Crima din Piatra-Neamț a scos din vizuini toți nedeștepții și needucații frustrați

În Piatra-Neamț s-a produs o crimă oribilă. Un tânăr este acuzat că și-a ucis tatăl în stradă, într-un mod extrem de violent. Potrivit informațiilor transmise public, victima avea 50 de ani, era polițist în cadrul SPCRPIV Neamț, iar suspectul, fiul său, în vârstă de 22 de ani, a fost arestat preventiv de Tribunalul Neamț. Ancheta vizează acuzații grave, între care omor calificat în forma violenței în familie, tulburarea ordinii și liniștii publice și portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase.

Până aici, nimic ieșit din comun în logica întunecată a lumii în care trăim, ci doar șocant, dureros și greu de acceptat. Crimele violente au mecanismele lor de producere, au cauze complicate, au contexte care nu se văd dintr-o filmare de câteva secunde și, din păcate, fac parte din statistica socială a speciei umane.

Ce a urmat însă după această crimă este aproape la fel de relevant pentru starea societății ca fapta în sine.

Odată cu tragedia au apărut, ca scoși din vizuini, primii nedeștepți care știau ei deja totul despre crimă. Nu era clar pentru polițiști și procurori, cel puțin la nivel public, care fusese dinamica exactă, ce se întâmplase înainte, care fusese motivația, ce probe existau și ce urma să stabilească medicina legală. Dar pe internet era deja plin de experți criminaliști care nu sunt în stare să taie un cartof fără să se accidenteze, însă explicau în postări și comentarii cum și ce a făcut agresorul cu cuțitul.

Oameni care nu au intrat în viața lor într-o sală de judecată decât, eventual, ca martori la propria prostie civică, explicau încadrări juridice, intenții, premeditări, discernământ, circumstanțe agravante și pedepse. Totul cu o siguranță de profesor universitar, dar cu argumente de birt digital.

Am citit despre ce consumase agresorul înainte să apară vreo probă oficială de la analize. Am citit despre situația familială înainte să existe vreo declarație serioasă sau o comunicare completă a anchetatorilor. Am citit pe internet și pedeapsa pe care o va primi, și cum ar fi calculat agresorul să ia o pedeapsă mai mică, și ce ar fi gândit, și ce ar fi vrut, și ce ar fi plănuit.

Chiar stai să te întrebi ce treabă mai au băieții ăștia de la poliție, procuratură, medicină legală și instanțe, dacă deja e lămurit totul pe internet.

Adevărul este că internetul a creat o specie nouă de expert: omul care nu știe nimic, dar are opinii despre orice. Nu are probe, dar are certitudini. Nu are acces la dosar, dar are concluzii. Nu a vorbit cu martorii, dar știe ce s-a întâmplat. Nu a văzut raportul medico-legal, dar numără lovituri. Nu cunoaște familia, dar îi face arbore psihologic. Nu înțelege procedura penală, dar dă sentințe.

Și, evident, cu cât știe mai puțin, cu atât vorbește mai apăsat.

În paralel cu nedeștepții au apărut, din păcate, și needucații frustrați care au dat drumul la imagini absolut oribile de la fața locului. Imagini pe care noi am considerat că nu le putem da nici blurate. Pentru că există o limită între informarea publicului și transformarea morții unui om în spectacol pentru telefoane, like-uri, vizualizări și distribuiri.

O crimă nu este conținut. Un om mort nu este material de engagement. Durerea unei familii nu este combustibil pentru algoritm.

IPJ Neamț a transmis, de altfel, că anumite informații vehiculate pe rețelele de socializare nu corespund realității și a avertizat asupra distribuirii de imagini șocante și afirmații neverificate, arătând că transformarea unei drame umane în spectacol public poate provoca suferințe suplimentare.

Aici este una dintre marile probleme: oamenii nu mai înțeleg diferența dintre interes public și curiozitate bolnavă. Da, publicul are dreptul să știe că s-a produs o crimă. Are dreptul să știe ce spun autoritățile. Are dreptul să știe cine anchetează, ce măsuri procesuale s-au luat, ce acuzații există și ce urmează procedural. Dar publicul nu are nevoie să vadă imagini cu trupul victimei, cu sânge, cu suferința familiei, cu detalii intime, degradante sau ireversibile.

Asta nu mai este informare. Asta este voyeurism social.

Din păcate, am văzut și pe unii din presă care, dincolo de presupunerile lor publicate ca informații certe, au hărțuit efectiv familia victimei, căutând rudele acesteia pentru a le pune întrebări. Absolut oribil să profiți de nenorocirea unei familii pentru a face rating.

Nu știm cum nu intră unii în pământ de rușine când bagă camere în ochi și microfonul în gură unor oameni care trec prin tragedia vieții lor. Să te duci peste cineva care tocmai a pierdut un om drag și să vrei să surprinzi cum plânge, cum se prăbușește, cum e terminat, cum abia mai vorbește, nu este jurnalism. Este exploatare emoțională.

Este comerț cu durere.

Jurnalismul nu înseamnă să alergi după lacrimile unor oameni distruși. Jurnalismul nu înseamnă să publici orice zvon doar pentru că prinde. Jurnalismul nu înseamnă să împachetezi presupuneri în titluri tari și să lași publicul să creadă că sunt certitudini. Jurnalismul ar trebui să însemne verificare, prudență, responsabilitate și un minim respect pentru oamenii despre care scrii.

Mai ales când un om a murit.

În astfel de cazuri, viteza nu este o virtute dacă vine la pachet cu prostia. Primul nu este mereu și cel mai corect. Cel care publică repede, dar publică prost, nu informează, ci murdărește spațiul public. Iar cel care distribuie mai departe imagini violente sau teorii neverificate nu este „informat”, nu este „pe fază”, nu este „curajos”. Este doar parte din problemă.

În concluzie, sfatul nostru este ca, în cazul agresiunilor extrem de violente, toată lumea să stea rezervată. Mecanismele producerii unei asemenea agresiuni sunt extrem de complexe și variate. O faptă violentă nu se citește corect dintr-o filmare, dintr-o poză, dintr-un comentariu sau dintr-un zvon. Există anchetatori, există procurori, există medici legiști, există expertize, există probe, există proceduri.

Nici măcar numărul loviturilor cu o armă albă nu poate fi apreciat corect la prima vedere. Într-un atac haotic pot exista lovituri ratate, superficiale, suprapuse sau greu de interpretat fără expertiză. Ce vede un ochi neantrenat într-o imagine nu este același lucru cu ce stabilește o anchetă serioasă. De aceea nu se fac dosare penale din comentarii. De aceea nu se dau sentințe pe Facebook. De aceea nu se stabilește adevărul în secțiunea de comentarii.

Citiți toate informațiile, dar citiți-le cu prudență. Faceți-vă propriile opinii, dar nu le confundați cu probele. Dezbateți propriile opinii, dar nu vă transformați în procurori de tastatură. Nu mai distribuiți toate gogomăniile doar pentru că vă confirmă furia, frica sau prejudecățile.

Și, mai ales, nu mai distribuiți imagini violente.

Nici nu știți cât rău fac aceste imagini. Fac rău familiei victimei, care poate ajunge să vadă pe internet ultimele momente sau imaginea degradantă a omului pierdut. Fac rău martorilor, care retrăiesc scena. Fac rău copiilor care dau peste ele. Fac rău unei comunități întregi, pentru că normalizează cruzimea și transformă moartea într-un produs de consum.

Înainte să apăsați „share”, întrebați-vă ceva simplu: dacă victima ar fi fost tatăl vostru, fratele vostru, copilul vostru sau omul pe care îl iubiți cel mai mult, ați vrea ca imaginea lui să circule pe internet?

Dacă răspunsul este nu, atunci opriți-vă.

Acolo începe decența.