Centrele respiro – o altă găselniță în care să se îngroape banii din asistența socială
La ultima conferință de presă de la Consiliul Județean Neamț s-a vorbit, cu un entuziasm greu de înțeles, despre realizarea unui nou „centru respiro”, un proiect DGASPC. În paralel, Primăria Piatra-Neamț, prin DAS, vrea să facă și ea unul. Și dacă ne uităm în țară, vedem că acest nou trend al centrelor respiro prinde rădăcini în tot mai multe orașe. Doar că, în România, realitatea socială și conceptul de „centru respiro” sunt două planete care nu se întâlnesc decât pe hârtii, în powerpoint-uri și în dosarele de finanțare nerambursabilă.
Un centru respiro, în teorie, este o unitate de asistență socială destinată exclusiv asistenților personali profesioniști, care îngrijesc zilnic persoane cu dizabilități. Ideea este simplă: când acești profesioniști pleacă în concediu sau au o urgență, își lasă persoana asistată într-un astfel de centru pentru câteva zile, sub supravegherea altor profesioniști. Sună bine, elegant, civilizat. Problema e că în România nu avem astfel de profesioniști. Avem, în schimb, un sistem în care „asistentul personal” e, în peste 90% din cazuri, mama, sora, soțul sau bunica persoanei cu handicap. Oameni care nu au nicio formare în domeniu, dar care sunt plătiți de stat ca să poată sta acasă și să aibă grijă de cineva care nu se poate descurca singur. Este o soluție de avarie, de compromis între nevoile reale ale familiilor și lipsa cronică a unui sistem profesionist de îngrijire.
Iar dacă tot vorbim de date, în România existau oficial în 2019 aproximativ 8.500 de asistenți sociali înregistrați în sistem. Dintre aceștia, o mare parte nu activează direct în îngrijirea persoanelor cu dizabilități, ci în structuri administrative, ONG-uri sau cabinete de consiliere. Asistenții personali în schimb, cei care îngrijesc persoane cu handicap grav, sunt în majoritate membri de familie, necalificați, dar înregistrați pe statul de plată. Iar sistemul de formare a „asistenților personali profesioniști” este abia la început – există câteva tentative pilot, cursuri în desfășurare, dar nimic care să susțină, la scară națională, funcționarea reală a acestor centre respiro.
Așadar, centrele respiro din România se adresează unei categorii care nu există. Construim hangare pentru avioane, dar nu avem nici măcar aeroport. Ne pregătim pentru un trafic aerian care nu va veni niciodată. Într-o țară în care nici măcar asistența maternală nu funcționează la capacitate optimă și în care bătrânii sunt lăsați să moară de foame prin satele izolate, autoritățile visează proiecte europene pentru un model scandinav de asistență socială pe care noi îl avem, eventual, în PowerPoint, dar nu și în practică.
Ce ar fi trebuit să avem în schimb? Centre de criză. Centre multifuncționale, unde să poți aduce temporar pe oricine are nevoie de ajutor: o femeie bătută care fuge de acasă cu copilul în brațe, un bătrân singur care și-a rupt un picior și n-are cine să-l spele sau să-i aducă un ceai, un tânăr cu dizabilitate locomotorie rămas fără sprijin familial. Acestea sunt urgențele reale. La noi, „respiro” ar fi trebuit să fie o activitate într-un centru de criză, nu un concept rupt de realitate transformat în investiție prioritară. Dar n-ai cu cine. Proiectele se fac după modele de export, impuse din birouri, fără nicio legătură cu terenul. Sunt gândite de funcționari puși acolo pe pile politice, nu de specialiști care cunosc și înțeleg problemele sociale reale.
Asistența socială, cel puțin în județul Neamț, a devenit o glumă proastă. Nu e gândită pentru a scoate oamenii din sărăcie sau din dependență, ci pentru a-i ține în lanț. În loc să ai programe care să reintegreze oamenii apți de muncă în piața muncii, în loc să ai centre de sprijin pentru victimele violenței domestice, în loc să ai parteneriate cu firme locale pentru angajarea persoanelor defavorizate, ai ajutoare date la kilogram și milioane de lei îngropate în clădiri care, cel mai probabil, vor rămâne aproape goale. Nu mai spunem că în cazul persoanelor cu handicap – chiar și grave – există în alte țări programe de sprijin pentru integrare, activități sociale, educative, productive. La noi, totul se reduce la o indemnizație lunară și la un statut de asistat pe viață.
Centrele respiro din România sunt, în acest moment, niște guri de canalizare bugetară în care se toarnă fonduri europene doar pentru că „dă bine” pe hârtie. Nu vor deservi aproape pe nimeni sau se va găsi o soluție de compromis să deservească familiile care au în îngrijire o persoană cu handicap, nu vor rezolva nicio problemă și nu vor avea impact real pentru că ele sunt gandite să deservească profesioniști nu familii. Sunt o altă formă de a construi ceva frumos în formă, dar gol în conținut. Iar dacă ne uităm atent la ce s-a făcut până acum în județul Neamț în domeniul social, ne dăm seama că nu e vorba doar de incompetență, ci de indiferență totală față de scopul real al sistemului: acela de a ajuta oamenii să-și recapete demnitatea și autonomia, nu de a-i ține în lanțul dependenței și al birocrației.
Așadar, în loc să respirăm ușurați că vine un nou „centru respiro”, poate ar trebui să oftăm adânc și să ne întrebăm: câți bani se mai îngroapă în niște idei care nu au nicio legătură cu realitatea din teren? Care vor fi costurile reale pe beneficiar și daca nu era mai ieftin sa fie trimiși în concediu în Dubai la 5 stele?
Și pentru că de fiecare dată când vorbim despre asistența socială din Neamț apar pseudospecialiști și specialiste care spun, cu aplomb și ton de cunoscători, că „lucrurile sunt pe drumul cel bun”, că „se fac pași importanți”, că „trebuie doar să avem încredere în instituții” – hai să coborâm din balonul incompetenței și să vedem cum arată, în teren, aceste „realizări”.
Mai jos sunt câteva exemple concrete de centre respiro construite în România, pe bani grei, dar care fie n-au funcționat niciodată, fie au fost aproape goale, fie au devenit capcane administrative.
Primul exemplu vine din comuna Fântânele, județul Prahova, unde s-a construit un cămin modern de tip respiro pentru vârstnici, cu 25 de camere, cabinete medicale și personal prevăzut pentru 50 de locuri. Proiectul a costat peste 5,3 milioane lei, iar inaugurarea s-a făcut cu fast în 2014, în prezența ministrului Muncii de atunci, Rovana Plumb. Doar că imediat după tăierea panglicii, centrul a fost încuiat. Primăria nu avea bani să-l opereze, Ministerul n-a mai trimis nimic, iar Consiliul Județean a preluat controlul abia în 2016. La un an și jumătate după inaugurare, centrul găzduia doar 2 bătrâni. Dotările erau complete, dar lipsea tot ce înseamnă funcționare: personal, finanțare, licențiere completă. Practic, ani întregi, acolo s-a pus doar praful.
Al doilea caz este din Râmnicu Vâlcea, cartierul Ostroveni, unde primăria a construit un centru pentru persoane vârstnice (inclusiv cu dizabilități), cu peste 12,5 milioane lei. În 2016 a fost „inaugurat”, dar de fapt nu a funcționat nicio zi pentru beneficiari. De ce? Pentru că fundația care preluase clădirea nu a obținut autorizația ISU. Adică după ani de construcție și dotare, s-a blocat totul pentru că nu era respectată legislația privind siguranța la incendii. În timp ce bătrânii din alte centre stăteau înghesuiți, clădirea modernă din Ostroveni a rămas închisă, cu lacătul pe ușă.
Al treilea exemplu vine din comuna Măicănești, județul Vrancea, unde DGASPC a deschis în 2022 un centru respiro pentru persoane cu dizabilități. Este primul de acest fel din județ și a fost amenajat în cadrul unui centru existent, cu 4 locuri de cazare temporară. Doar că, potrivit raportului oficial al DGASPC Vrancea pe 2023, în acel centru au fost găzduite în medie doar 6 persoane pe an. Adică spațiul stă mai mult gol decât ocupat. Nicio zi pe lună, în medie, nu este folosit la capacitate. A fost construit, dotat, promovat – dar în realitate, nu ajunge la oamenii care ar avea nevoie de el.
Așadar, înainte să ne mai explice cineva cât de bine merg proiectele sociale în România și ce beneficii minunate aduc ele comunității, poate ar trebui să ne uităm cu onestitate la ce se întâmplă după ce trece fotograful și se termină conferința de presă. Când rămâne doar o clădire, un paznic și o listă de cheltuieli.
Desigur că, chiar și în această situație, cu o investiție ruptă complet de realitatea socială din România, s-ar putea totuși face ceva util. Un centru multifuncțional, un spațiu pentru urgențe sociale, pentru găzduire temporară, pentru îngrijire postoperatorie, pentru recuperare sau sprijin psihologic. Se pot adapta multe, dacă ai bunăvoință și minte. Dar cine să facă toate astea? Cei care ajung pe funcții prin pile, rubedenii și telefoane de sus? Cei care vin cu diplome scoase din imprimantă, după niște cursuri făcute pe repede-înainte, noaptea, online sau în oricum numai la zi nu? Cei care confundă asistența socială cu organizarea de pomeni electorale și statistica cu rezolvarea problemelor?
Când ai un sistem în care incompetența e criteriu de promovare, nu de eliminare, nici cele mai bune concepte importate din Occident nu vor funcționa. Iar centrele respiro din România riscă să rămână exact asta: niște clădiri în care statul „trage aer în piept” în fața camerelor de filmat, dar unde, în spate, nu respiră nimeni.
Iosub Robert
