„Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?”. Vindecarea omului din ținutul Gherghesenilor – de la robia întunericului la libertatea în Hristos

„Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu.”(Efeseni 2, 8)

Există pericope evanghelice în care Biserica ne descoperă, într-o singură întâlnire cu Hristos, întreaga dramă și întreaga vocație a persoanei umane. Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii, despre vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor (Luca 8, 26-39), este una dintre acestea. Nu avem înainte doar relatarea unei vindecări spectaculoase, ci o adevărată antropologie teologică, o revelație despre ceea ce se întâmplă cu omul atunci când libertatea sa este întunecată și despre ceea ce devine atunci când Hristos îi redă demnitatea.

Pericopa trebuie citită în lumina Apostolului din Efeseni 2, 4-10: „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit… ne-a făcut vii împreună cu Hristos”. Apostolul și Evanghelia se întâlnesc astfel într-un singur adevăr: omul nu se poate ridica singur din adâncul căderii sale; mântuirea este lucrarea iubirii și harului lui Dumnezeu, primit prin credință și devenit lucrător în viața omului.

În aceeași zi, Biserica îi pomenește pe Sfinții Mucenici Marcian și Martirie și pe Sfânta Tavita, chipuri care arată, în contrast cu omul posedat de întuneric, cum poate fi orientată libertatea umană atunci când se deschide lucrării lui Dumnezeu: spre mărturisire, slujire și iubire.

Omul din ținutul Gherghesenilor – icoana unei umanități dezumanizate

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul ajunge în ținutul Gherghesenilor și întâlnește un om „care avea demoni de multă vreme” (Luca 8, 27).

Detaliile relatării sunt cutremurătoare. Omul nu mai locuia în casă, ci „în morminte”. Nu mai putea fi ținut în legături. Se izolase de comunitate. Viața lui devenise o permanentă ruptură: de Dumnezeu, de oameni și, în cele din urmă, de sine.

În această descriere se află o adevărată teologie a alienării.

Păcatul și lucrarea demonicului nu produc libertate, ci dezintegrarea persoanei.

Omul este creat pentru comuniune. El este făcut după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este comuniune de Persoane. De aceea, orice lucrare care îl desprinde pe om de Dumnezeu și de aproapele îl îndepărtează de propria sa vocație.

Demonizatul este, astfel, imaginea extremă a unei realități pe care o putem observa și în forme mai discrete: omul care se închide în sine, omul care își pierde sensul, omul care devine prizonierul patimilor, omul care nu mai poate ieși din cercul propriilor dependențe și obsesii.

Evanghelia nu ne permite însă să confundăm suferința psihică sau boala cu demonizarea. Tradiția Bisericii păstrează discernământul între boală și lucrarea demonică. Tocmai de aceea, textul trebuie primit în primul rând ca revelație despre puterea lui Hristos asupra răului și despre restaurarea persoanei.

Mormintele – simbolul unei existențe fără comuniune

Unul dintre cele mai puternice detalii este faptul că omul locuia printre morminte.

Mormântul este locul în care omul mort este separat de comunitatea celor vii.

Demonizatul este viu biologic, dar existența lui este dominată de o experiență a morții.

Sfântul Apostol Pavel descrie această stare într-un limbaj teologic:

„Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşalele şi prin păcatele voastre.”(Efeseni 2, 1)

Moartea spirituală nu înseamnă dispariția existenței.

Înseamnă ruperea comuniunii cu Izvorul vieții.

De aceea, Evanghelia nu spune doar că Hristos îl eliberează pe om de demoni. El îl readuce la viață.

Aici se întâlnesc Evanghelia și Apostolul.

Pavel spune: „ne-a făcut vii împreună cu Hristos”.

Luca arată cum această înviere lăuntrică devine vizibilă în omul eliberat.

„Ce ai cu mine, Iisuse?” – întâlnirea dintre întuneric și Lumină

Când Hristos îl întâlnește, demonii strigă:„Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?”(Luca 8, 28)

Întrebarea este paradoxală.

Hristos nu vine să distrugă omul.

Vine să-l elibereze.

Cel care se teme de Hristos este răul, pentru că prezența lui Hristos dezvăluie minciuna.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune:„Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.”(Ioan 1, 5)

Aceasta este una dintre cheile întregii pericope.

Întunericul nu este o realitate egală și opusă lui Dumnezeu.

El nu este un principiu veșnic, rival cu Dumnezeu.

Răul este lipsirea de bine, deformarea creației și refuzul comuniunii cu Dumnezeu.

De aceea, atunci când Hristos intră în viața omului, întunericul este obligat să se retragă.

„Legiunea” – multiplicarea dezordinii

La întrebarea Mântuitorului „Care-ți este numele?”, răspunsul este:„Legiune.”

Termenul sugerează multitudinea și dezordinea forțelor demonice care îl stăpâneau.

Omul nu mai poate spune cine este.

Aceasta este una dintre cele mai dramatice dimensiuni ale pericopei.

Când răul invadează existența, identitatea persoanei este tulburată.

Dar Hristos îi redă omului numele.

Îi redă chipul.

Îi redă libertatea.

Îi redă comunitatea.

Îi redă demnitatea.

Mântuirea este, în acest sens, o restaurare a persoanei.

Porcii și prăpastia – imaginea autodistrugerii

Demonii cer să intre în turma de porci, iar turma se aruncă în lac.

Interpretarea acestui episod trebuie făcută cu discernământ.

Textul nu oferă o justificare pentru disprețuirea animalelor și nici o simplă lecție economică.

Imaginea exprimă simbolic direcția ultimă a răului: distrugerea.

Hristos spune în Evanghelia după Ioan:„Furul nu vine decât ca să fure și să junghie și să piardă.”(Ioan 10, 10)

În opoziție:„Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă.”

Două direcții.

Distrugerea.

Viața.

Moartea.

Învierea.

Întunericul.

Lumina.

Evanghelia este limpede: Hristos îl scoate pe om din logica autodistrugerii și îl introduce în logica vieții.

„Și l-au găsit șezând la picioarele lui Iisus”

Aceasta este poate cea mai frumoasă imagine a întregii pericope.

După vindecare, oamenii îl găsesc: „șezând la picioarele lui Iisus, îmbrăcat și întreg la minte.”(Luca 8, 35)

Într-o singură frază, Evanghelia descrie restaurarea integrală a persoanei.

Șezând – are din nou pace.

La picioarele lui Iisus – a redescoperit relația cu Dumnezeu.

Îmbrăcat – îi este restaurată demnitatea.

Întreg la minte – i-a fost redată libertatea interioară.

Acesta este chipul omului mântuit.

Nu omul care devine perfect în sens psihologic.

Ci omul care reintră în ordinea adevărată a existenței sale.

De la „morminte” la comunitate

Înainte de întâlnirea cu Hristos, omul trăia separat.

După întâlnirea cu Hristos, este reintegrat.

Aceasta este o dimensiune eclesială esențială a mântuirii.

Biserica nu este o simplă adunare de persoane.

Este comuniunea celor care au fost adunați din risipire.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Acum, în Hristos Iisus, voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos.” (Efeseni 2, 13)

Hristos nu îl vindecă pe om pentru a-l lăsa singur.

Îl vindecă pentru a-l reintegra în comuniune.

„Întoarce-te în casa ta” – misiunea începe acasă

Omul eliberat Îl roagă pe Iisus să-l lase să meargă cu El.

Mântuitorul îi răspunde:„Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut Dumnezeu.” (Luca 8, 39)

Aici apare o teologie extraordinară a misiunii.

Nu toți sunt chemați să plece.

Unii sunt chemați să se întoarcă.

Să meargă acasă.

Să repare ceea ce a fost distrus.

Să mărturisească în familie.

Să transforme propriul trecut într-o mărturie a harului.

Prima misiune creștină este adesea cea mai apropiată: casa.

„Dumnezeu, bogat fiind în milă” – cheia Apostolului

Pericopa apostolică din Efeseni luminează Evanghelia printr-o afirmație fundamentală:„Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit…”(Efeseni 2, 4)

Mântuirea nu este rezultatul unei performanțe morale.

Este inițiativa iubirii divine.

„Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2, 9).

Aceasta nu înseamnă că faptele sunt inutile.

 Apostolul  Pavel continuă: „Căci a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune.”(Efeseni 2, 10)

Prin urmare, ordinea este esențială:

harul naște credința, credința lucrează, iar lucrarea devine viață nouă.

Marcian și Martirie – credința care devine sânge

În aceeași zi, Biserica îi pomenește pe Sfinții Mucenici Marcian și Martirie, mărturisitori ai credinței în veacul al IV-lea.

Ei au fost slujitori ai Bisericii din Constantinopol și au rămas fideli credinței ortodoxe în timpul controverselor ariene, plătind pentru mărturisirea lor cu viața.

Aici vedem o altă formă a libertății în Hristos.

Demonizatul este eliberat de o putere care îl stăpânea.

Marcian și Martirie refuză să fie stăpâniți de frica de oameni.

Aceasta este mărturisirea.

Hristos îi eliberează pe unii din robia duhurilor, iar pe alții din robia fricii.

În ambele cazuri, mântuirea înseamnă:

recâștigarea libertății pentru Dumnezeu.

Sfânta Tavita – harul care devine faptă

Sfânta Tavita, numită și Tabita, este prezentată în Faptele Apostolilor drept o femeie „plină de fapte bune și de milostenii” (Fapte 9, 36).

Numele ei este asociat cu slujirea concretă a celor aflați în nevoie.

Această imagine completează admirabil mesajul Duminicii.

Dacă Apostolul spune că suntem „zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune”, Tavita este o ilustrare vie a acestui adevăr.

Ea nu predică prin discurs.

Predică prin viață.

Îi îmbracă pe cei lipsiți.

Îi ajută pe cei săraci.

Face din mâinile sale instrumente ale iubirii.

În creștinism, milostenia nu este simplă filantropie.

Ea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu în relația cu aproapele.

Vindecarea adevărată – omul întreg

Cele trei chipuri ale zilei se întâlnesc într-o teologie unitară.

Demonizatul este vindecat.

Marcian și Martirie sunt întăriți pentru mărturisire.

Tavita este transformată în slujire.

Acestea sunt trei expresii ale aceleiași lucrări a harului:vindecare – mărturisire – iubire.

Hristos nu vine să ne ofere doar o ameliorare morală.

El vine să restaureze omul.

O societate care poate deveni „ținutul Gherghesenilor”

Evanghelia are și o dimensiune socială.

Gherghesenii Îl văd pe omul vindecat, dar reacția lor este surprinzătoare:„Și tot poporul din ținutul Gherghesenilor Îl ruga să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare.”(Luca 8, 37)

De ce Îl roagă pe Hristos să plece?

Pentru că întâlnirea cu Hristos schimbă ordinea lucrurilor.

Prezența lui Hristos deranjează confortul.

Eliberarea unui om are un cost.

Adevărul are un cost.

Convertirea are un cost.

Uneori omul preferă o societate în care răul rămâne, dar confortul este păstrat.

Aceasta este una dintre cele mai serioase întrebări ale pericopei pentru lumea contemporană.

Îl vrem pe Hristos sau doar binefacerile Sale?

Hristos nu ne cere să ne ascundem rănile

Omul vindecat primește porunca:

„Spune cât bine ți-a făcut Dumnezeu.”

Aceasta este o teologie a mărturiei.

Nu trebuie să ne rușinăm de faptul că am fost răniți.

Nu trebuie să ascundem faptul că am căzut.

Nu trebuie să pretindem că am fost întotdeauna puternici.

Creștinismul nu este religia oamenilor care nu au căzut niciodată.

Este credința oamenilor care au descoperit că Hristos îi poate ridica.

Mântuirea – restaurarea chipului lui Dumnezeu

În tradiția patristică, mântuirea este adesea descrisă ca restaurare și îndumnezeire.

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu.

Păcatul întunecă acest chip.

Harul îl luminează.

În Hristos, omul devine din nou capabil să trăiască în comuniune.

Sfântul Irineu al Lyonului afirma celebra formulă:„Slava lui Dumnezeu este omul viu.”

Omul vindecat din ținutul Gherghesenilor devine tocmai un astfel de „om viu”.

Nu doar biologic.

Ci duhovnicește viu.

De la vindecare la misiune

Evanghelia nu se termină cu vindecarea.

Ea continuă cu trimiterea.

Acesta este un principiu esențial.

Harul primit devine responsabilitate.

Cel care a fost vindecat devine martor.

Cel care a fost iertat învață să ierte.

Cel care a primit milă devine milostiv.

Cel care a fost ridicat ridică.

Cel care a primit lumină o transmite.

Sfânta Tavita face exact acest lucru prin milostenie.

Marcian și Martirie prin mărturisire.

Demonizatul vindecat prin propovăduirea lucrării lui Dumnezeu.

În loc de încheiere – Hristos și omul întreg

Duminica a 23-a după Rusalii ne pune înainte o întrebare fundamentală:Cine este omul fără Dumnezeu și cine poate deveni omul în Hristos?

Fără Dumnezeu, omul riscă să devină prizonierul propriilor întunecări.

În Hristos, omul poate deveni „întreg la minte”, liber, restaurat și capabil de comuniune.

Evanghelia nu ne promite o viață fără încercări.

Ne promite însă prezența Celui care poate intra chiar și în cele mai întunecate locuri ale existenței noastre.

Hristos intră în ținutul Gherghesenilor.

Intră acolo unde ceilalți nu mai vor să intre.

Se apropie de omul de care toți se temeau.

Nu fuge de întuneric.

Îl întâlnește.

Și îl biruie.

Aceasta este taina Evangheliei.

Hristos nu se teme de ruinele omului.

El intră în ele pentru a le transforma în loc al învierii.

Demonizatul care locuia în morminte ajunge să stea la picioarele lui Iisus.

Omul dezbrăcat primește din nou veșmânt.

Omul tulburat devine „întreg la minte”.

Omul izolat devine mărturisitor.

Aceasta este mântuirea.

Nu simpla ștergere a unei vine.

Nu simpla corectare a unui comportament.

Ci restaurarea persoanei în comuniunea iubirii lui Dumnezeu.

Iar Apostolul ne spune de unde vine totul:„Dumnezeu, bogat fiind în milă…”

Nu meritul nostru este începutul.

Ci iubirea Lui.

Nu puterea noastră este temelia.

Ci harul.

Nu frica trebuie să ne conducă.

Ci credința.

Și nu putem păstra harul doar pentru noi.

El trebuie să devină faptă, asemenea Tavitei.

Trebuie să devină mărturisire, asemenea lui Marcian și Martirie.

Trebuie să devină viață nouă, asemenea omului eliberat din ținutul Gherghesenilor.

În cele din urmă, Evanghelia ne invită să ne așezăm și noi „la picioarele lui Iisus”.

Acolo unde tulburarea se transformă în pace.

Acolo unde frica se transformă în credință.

Acolo unde robia se transformă în libertate.

Acolo unde moartea începe să fie învinsă de viață.

Și atunci vom putea spune, asemenea celui vindecat:„Cât bine mi-a făcut Dumnezeu!”

Iar această mărturisire, rostită nu numai cu buzele, ci cu întreaga existență, poate deveni cea mai autentică predică a creștinului în lumea de astăzi.

Preot Nicău Nicolae