Carpe diem – „Trăiește ziua”. Ziua de astăzi ca dar al lui Dumnezeu

„Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!”(2 Corinteni 6, 2)

Există expresii care au traversat veacurile păstrând în ele o forță aparte. Una dintre acestea este celebra formulă latină Carpe diem, atribuită poetului Horațiu: „Trăiește ziua”, „culege ziua”. În cultura contemporană, expresia a fost adesea desprinsă de orice orizont transcendent și transformată într-o invitație la consumarea clipei, la satisfacerea dorințelor imediate și la căutarea plăcerii înainte ca timpul să treacă.

Creștinismul nu respinge însă ideea de a trăi prezentul. Dimpotrivă, Evanghelia ne învață să descoperim în astăzi un loc al lucrării lui Dumnezeu. Numai că, pentru creștin, ziua nu este un obiect care trebuie consumat, ci un dar care trebuie primit; nu este o simplă unitate de timp, ci un spațiu al întâlnirii cu Dumnezeu; nu este o ocazie pentru satisfacerea ego-ului, ci un timp oferit libertății pentru a rodi în bine.

Creștinul nu spune, în sens hedonist: „Trăiește ziua, pentru că mâine nu știm ce va fi”. El spune: „Trăiește această zi înaintea lui Dumnezeu, pentru că ea ți-a fost încredințată.”

Această schimbare de perspectivă este fundamentală.

Ziua de astăzi nu este proprietatea omului. Este darul lui Dumnezeu.

Timpul nu ne aparține: îl primim

Omul modern are sentimentul că timpul îi aparține. Vorbim despre „timpul meu”, „programul meu”, „viața mea”, „planurile mele”. Ne organizăm existența ca și cum am fi stăpânii absoluți ai timpului.

Dar experiența creștină începe tocmai printr-o corectare a acestei iluzii.

„În mâna Ta sunt sorții mei” (Psalmul 30, 15), spune Psalmistul David. Viața omului se desfășoară în interiorul unui timp pe care nu l-a creat și pe care nu îl poate opri.

Nimeni nu își poate fabrica ziua de mâine. Nimeni nu poate recupera în întregime ziua de ieri. Omului îi este dată doar ziua prezentă.

De aceea, prezentul are o extraordinară valoare spirituală.

Astăzi este singurul timp asupra căruia omul poate lucra în mod real.

Ieri a devenit memorie. Mâine rămâne, încă, în taina providenței divine. Astăzi este spațiul concret al libertății.

În această perspectivă trebuie înțeles cuvântul Apostolului: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (2 Corinteni 6, 2).

„Acum” nu este un simplu adverb temporal. El devine, în lumina Evangheliei, o categorie duhovnicească.

Dumnezeu ne întâlnește în prezent.

Nu pentru că trecutul nu ar avea importanță, ci pentru că trecutul poate fi vindecat numai prin lucrarea prezentă a harului. Nu pentru că viitorul nu ar conta, ci pentru că pregătirea lui începe prin fidelitatea de astăzi.

„Astăzi” – locul în care Dumnezeu ne cheamă

Evanghelia este plină de această teologie a „astăzi”-ului.

Lui Zaheu, Hristos îi spune: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5).

Iar după pocăința vameșului, Mântuitorul rostește: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19, 9).

Tâlharului pocăit îi spune: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).

Trei „astăzi”-uri care descoperă trei dimensiuni ale timpului mântuirii: vizitarea omului de către Dumnezeu, transformarea vieții și deschiderea către veșnicie.

În toate aceste situații, Dumnezeu nu îi spune omului: „Cândva, într-o zi ideală, vei deveni alt om.”

Hristos lucrează în prezent.

Aici se află una dintre cele mai importante exigențe ale vieții duhovnicești: să nu amânăm întâlnirea cu Dumnezeu.

Omul amână adesea ceea ce este esențial.

„Mă voi ruga când voi avea timp.”

„Mă voi spovedi mai târziu.”

„Voi îndrepta lucrurile când se vor liniști toate.”

„Voi începe să trăiesc mai aproape de Dumnezeu după ce voi rezolva problemele.”

Dar viața trece tocmai prin această succesiune de amânări.

De aceea, Evanghelia ne readuce mereu la prezent.

Nu mâine este timpul pocăinței.

Astăzi este.

Nu mâine este timpul rugăciunii.

Astăzi este.

Nu mâine este timpul împăcării.

Astăzi este.

Nu mâine este timpul binelui.

Astăzi este ziua mântuirii!

Ziua ca dar, nu ca proprietate

Există o diferență radicală între a primi ceva ca dar și a considera acel lucru proprietatea noastră.

Dacă ziua este proprietatea mea, o pot consuma după bunul plac.

Dacă ziua este darul lui Dumnezeu, atunci trebuie să mă întreb:Ce voi face cu darul primit?

Această întrebare transformă întreaga existență.

Dimineața nu mai este doar începutul unui program. Este începutul unei noi încredințări.

Ridicarea din pat devine, în sine, o ocazie de recunoștință.

Respirația devine dar.

Sănătatea devine dar.

Familia devine dar.

Munca devine dar și responsabilitate.

Întâlnirile devin prilejuri de slujire.

Timpul liber devine posibilitate de odihnă adevărată și de refacere.

Chiar și încercarea poate deveni loc al întâlnirii cu Dumnezeu.

Aceasta este perspectiva euharistică asupra timpului: omul primește lumea, o recunoaște ca dar și o întoarce lui Dumnezeu prin mulțumire și responsabilitate.

Nu întâmplător, centrul vieții Bisericii este Sfânta Liturghie, care este prin excelență mulțumire. Creștinul învață acolo că existența nu începe cu posesia, ci cu primirea.

Tirania lui „mai târziu”

Una dintre marile boli spirituale ale omului contemporan este amânarea.

Nu orice amânare este păcat. Există lucruri care trebuie pregătite, așteptate și discernute.

Dar există și o amânare care devine strategie existențială.

Omul spune mereu: „mai târziu”.

Mai târziu voi avea timp.

Mai târziu mă voi ruga.

Mai târziu voi citi.

Mai târziu îmi voi vizita părinții.

Mai târziu voi cere iertare.

Mai târziu voi schimba ceea ce știu că trebuie schimbat.

Problema este că „mai târziu” nu este niciodată garantat.

De aceea, spiritualitatea creștină nu ne cere să trăim într-o febră a prezentului, ci să refuzăm amânarea binelui.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Răscumpărați vremea, că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16).

A răscumpăra timpul nu înseamnă a-l umple compulsiv cu activități.

Înseamnă a-l transforma în timp al comuniunii cu Dumnezeu și al lucrării binelui.

O zi poate fi foarte plină și totuși spiritualmente goală.

Poate fi plină de telefoane, întâlniri, drumuri, informații, conversații și preocupări, dar lipsită de rugăciune, de recunoștință și de sens.

Dimpotrivă, o zi aparent simplă poate deveni înaintea lui Dumnezeu o zi roditoare.

Prezentul nu înseamnă superficialitate

Trebuie făcută o distincție esențială.

A trăi prezentul nu înseamnă a trăi superficial.

Cultura contemporană confundă adesea spontaneitatea cu autenticitatea și satisfacția imediată cu libertatea.

Creștinismul propune o altă înțelegere.

Omul este cu adevărat prezent atunci când este întreg în ceea ce face.

Când se roagă, să fie prezent în rugăciune.

Când ascultă, să asculte.

Când lucrează, să lucreze cu responsabilitate.

Când este cu familia, să nu fie absent prin intermediul telefonului.

Când participă la Sfânta Liturghie, să nu fie doar fizic în biserică, ci să își aducă și inima.

Aceasta este o problemă profundă a epocii digitale: trupul este prezent, dar mintea este dispersată.

Omul poate fi într-o biserică și să fie mental în zeci de locuri.

Poate sta lângă cei dragi și să fie absorbit de ecran.

Poate asculta un om și, în același timp, să își pregătească răspunsul.

Prin urmare, una dintre marile discipline creștine contemporane este recuperarea prezenței.

Să fii acolo unde Dumnezeu te-a așezat.

Astăzi este ziua în care harul poate rodi

Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „vremea potrivită” și despre „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6, 2).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi absent ieri sau mâine.

Înseamnă că omul trebuie să răspundă acum chemării divine.

Harul lui Dumnezeu nu anulează libertatea omului. El o luminează și o cheamă la răspuns.

Dumnezeu poate bate la ușa inimii, dar omul trebuie să deschidă.

Poate primi lumina, dar trebuie să aleagă să umble în ea.

Poate primi iertarea, dar trebuie să intre în dinamica pocăinței.

Poate primi iubirea, dar trebuie să o transforme în faptă.

De aceea, fiecare zi este o posibilitate spirituală.

Nu există zi complet pierdută dacă omul se întoarce sincer către Dumnezeu.

Chiar și după o cădere, ziua prezentă poate deveni început.

Chiar și după o greșeală, omul poate spune: „Doamne, am greșit.”

Chiar și după ani de îndepărtare, poate începe întoarcerea.

În această privință, „astăzi” este una dintre cele mai mari speranțe ale creștinului.

 Darul zilei cere răspuns

Orice dar adevărat creează responsabilitate.

Dacă Dumnezeu îmi dă o zi, nu îmi cere contabilitatea numărului de ore, ci rodul lor.

Ce am făcut cu această zi?

Pe cine am ajutat?

Pe cine am răni?

Unde am fost nedrept?

Unde am putut face bine și nu am făcut?

Am rostit o rugăciune?

Am mulțumit?

Am cerut iertare?

Am oferit iertare?

Am citit un cuvânt ziditor?

Am făcut un bine fără să aștept răsplată?

Am fost mai aproape de Dumnezeu decât ieri?

Aceste întrebări nu sunt forme de scrupulozitate, ci exerciții ale conștiinței.

Creștinul nu trebuie să transforme viața într-un tribunal interior permanent, dar trebuie să își păstreze conștiința trează.

Sfântul Ioan Scărarul vede în trezvia sufletească una dintre condițiile fundamentale ale vieții duhovnicești. Omul care nu își supraveghează interiorul ajunge să trăiască mecanic.

Ziua trece, dar omul nu știe pentru ce a trăit.

Ziua de astăzi și vocația

Fiecare zi este și un loc al vocației.

Dumnezeu nu ne cheamă numai în momente extraordinare.

De cele mai multe ori, vocația se realizează în lucrurile mici.

Mama care își îngrijește copilul.

Tatăl care muncește cinstit.

Bunicul care se roagă pentru familie.

Medicul care își exercită profesia cu responsabilitate.

Profesorul care formează caractere.

Preotul care își slujește parohia.

Tânărul care refuză compromisul.

Omul care, deși nimeni nu îl vede, alege adevărul.

Acolo unde Dumnezeu ne-a așezat, acolo ne este dată ziua ca responsabilitate.

Sfințenia nu este, în primul rând, o fugă din cotidian, ci transfigurarea cotidianului prin fidelitate față de Dumnezeu.

De aceea, ziua obișnuită nu este o zi neimportantă.

În fața lui Dumnezeu nu există „doar o zi oarecare”.

Există o zi în care ai primit încă o dată posibilitatea de a deveni omul pe care Dumnezeu te cheamă să îl fii.

Recunoștința – forma matură a prezentului

Omul nemulțumit trăiește mereu într-un timp imaginar.

Se gândește la ceea ce a fost și regretă.

Se gândește la ceea ce va fi și se teme.

Sau se compară cu ceea ce au alții.

Recunoștința îl readuce în prezent.

„Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această zi” nu este o formulă religioasă superficială.

Este o mărturisire de credință.

Înseamnă:

„Doamne, recunosc că viața mea nu este produsul autosuficienței mele.”

„Recunosc că ceea ce am primit este dar.”

„Recunosc că existența mea se află în mâinile Tale.”

„Recunosc că această zi poate deveni loc al lucrării Tale.”

Recunoștința nu neagă suferința.

Omul poate spune „mulțumesc” chiar și printre lacrimi.

Nu pentru răul în sine, ci pentru faptul că Dumnezeu nu îl abandonează pe om în mijlocul răului.

Aceasta este o formă profundă de maturitate duhovnicească.

„Carpe diem” și libertatea creștină

În cultura seculară, „carpe diem” poate deveni porunca de a consuma cât mai mult din prezent.

În creștinism, însă, ziua este timp al libertății responsabile.

Nu: „Fă tot ce îți dorești astăzi!”

Ci:„Folosește astăzi libertatea pe care Dumnezeu ți-a dat-o pentru a deveni mai liber de păcat și mai disponibil pentru bine.”

Aceasta este diferența dintre consumarea clipei și transfigurarea ei.

Omul poate consuma timpul sau îl poate sfinți.

Îl poate risipi sau îl poate rodi.

Îl poate umple de zgomot sau îl poate transforma în rugăciune.

Îl poate folosi pentru sine sau îl poate transforma în slujire.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre mișcarea creaturii către Dumnezeu și despre orientarea întregii existențe către scopul pentru care a fost creată. În această lumină, timpul nu este o succesiune absurdă de momente, ci cadrul în care libertatea creată se poate orienta către Dumnezeu.

Ziua ca mică icoană a veșniciei

Creștinul nu absolutizează timpul, dar nici nu îl disprețuiește.

Timpul este creat de Dumnezeu și devine locul pregătirii pentru veșnicie.

Fiecare zi este, într-un anumit sens, o mică icoană a întregii vieți.

Dimineața – început.

Ziua – lucrare.

Seara – recunoștință și cercetarea conștiinței.

Noaptea – încredințare în mâinile lui Dumnezeu.

De aceea, tradiția Bisericii a acordat o importanță deosebită rugăciunilor dimineții și ale serii.

Dimineața, omul Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru darul vieții și Îi cere să binecuvânteze lucrarea zilei.

Seara, omul își recapitulează existența înaintea lui Dumnezeu.

Ce minunată pedagogie duhovnicească!

Ziua începe cu Dumnezeu și se încheie cu Dumnezeu.

Astfel, timpul încetează să mai fie simplă cronologie și devine timp al comuniunii.

Nu avem nevoie de o viață nouă pentru a începe, ci de un „astăzi” nou

Uneori omul spune: „Trebuie să îmi schimb întreaga viață.”

Această perspectivă poate deveni atât de copleșitoare încât produce paralizie.

Evanghelia ne învață însă să începem concret.

Cu ziua de astăzi.

Cu o rugăciune.

Cu o mărturisire sinceră.

Cu o faptă bună.

Cu o renunțare la un păcat.

Cu un telefon dat unui om singur.

Cu o vizită făcută unui părinte.

Cu un „iartă-mă”.

Cu un „mulțumesc”.

Cu deschiderea unei cărți ziditoare.

Cu participarea la Sfânta Liturghie.

Cu revenirea la Spovedanie.

Cu un minut de tăcere înaintea lui Dumnezeu.

Viața se schimbă adesea nu prin gesturi spectaculoase, ci prin fidelitatea față de binele concret al zilei.

Aici se află adevărata forță a prezentului.

„Astăzi” nu este împotriva trecutului și viitorului

A trăi prezentul creștinește nu înseamnă să uităm trecutul.

Trecutul trebuie asumat, nu idolatrizat.

Din trecut luăm pocăința, recunoștința și înțelepciunea.

Nu trebuie să rămânem captivi în greșelile de ieri, dar nici să le negăm.

La fel, creștinul nu trebuie să ignore viitorul.

El își pregătește viața, își asumă responsabilități și privește către Împărăție.

Dar nu trebuie să permită ca anxietatea față de viitor să îi fure darul prezentului.

 Mântuitorul  Hristos spune: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Matei 6, 34), nu ca invitație la nepăsare, ci ca eliberare de obsesia controlului.

Mâine este în mâna lui Dumnezeu.

Astăzi este încredințat nouă.

De aceea, astăzi trebuie trăit cu fidelitate.

Ziua de astăzi ca loc al întâlnirii cu Hristos

Poate că aici se află cea mai profundă semnificație creștină a prezentului.

Hristos nu este doar Cel care a venit în istorie și nici numai Cel care va veni în slavă.

El este Domnul prezentului nostru.

El vine către om în fiecare zi prin Cuvânt, prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin comuniunea Bisericii, prin chemarea conștiinței.

De aceea, fiecare dimineață poate deveni o nouă chemare:„Fiule, astăzi unde ești?”

Nu geografic.

Ci duhovnicește.

Unde este inima ta?

Unde este libertatea ta?

Unde este mintea ta?

Unde este Dumnezeu în programul tău?

Ce faci cu ziua pe care ai primit-o?

Această întrebare este mai importantă decât toate planurile pe care ni le facem.

Pentru că omul își poate programa ziua, dar numai Dumnezeu îi poate da sens.

Concluzii

Carpe diem poate fi reinterpretat creștinește nu ca o chemare la consumarea clipei, ci ca o chemare la sfințirea ei.

„Trăiește ziua” înseamnă, pentru creștin:

Trăiește-o înaintea lui Dumnezeu.

Primește-o ca dar.

Nu o risipi în lucruri fără valoare.

Nu amâna binele pe care îl poți face astăzi.

Nu lăsa rugăciunea pentru un „mai târziu” care nu îți este garantat.

Nu permite trecutului să îți paralizeze prezentul.

Nu permite fricii de viitor să îți fure pacea de astăzi.

Nu confunda viteza cu viața.

Nu confunda multitudinea activităților cu rodirea sufletească.

Nu confunda plăcerea cu libertatea.

Și, mai ales, nu uita că fiecare zi primită este o nouă posibilitate de răspuns la iubirea lui Dumnezeu.

Ziua de astăzi nu este banală.

Este ziua pe care Dumnezeu ți-a dat-o.

Poate că nu este ziua pe care ți-ai fi dorit-o. Poate este o zi grea. Poate este o zi a încercării, a bolii, a singurătății, a întrebărilor fără răspuns. Dar chiar și atunci ea poate deveni loc al întâlnirii cu Dumnezeu.

Nu trebuie să așteptăm o viață perfectă pentru a începe să trăim creștinește.

Trebuie să primim astăzi.

Cu tot ceea ce conține.

Cu lumina și cu umbra ei.

Cu bucuriile și cu durerile ei.

Cu oamenii pe care Dumnezeu ni-i așază în cale.

Cu responsabilitățile pe care ni le-a încredințat.

Cu propriile noastre limite.

Și să spunem: „Doamne, aceasta este ziua pe care mi-ai dat-o. Învață-mă să o trăiesc cu Tine.”

Atunci „carpe diem” încetează să mai fie o filozofie a clipei și devine o adevărată pedagogie creștină a prezentului.

Nu „culege ziua” pentru a o consuma.

Primește ziua pentru a o sfinți.

Nu trăi pentru ca timpul să treacă.

Trăiește astfel încât timpul primit să rodească.

Nu spune: „Voi începe mâine.”

Spune: „Astăzi.”

Pentru că Sfânta  Scriptura ne amintește: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (2 Corinteni 6, 2).

Iar dacă Dumnezeu ne-a mai dăruit o dimineață, înseamnă că ne-a mai dăruit și o posibilitate:să ne întoarcem, să iubim, să lucrăm, să ne rugăm, să iertăm, să mulțumim, să facem binele și să ne apropiem de El.

Aceasta este adevărata zi trăită.

Aceasta este adevărata libertate.

Aceasta este adevărata bogăție a prezentului.

Și poate că, la sfârșitul unei zile, cea mai importantă întrebare nu va fi câte lucruri am făcut, cât am câștigat sau cât am reușit, ci una mult mai simplă și mai adâncă:„Doamne, ce ai putut face Tu astăzi în mine și prin mine?”

Preot Nicău Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și