Cum a fost acuzat Ion Creangă de plagierea faimosului său Abecedar. „Plagiatura?”, „Răspuns” și „Desmințire”

Acuzațiile de plagiat atât de dese în perioada contemporană ne fac pe unii să credem că e un fenomen născut recent. Dimpotrivă. Aceste tipuri de acuzații au fost frecvente în lumea academică și printre intelectualii români de câteva secole încoace. Unele acuzații erau fondate, altele erau produsul unei competiții mai puțin ortodoxe.

Un aspect puțin discutat și, probabil, puțin cunoscut de cei care nu au fost atât de atrași de culisele istoriei este acela că Ion Creangă, îndrăgitul scriitor humuleștean, alături de colaboratorii cu care a scris faimosul Abecedar, a fost acuzat de plagiat. Și pentru că atunci nu erau rețele de socializare, nici televiziuni sau presă online, aceste acuzații au apărut în mai multe ziare tipărite, creând un deranj atât de mare încât Ion Creangă, alături de V. Răceanu, Gh. Ienăchescu și C. Grigorescu, a fost nevoit să dea un drept la replică. Și nu orice fel de drept la replică, ci unul tipărit într-o broșură de vreo 60 de pagini.

Întregul drept la replică este disponibil în format online în fondul de carte al Bibliotecii G.T. Kirlieanu – click aici. Faimosul Abecedar față care s-au făcut acuzațiile de plagiat, numit și Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară, este, de asemenea, disponibil online pentru consultare, în aceeași bibliotecă, aici – click.

Abecedarul lui Creangă, a fost, de fapt, o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. A apărut la Iași, în 1868 și a avut mai multe ediții succesive. La un moment dat, abecedarul a circulat în paralel cu alte manuale aprobate de sistem.

Acest abecedar a apărut dintr-o nevoie de a uniformiza manualele, după Unirea Principatelor din 1859, mai ales în contextul tranziției de la alfabetul chirilic la cel latin. Așadar, ministerul a cerut crearea unui manual care să generalizeze alfabetul latin, să nu reproducă sub nicio formă manuale deja existente în școli, să se conformeze celor mai noi metode de studiu. Pe scurt, să fie cel mai bun manual cu putință pentru acele vremuri.

Metoda modernă existentă la acea vreme era aceea de a învăța scrisul în paralel cu cititul, spre deosebire de o metodologie mai veche prin care elevii memorau mai întâi literele și abia apoi învățau silabisirea și scrierea. Această metodă modernă era la vremea respectivă mai mult un concept și nu avea un manual disponibil în toate școlile. Cu toate acestea, în 1867 apare a doua ediție a unui asemenea abecedar conceput de M. Schwartz, inspirat din manuale străine și adaptat pentru copiii din școlile confesionale. Prima versiune ar fi apărut, după unele surse (G. Călinescu), în 1864.

„Metoda Cursului de scriere și citire i se păruse chiar lui Maiorescu „escelentă”, numai că M. Schwartz nu știa bine românește. „D-lui – zicea Maiorescu – a făcut tot ce a putut, dar tot ce a putut d-lui încă nu este suficient.” De fapt, Schwartz fusese la Maiorescu pentru îndreptarea manualului în privința limbii, acesta îl trimisese la Darzeu, institutor mai cult, însă manualul nu se alesese cu nici o îmbunătățire”, notează George Călinescu în lucrarea Viața și opera lui Ion Creangă.

G. Călinescu descrie în capitolul dedicat pedagogiei lui Creangă câteva fragmente din modul în care a fost conceput abecedarul și, de altfel, insinuează că scopul era acela de a îmbunătăți considerabil manualul lui Schwartz.

„În anul 1867, deci pe când îi fugise nevasta, Creangă se uni cu cinci institutori, cu C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, V. Rănceanu, N. Climescu, A. Simionescu, spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci copiii învățaseră cum da Dumnezeu și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și proaste (…)

Îndemnul de a compune cărți trebuie să fi venit direct ori indirect de la Titu Maiorescu, însă nevoia grabnică de manuale școlare fu hotărâtoare.(…) Creangă se ținea de programul lui cu îndârjire, cu religiozitate și nu se lăsa bătut cu una cu două spre plictiseala unora. Discuția degenera în petrecere cu băutură și snoave, însă glumele spuse de Creangă dovedesc că autorul era posedat de năluca manualului.(…)

Adevăratul merit al Metodei era că încerca să întrebuințeze treptele formale și să se bizuie mai ales pe percepție. Dar totul era încă stângaci și trebuitoarele ilustrații lipseau deocamdată, încât, cu rezerva limbii adevărat românești, prea mult progres față de abecedarul lui Schwartz nu se vedea”, mai arată G. Călinescu.

După finisarea lucrării, autorii s-au dus la Maiorescu și, de aici, Societatea pentru învățătura poporului a acceptat în 1868 să tipărească manualul care în doar câțiva ani a ajuns la un tiraj impresionant de zeci de mii de exemplare. Succesul abecedarului care pe de o parte a revoluționat învățământul românesc și pe de altă parte le-a adus un venit consistent, ca să zicem așa, autorilor, a fost umbrit de acuzații dure de plagiat.

Ioan Pop Florantin, prozator și estetician, a publicat în ziarul Liberalul din Iași din 1887, dar și în ziarul Lupta, sub pseudonim, tot în 1887, mai multe acuzații prin care încerca să demonsteze că abecedarul lui Creangă este, în fapt, inspirat grosolan din manualul lui Schwartz.

Aceste acuzații au fost pe de o parte alimentate de existența unor manuale paralele care a dat naștere unei lupte între diverși autori pentru impunerea manualelor proprii în cât mai multe școli, prin excluderea cărților rivale și, pe de altă parte, de primele acuzații de plagiat făcute la adresa manualului de către Aron Densușianu. Acesta, deși era un om deosebit de cult, a fost un adversar al lui Titu Maiorescu și al grupului de la Junimea, iar manualul devenea un nou motiv de dispută cu „oamenii” lui Titu Maiorescu. Ba chiar l-ar fi acuzat și pe Titu Maiorescu, spunând că studiul Poezia română este un plagiat din Estetica lui Fr. Th. Visscher, acuzație care ar fi fost respinsă de cercetătorii operei lui Maiorescu.

Spre exemplu, în ziarul Lupta din 8 iulie 1887, articolul Plagiatura?, semnat cu inițiala Z, punea în paralel fragmente din manualele lui Schwartz și Creangă. Mai jos arătăm câteva exemple, însă întregul articol „Plagiatura?” poate fi citit pe larg aici – click.

Precizăm că la această dată, acuzațiile se făceau în contextul în care Schwartz, potrivit lui Creangă, era decedat și nu mai avea cum să se pronunțe public asupra acuzațiilor emise de Florantin și Densușianu.

Articolul este foarte acuzator și precizează: „Asupra acestei cărți dumnealor s-au declarat autori, iar patru dintre dumnealor s-au declarat editori și proprietari, amenințând că dacă altcineva i-ar imita, dumnealor îi vor urmări cărțile ca frauduloase, conform legii.”

„Plagiatura?” se încheie astfel: „Ceilalți abecedariști români pun în cărțile lor și literele străine, pe care le întâlnește copilul român în toate părțile în scrieri românești și e constrâns să le citească. Acestea sunt literele y, k, q, w și x”. În cartea Metoda nouă, toate aceste litere lipsesc cu totul până și în edițiile cele mai noi, și în ediția 19 din 1886. Care să fie cauza? Judecați: toate aceste litere lipsesc în cartea lui Schwartz. Iată, dar, o mare plagiatură, speculată timp de aproape 20 de ani.”

În Răspuns domnului Ioan Pop Florantin, pe zeci de pagini, autorii manualului, în frunte cu Creangă, îi acuză de calomnie pe Florantin și Densușianu, „cu intențiune de a ne doborî și de a ne arăta în fața lumei ca pe niște oameni ce n-am fi avut conștiință și bun simț de ceea ce am făcut și n-am fi lucrat decît numai împinși de interes de speculă.

Dar, ceea ce ne miră și ne mîhnește și mai mult, este că Metoda nouă a deșteptat gelozie pînă și în însuși onorabilul profesor de la Universitatea din Iași, d-l Aron Densușanu, care nu s-a gîndit… cînd a zis în Congresul didactic ținut în Iași, în primăvara anului trecut, cum că Metoda nouă este copiată de pe cartea lui M. Șvartz.”

Autorii țin să explice că lipsa unui manual eficient la începutul carierei lor didactice i-a îndemnat în perioada 1863-1864 (G. Călinescu spune că era de fapt anul 1867), să se întâlnească și să găsească soluții pentru întocmirea unui nou abecedar.  

 „Și astfel am izbutit a alcătui Metoda nouă, așa cum se vede astăzi, carte pe care atîtea sute și mii de copii au învățat și învață a scrie și a ceti cu ușurință. Astfel dar, cînd a apărut Cursul de scriere și cetire, pretins a lui M. Șvartz (n.r. apărut în ~1864 – 1867), cartea noastră Metoda nouă (n.r. apărută în 1868) era întocmită și gata de-a o pune sub presă, numai mijloacele bănești ni lipsiau pentru acest scop, lucru ce este bine cunoscut de multe persoane de valoare, cu care putem dovedi orișicînd atît d-lui Florantin cît și d-lui Densușanu, care a căutat a ne descredita în fața Corpului didactic din toată țara și de toate gradele, întrunit în Congresul didactic de la Iași.”

Același Darzeu, care i-a corectat manualul lui Schwartz, a făcut parte din comisia de analizare a manualului lui Creangă.

„Această onorabilă comisiune, ca și societatea „Junimea”, găsind cartea noastră mai bună decît toate abecedarele apărute pînă atunci, a venit cu un raport destul de măgulitor pentru noi, cerînd a ni se înlesni mijloace pentru tipărirea cărței; și Societatea pentru învățătura poporului român ascultînd și ținînd samă de acest raport, a și luat cartea sub patronagiul său și a hotărît ca de îndată să fie dată la tipariu, cu o singură condiție: de a i se înapoi capitalul dat pentru tipărire și cîștigul ce ar ieși de la ediția I-a și a II-a. Din acel raport încă pot vedea onorabilii domni profesori, Florantin și Densușanu, dacă, după cum au zis d-nia-lor, am copiat, sau nu cartea lui Șvartz.”

În dreptul la replică din 1888, Creangă și colaboratorii săi continuă să discute despre „cartea răposatului M. Șvartz”, spunând același lucru pe care l-a precizat și Călinescu: faptul că Schwartz nu cunoștea bine limba română și că, de fapt, manualul său și metoda ar fi fost traduse dintr-un manual german.

„N-a făcut alta decît a luat un abecedariu nemțesc și, prin ajutoarele altora, tot așa de competenți, l-a tradus în românește, ca vai de el! Și dacă voiesc d-nii Florantin și Densușanu, pot găsi originalul de pe care a tradus M. Șvartz.

Însă, după cît se vede, l-a schilodit așa de rău, traducîndu-l, că n-a rămas din el decît o caricatură; căci, nu ne vine a crede că asemine lipsă de întocmire și asemine întortocheri de idei și nepotriviri să fi fost în vrun abecedariu nemțesc, cum se cade.(…) 

Dacă abecedarul răposatului Șvartz ar fi fost bun, să fie siguri domnii Florantin și Densușanu, că o mie de Metode nouă de-ar fi apărut, nu i-ar fi putut lua locul. Și ca dovadă, cînd a apărut ediția I-a a Metodei nouă, s-a tipărit în 4.000 de exemplare, s-a vîndut numai în cîteva săptămîni, întroducîndu-se în foarte multe școale din țară.

Toți d-nii învățători și învățătoare cari au întrodus-o, au simțit și simțesc mare ușurință în predare. Copiii, de asemine, cu ușurință învață a scrie și a ceti de pe această carte. Sunt și oameni în vîrstă, cărora li-a fost drag să învețe a ceti și a scrie, după Metoda nouă. (…)

Prin urmare, rugăm pe d-nii Pop Florantin și Aron Densușanu să ne răspundă: ce am fi putut copia din abecedarul lui Șvartz? Lipsa de sistemă? Limba cea neromânească? Ori procedarea nepedagogică? — După trecere de 20 de ani, de cînd a apărut Metoda nouă, tocmai acum se trezește d-l Florantin să ne învinovățască așa de înverșunat că am fi copiat pe Șvartz? Cît de „flămînd și însătoșat de dreptate trebuie să mai fie, onorabilul!…”

Dacă am fi copiat, să fie sigur d-l Florantin cît și d-l Densușanu, că Șvartz, care a murit abia de vro 2—3 ani, în urmă, nu ni-ar fi lăsat în pace.”

De altfel, după dreptul la replică oferit de autori, în presă au apărut articole în apărarea manualului presupus a fi plagiat, arătându-i-se meritele și convingând opinia publică de faptul că totul a fost o calomnie. Argumentul în apărarea manualului lui Creangă a fost acela că, de fapt, Florantin ar fi dorit să își impună propriul manual în școli, manual care concura cu cel scris de Creangă. Acesta ar fi fost autorul unui manual apărut în 1883, intitulat Metoda cea nouă, abecedariu intuitiv de părete – pentru copii, recruţi, ucenici, săteni, elevi din clasa I-a primară etc. Lucrarea a fost ironizată de Creangă în răspunsul adresat lui Florantin:

„Întăiul op al d-lui profesor Florantin, pentru cursul primar, este Ușorul cetitoriu. Aceasta e una dintre cele mai curioase și mai nostime opere scoasă la iveală în anul mîntuirei 1883. Și pentru ca să știți, onorați cetitori, ce este acest „ușor cetitoriu”, pe care credem că, cei mai mulți dintre d-voastră, n-ați avut fericirea de a-l fi văzut aievea, îi vom face o dare de seamă cît mai amănunțită.

Această măiastră operă, anunțată pe toate coperțile cărților d-lui autoriu Florantin, (…) nu este decît o singură foaie volantă, tipărită numai pe-o parte, în lungime de 63 cm. și în lățime de 47, cu margini cu tot, sau, cu alte cuvinte, pe hîrtie de 24—36 țoli, subțire aproape ca hîrtia de țigară, bineînțeles ca să fie mai trainică… Pe această foiță, dedesubtul titlului Ușorul cetitoriu mai sunt tipărite și următoarele: „Metoda cea mai nouă: abecedariu intuitiv de părete, pentru copii, recruți, ucenici, săteni, elevi de clasa I-a primară etc.”

Auziți, oameni buni… Mai văzut-ați abecedariu intuitiv?… Noi știm că este metod intuitiv, iar nu abecedariu intuitiv. Poate că, după metodul intuitiv. După aceea, „abecedariu de părete” (?!…) Gîndiți-vă numai cum au să-l învețe copiii, recruții, sătenii etc. de pe părete. Asta n-a fost minciună, că „vorbește de pe păreți”. D-l Pop Florantin, însă, după cît se vede, nu numai că vorbește, dar și citește și scrie de pe păreți!… Halal să-i fie!…

Păcat că nu s-a născut un aseminea mare pedagog cu o sută de ani în urmă, căci mare năduh i-ar mai fi făcut bietului Pestalozzi!… Apoi, sus la stînga, în rînd cu titlul Ușorul cetitoriu, mai este scris următorul pretențios moto: „Luminează-te și vei fi”. Cuvinte furate din fruntea ziarului Românul. Iar sus, la dreapta, următorul pedagogic moto: „Se învață de la știut la neștiut.” într-adevăr, că acest nostim abecedariu poate să-l facă pe un copil să uite și ceea ce a știut de la maică-sa, de acasă!…”

După cum precizam, textul este unul foarte lung, poate fi citit aici – click, pentru întregul context. Creangă și ceilalți autori ai manualului se apără vehement împotriva acuzațiilor de plagiat și, în contextul în care autorul celuilalt manual era decedat, prea multe lucruri nu sunt de spus. Inclusiv contextul social era unul dificil în acea vreme, iar lupta pentru limba română se împiedica, pe alocuri, de o serie de derapaje xenofobe care astăzi ar fi fost inacceptabile.

Precizăm că Ioan Pop Florantin a făcut la scurt timp o „Desminţire : la broşura intitulată „Respuns”… publicată 27. martie a.c. 1888 de cătră d-nii institutori iaşani V. Receanu, C. Grigorescu, I. Creangă şi G. Ienăchescu – în contra unor articole de ziare din 1887, etc.”.

Textul integral, de aproape 30 de pagini, în care Ioan Pop Florantin respinge cele spuse de Creangă și ceilalți semnatari ai dreptului la replică poate fi citit aici – click.

Cine a avut dreptate și care e, de fapt adevărul istoric… acest lucru rămâne să fie clarificat de cercetători, nu ne substituim acestora. Noi am dorit să prezentăm, cât de concentrat posibil, un scandal de plagiat care a avut loc în secolul al XIX-lea și modul în care, la acea vreme, se răspundea acuzațiilor, în lipsa altor mijloace publice de comunicare.

Manualul lui Creangă, primul abecedar românesc, a continuat să fie studiat pe băncile școlilor inclusiv în perioada interbelică, semn că disputele între scriitori și acuzațiile apărute prin presă, dar și în mediile academice nu au produs mari daune. Într-un final, scopul lucrării a fost atins, iar limba română cu alfabet latin a ajuns pe toate băncile școlilor.