„Ciuperca” de pe Bistrița – un loc, o amintire, o idee pentru viitor

Ciuperca de pe Bistrița

Puțină lume mai știe astăzi că, în anii ’60–’70, pe Bistrița, lângă podul de la Căprioara, se ridica o terasă care semăna, privind-o de pe mal, cu o umbrelă de lumină: „Ciuperca”. Acoperișul ondulat, ținut pe stâlpi supli, îi dădea aerul unui pavilion plutitor. Era locul unde vara cobora la oraș: bere rece, aer de râu, bărci care alunecau încet, muzică, gălăgie bună. O piesă de modernitate prietenoasă, din aceea care nu strivea peisajul, ci se așeza în el.

Istoria ei s-a închis grăbit: câteva accidente, apoi viituri mari și deversări ale barajelor din amonte au mușcat din structură până n-a mai rămas nimic. Au dispărut treptele, balustrada, scândura care se încălzea la soare. Au rămas doar amintirea și porecla. De curând, o fotografie veche și tulbure a fost restaurată cu ajutorul inteligenței artificiale, iar imaginea a trezit, la Piatra, un zumzet de emoții și discuții: nu doar despre ce a fost, ci și despre ce ar putea fi.

Când am cerut oamenilor să-și spună părerea, au venit, ca într-o seară pe dig, cu vorbele lor simple și precise. „Asta nu înseamnă că nu putem da o idee primăriei pentru o investiție cu cap” – spune Cosmin Mihăilă. „Dacă s-a putut în anii ’70, se poate și acum.” Unii au aplaudat doar regăsirea numelui: „CIUPERCA!” – exclamă Ela Ungureanu, cu bucuria celor care recunosc un prieten vechi în mulțime. „Au fost vremuri frumoase”, adaugă Cătălin Laiu. Alții au pus pe masă amănuntele care fac istoria să respire: Dan Biju amintește că, pe lângă restaurant, „mai e și o centrală în Mărăței numită tot Ciuperca”, iar Codreanu Emil îți aduce imediat pe piele seara de râu: „era plăcut vara, dar țânțarii te terminau”.

Au venit și fragmente biografice, calde, care îți dau măsura locului: „Eram copil și îmi aduc aminte cu drag… a făcut parte din copilăria mea!”, scrie Tudose Marin. „Cu barca, pe lângă ciupercuță!” – completează Adrian Vicențiu Martin. „Am fost cu părinții, era restaurant!” – întărește Lenuța Corfu. Și acea notă de reverență fără de care un oraș își uită artizanii: Mona Gherasim spune că terasa a fost proiectată de inginerul Nelu Gervescu, fiul preotului Mircea Gervescu de la Roznov – o filiație de muncă și spirit pe care merită s-o ținem minte. Au apărut și corecții băștinașe, semn că memoria locului e vie: „era mai la vale de pod”, observă Luminita Panaite și Silvioara Humuleșteanu, iar Carmen Chelaru reașază cronologia spre anii ’60. Toate la un loc fac mai mult decât o arhivă: fac o comunitate care își discută propriul trecut.

Nu toți au întors privirea doar spre ieri. Liliana Lututovici privește spre digul de azi, unde „poposesc mașini” și lipsesc coșurile de gunoi, iar treptele – „presupusul” acces către Ciupercă – zac între resturi. Irina Tuduran recuperează încă o piesă pierdută din oraș: căprioara‑fântână din fața gării, semn că ne-am tot tăiat singuri din frumusețea cotidiană. „Ar fi minunat ca primarul să ia inițiativă și să le redea orașului nostru frumos”, scrie Constantin Năstase, iar alții îl secondează: „Propunem domnului primar”, „Ar trebui refăcută Ciuperca. Frumos și relaxant”.

E aici, în acest cor de voci, o lecție mai importantă decât desenul în sine. O investiție bună nu e doar un obiect frumos. E un gest care repară legătura între oameni și râu, între memorie și prezent. Dacă Piatra‑Neamț s-ar încumeta la un „nou” pavilion – fie că-i spunem Ciupercă, fie că găsim o metaforă de secol XXI – ar trebui s-o facă altfel decât acum cincizeci de ani: cu calcule hidrologice serioase, cu consultare publică reală, cu materiale prietenoase cu apa și cu peisajul, cu acces sigur, cu iluminat discret, cu o pasarelă care să te plimbe mai întâi prin liniște. Poate nu restaurant, poate un pavilion multifuncțional: belvedere, scenă mică pentru muzică, loc de expoziții despre Valea Bistriței, spațiu pentru bărci și caiace. Și, înainte de inaugurare, lucrurile mărunte care fac civilizația: coșuri de gunoi, toalete curate, pază discretă, întreținere constantă.

Nu trebuie să „reînviem” identic. Trebuie să continuăm inteligent. „Dacă s-a putut atunci, cu atât mai mult se poate acum, cu tehnologia de partea noastră”, spune cineva în comentarii. Adevărul e acolo, dar și o condiție: să învățăm din ce n-a mers. Ciuperca s-a născut din entuziasm și a pierit din neglijență, din graba cu care tratăm apa ca pe o margine, nu ca pe un centru al vieții orașului.

Fotografia restaurată de azi nu e doar o „poză frumoasă”. E un test pentru prezent: mai știm să facem lucruri care arată bine și țin în timp? Mai știm să ne așezăm pe mal fără să-l sufocăm? Mai știm să transformăm nostalgia în proiect?

„Avem un oraș frumos”, scrie cineva. E adevărat. Dar frumusețea, aici, ca peste tot, se întreține sau se pierde. „Amintiri de neuitat”, zic alții. Să le folosim, atunci, ca manual de construcție. Nu ca refugiu. Dacă într-o zi vom bea o cafea pe un pavilion nou, privind spre aceeași apă, va fi pentru că un oraș și-a ascultat oamenii, și-a respectat peisajul și a ales să-și așeze viitorul pe mal, nu în sertare.

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și