măsoară și în cât public educă, câte lucrări descoperă, câte repere construiește, câți tineri apropie de muzica serioasă, câte întâlniri reale produce între interpreți și ascultători și cât de mult reușește să ridice nivelul cultural al comunității. Un festival poate fi plin și, în același timp, poate fi sărac în sens. Poate avea scenă, lumini, afișe și aplauze, dar să nu mai aibă misiune.

De ani de zile am încercat să sugerăm celor de la Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” că direcția aceasta este greșită sau, cel puțin, incompletă. Am spus că ar fi nevoie de consultări reale cu oameni care trăiesc muzica cultă, cu melomani, profesori, muzicieni, audiofili, critici, oameni care înțeleg diferența dintre un concert de consum și un act de educație muzicală. Din păcate, aceste încercări au părut inutile. Impresia lăsată este că există o autosuficiență instituțională păguboasă, un fel de convingere că organizatorii le știu deja pe toate, deși vorbim despre un festival finanțat din bani publici și despre o responsabilitate culturală care nu poate fi tratată ca proprietatea unui cerc restrâns.

Am discutat, de-a lungul timpului, cu adevărați cunoscători ai muzicii culte din Neamț, cu oameni care nu vor funcții, nu vor contracte, nu vor poze pe afișe și nu caută să fie băgați în seamă, ci pur și simplu iubesc acest domeniu și înțeleg ce ar putea să însemne, cu adevărat, un festival precum „Vacanțe Muzicale”. Am încercat și noi, în repetate rânduri, să ajutăm cu sugestii, cu observații și cu idei, tocmai pentru ca festivalul să nu se rupă definitiv de rolul său educativ. Din păcate, aproape orice sugestie venită din afara cercului restrâns care gravitează în jurul organizării a fost ignorată, tratată cu superioritate sau persiflată.

Așa s-a ajuns ca aceeași mână de oameni să decidă, an după an, direcția festivalului, invitații, formulele artistice și mesajul transmis publicului, fără o consultare reală cu cei care cunosc și consumă muzică cultă în Neamț. Iar când selecția artistică se face într-un cerc închis, fără dialog, fără întrebări incomode și fără criterii culturale asumate public, rezultatul este exact ceea ce vedem astăzi: un festival care cheltuie mulți bani în numele educației culturale, dar care pare tot mai puțin preocupat de educație și tot mai mult preocupat să dea bine în fotografii, comunicate și postări pe internet.

Poate că nimeni nu s-a întrebat, atunci când au fost alese orchestrele și programele, dacă vreuna dintre formațiile invitate are în repertoriu o lucrare de Sergiu Celibidache. Sau poate că întrebarea nici nu avea cum să apară, fiindcă există posibilitatea ca unii dintre cei implicați în organizare să afle abia acum, din acest articol, că Sergiu Celibidache nu a fost doar unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii, ci a și compus. Dacă acesta este nivelul de raportare la una dintre cele mai mari personalități muzicale născute în Neamț, atunci problema nu mai este doar una de program artistic, ci una de cultură instituțională.

Și nu este doar un nivel jos. Este un nivel care pare ținut jos prin refuzul constant al dialogului, prin autosuficiență și prin respingerea oricărui sfat venit din exterior. Festivalul nu poate evolua dacă este tratat ca proprietatea unui cerc restrâns, iar publicul nu poate fi educat muzical de oameni care nu acceptă, la rândul lor, să învețe, să asculte și să se consulte. În loc să devină un instrument real de formare culturală, „Vacanțe Muzicale” riscă să rămână doar o scenă frumos luminată, pe care se consumă bugete, se bifează evenimente și se produc materiale bune pentru imagine, dar prea puțin pentru educația muzicală profundă de care Neamțul are nevoie.

Iar când vorbim despre bani publici, discuția nu mai poate fi tratată ca o supărare privată a unor melomani. Banii publici presupun responsabilitate publică. Nu este suficient să organizezi evenimente. Trebuie să explici de ce le organizezi, ce urmărești prin ele, ce profil artistic construiești și ce lasă festivalul în urmă după ce se sting luminile scenei. În cazul „Vacanțelor Muzicale”, întrebarea este simplă: mai este festivalul un instrument de educație muzicală sau a devenit doar o platformă de evenimente estivale cu pretenții culturale?

Anul acesta am decis să trecem la un alt nivel al discuției și să lansăm o provocare publică. Nu doar către organizatori, ci și către cercul de oameni care gravitează în jurul festivalului și care, explicit sau implicit, pare să se considere suficient de competent pentru a decide ce trebuie să primească publicul nemțean în materie de muzică cultă. Aici trebuie făcută o distincție importantă: unii dintre acești oameni pot fi artiști buni, profesori buni sau interpreți valoroși în domeniul lor, dar de la a fi un muzician bun până la a fi un curator de festival, un constructor de viziune culturală sau un manager capabil să educe publicul este o distanță mare. Talentul artistic nu ține automat loc de viziune instituțională.

Provocarea a fost extrem de simplă pentru adevărații cunoscători ai muzicii culte și extrem de incomodă pentru cei care doar mimează siguranța culturală. Am publicat un fragment muzical și am cerut identificarea compozitorului și a lucrării. Am dat și indicii. Am făcut-o în cheia „haz de necaz”, nu ca să arătăm că noi suntem mai deștepți, ci ca să demonstrăm cât de necesară este, de fapt, educația muzicală în Neamț și cât de periculos este ca un festival cu o asemenea istorie să ajungă pe mâna unei logici de programare fără profunzime.

Răspunsul a fost tăcerea.

Niciun punct de vedere public. Nicio asumare. Nicio explicație. Nici măcar o încercare de dialog. Iar tăcerea aceasta spune mai mult decât ar fi spus un răspuns greșit. Pentru că, dacă oamenii care organizează sau susțin intelectual un festival cu pretenții de muzică cultă nu pot răspunde la o provocare de acest tip, atunci cei care finanțează festivalul ar trebui să își pună întrebări serioase. Nu pentru că cineva trebuie umilit public, ci pentru că un festival de educație muzicală nu poate fi condus doar prin inerție, orgoliu și afișe frumoase.

Fragmentul propus aparține unei somități a muzicii universale: Sergiu Celibidache. Nu vorbim despre un nume obscur, nu vorbim despre un compozitor marginal, nu vorbim despre o figură pe care doar specialiștii o pot identifica în liniște de bibliotecă. Vorbim despre unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, născut la Roman, în județul Neamț, la 28 iunie 1912, un nume care ar trebui să fie nu doar invocat festivist, ci integrat firesc în memoria culturală vie a acestui județ.

Lucrarea este chiar „Haz de necaz”, iar ironia titlului spune aproape tot. Am pornit de la haz, dar am ajuns repede la necaz. Pentru că nu este doar o glumă faptul că un festival cu pretenții de muzică cultă, organizat în județul lui Sergiu Celibidache, nu îi acordă nici măcar un minut în program. Este o problemă de direcție, de memorie, de respect și de inteligență culturală.

Putem accepta că Sergiu Celibidache este cunoscut publicului larg mai ales ca dirijor și mai puțin ca autor de lucrări simfonice. Putem accepta că nu toate orchestrele au în repertoriu creațiile sale. Putem accepta că „Haz de necaz” nu este o lucrare cântată la fiecare colț de stagiune. Tocmai de aceea există festivalurile serioase: ca să aducă în fața publicului ceea ce nu se cântă în mod obișnuit, ca să recupereze valori, ca să explice, ca să contextualizeze, ca să formeze.

Să nu recunoști imediat o lucrare compusă de Celibidache poate fi, până la un punct, o scăpare. Nimeni nu știe tot repertoriul lumii și nimeni nu are dreptul să pozeze în enciclopedie ambulantă. Dar să organizezi un festival care se revendică din zona muzicii culte în județul în care s-a născut Sergiu Celibidache și să nu găsești nici măcar un minut pentru creația lui este deja altceva. Nu mai vorbim despre o simplă omisiune. Vorbim despre o ruptură între memoria culturală a locului și programarea culturală a prezentului.

Rușinea este cu atât mai mare cu cât astăzi este chiar ziua în care Sergiu Celibidache s-a născut la noi, în Neamț. În județ avem străzi care îi poartă numele, școli care îi poartă numele, discursuri care îl invocă, festivisme care îl transformă, din când în când, în motiv de mândrie locală. Dar când vine vorba despre cel mai important festival muzical al județului, numele lui dispare din program, iar creația lui rămâne în afara scenei.

Să spună cineva că nu este motiv de revoltă.

Nu cerem ca „Vacanțe Muzicale” să devină un festival monografic Sergiu Celibidache. Nu cerem ca toate serile să fie construite în jurul lui. Nu cerem nici imposibilul. Cerem un minim gest de inteligență culturală: o lucrare, un fragment, o conferință, o audiție comentată, o seară dedicată, o discuție despre concepția lui asupra sunetului, o întâlnire cu tinerii muzicieni, un moment prin care județul Neamț să arate că știe ce comoară simbolică are în propria istorie.

Asta înseamnă educație muzicală. Nu doar să aduci pe scenă nume sonore și să aștepți aplauze. Nu doar să pui pe afiș cuvinte mari. Nu doar să amesteci genuri muzicale ca să crești audiența. Educația muzicală înseamnă să creezi contexte, să explici, să provoci, să ridici întrebări, să formezi gusturi și să pui publicul în contact cu repere pe care altfel nu le-ar întâlni.

Festivalul ar putea avea o direcție mult mai clară fără să devină rigid sau elitist. Ar putea avea, în fiecare an, o temă curatorială. Ar putea avea un compozitor român recuperat. Ar putea avea o seară dedicată personalităților muzicale legate de Neamț. Ar putea avea concerte explicate înainte de fiecare seară importantă. Ar putea avea întâlniri între dirijori și public. Ar putea avea masterclassuri, ateliere pentru elevi, ghiduri de ascultare, conferințe, audiții comparate, colaborări cu școli și licee. Ar putea transforma festivalul într-un instrument de formare, nu doar într-o săptămână de consum cultural.

În schimb, direcția actuală pare să fie alta: accesibilitate maximă, varietate mare, risc artistic mic și identitate diluată. Aceasta este rețeta bufetului muzical. Nu contează foarte mult ce pui pe masă, important este să fie de toate. Dar cultura nu se construiește ca un bufet. Cultura are nevoie de criterii. Are nevoie de ierarhii. Are nevoie de curaj. Are nevoie de oameni care știu să spună nu, nu doar de oameni care vor să placă tuturor.

Adevărata problemă a Festivalului „Vacanțe Muzicale” nu este că a inclus și alte genuri muzicale. Adevărata problemă este că pare să fi pierdut ideea pentru care a fost creat. Când un festival născut din nevoia de educație muzicală ajunge să își ignore propriile repere locale, când într-un județ care l-a dat lumii pe Sergiu Celibidache nu se găsește loc pentru Celibidache, când organizatorii tac în fața unei provocări simple și când programarea pare mai preocupată de publicitate decât de formare, atunci nu mai vorbim doar despre gusturi diferite. Vorbim despre o criză de viziune.

Iar această criză trebuie spusă pe nume.

Festivalul „Vacanțe Muzicale” poate fi salvat, dar nu prin orgoliu instituțional și nu prin încă o ediție în care punem câte ceva pentru fiecare. Poate fi salvat prin întoarcerea la rolul său profund: educația muzicală a publicului. Nu prin excluderea publicului larg, ci prin respectarea lui. Pentru că publicul nu trebuie tratat ca o masă care trebuie doar distrată. Publicul poate fi crescut, provocat, format, rafinat. Dar pentru asta este nevoie de oameni care să creadă în educație, nu doar în evenimente.

Neamțul a dat lumii un nume uriaș: Sergiu Celibidache. Întrebarea este simplă și dureroasă: ce face Neamțul de astăzi cu această moștenire?

Dacă răspunsul este tăcerea, atunci poate că „hazul de necaz” nu mai este doar titlul unei lucrări. Este diagnosticul unei culturi locale care a ajuns să își uite propriile vârfuri.

… Spre rușinea culturii nemțene, astăzi este ziua de naștere a lui Sergiu Celibidache, cel mai mare nume al muzicii clasice din județul Neamț din toate timpurile, iar nici cei de la Carmen Saeculare, mari organizatori de festival de muzică clasică, nici multe alte instituții de cultură de prestigiu din județ nu au avut nici măcar o mică postare despre această zi.