Caragiale şi ţinutul Neamţului

0

Ion Luca CaragialeLa final de ianuarie îl sărbătorim în fiecare an pe Caragiale, iar nemţenii au motive să-l redescopere pe mereu proaspătul mânuitor al condeiului şi din perspectiva legăturilor sale cu ţinutul Neamţului.
Despre prezenţa lui Cargiale în Neamţ găsim consistente detalii în volumul lui Dimitrie Hogea – „Din trecutul oraşului Piatra-Neamţ”,
Astfel, aflat la vârsta amintirilor, în 1936, fostul primar al oraşului Piatra-Neamţ ne face cunoscut că:
„În iarna anului 1880-1881 Caragiale era revizor şcolar al judeţului Neamţ; atunci l’am văzut şi cunoscut întâia oară. Era tânăr, de vre-o 30 ani, voinic şi chipeş. Cu lumea intelectuală de la noi, n’a prea avut multe legături de prietenie, căci în scurtul timp cât a funcţionat ca revizor şcolar, era mai mult pe drumuri. Ştiu că era şi el membru în societatea Asachi, atunci înfiinţată, unde a cunoscut pe Ioan Negrea, Cal. Hogaş, Dr. D. Cantimir, Victor Dogar, N. Tomescu şi încă vre-o câţiva. Nu stătea la hotel, nici în casă cu chirie; avea rezervată o cameră din dosul şi curtea băcăniei Dornescu et. C. Ionescu, unde lua masa şi se adăpostea când venea din inspecţiile lui prin judeţ. Într’o seară întâlnind pe prietenul meu N. Tomescu, profesor la gimnaziumi-a propus să vin cu el ca să vedem pe Caragiale, care tocmai atunci sosise din judeţ. Ne-am dus amândoi la băcănia lui Dornescu, unde în camera arătată mai sus, l’am găsit sgribulind de frig şi stând pe un pat de lângă sobă; ne-a povestit cum pe un ger şi viscol puternic, abia a putut răzbate cu sania dinspre Tg. Neamţ până la Piatra, deşi fusese îmbrăcat cu o blană mare şi o căciulă tot aşa de mare – pe care le împrumutase de la un dascăl din judeţ. După ce s’a mai încălzit, a venit şi avocatul Iorgu Lazariu, care îl vedea mai des – şi apoi s’au pus la o masă şi au început a juca domino – a zece bani partida. Am vorbit, am glumit vr’o două ceasuri, după care eu şi cu Tomescu am plecat lăsându-i tot jucând domino, bând cafele. După aceea l’am văzut încă o dată, apoi a plecat curând de la noi.
Cunoscând atunci pe Caragiale, aşa de fugitiv, mărturisesc că nu mi-aş fi închipuit vr’o dată că acest revizor şcolar, în scurtă vreme, va ajunge o glorie naţională în domeniul literaturii şi artei; nici nu bănuiam talentul, ba chiar geniul lui neîntrecut.
Amintesc că după câţi-va ani, când au apărut pe scena Teatrului Naţional nemuritoarele sale capod-opere «Noaptea Furtunoasă» şi «Scrisoarea pierdută», mulţi au crezut că această din urmă piesă, a fost inspirată de moravurile şi viaţa politică a oraşului noastru, din care şi-ar fi ales tipurile şi personagiile nepieritoare, rivalizând doar cu acelea din epoca şi teatrul lui Moliére. Dar această credinţă s’a dovedit neîntemeiată. În această chestie, atât eu cât şi mulţi prieteni, am avut dese ori ocazie a discuta şi întrebându-l a ne lămuri. Caragiale ne-a spus însă totdeauna: se poate foarte bine ca «O scrisoare pierdută», să fie icoana fidelă a moravurilor din Piatra-N. Ca şi ori cărui alt oraş de provincie, dar că nu s’a inspirat şi mai ales nu a vizat anumite persoane de aice; căci adăoga el: în materie de artă, plăsmuirea personagiilor, este o creaţiune lăsată exclusiv imaginaţiei şi talentului autorului, care le poate găsi în orice mediu studiat adânc şi văzute prin prisma personalităţii autorului destul numai ca ele să aibă viaţă şi să reprezinte realitatea.
Mulţi ani mai târziu – între 1897-1908 – Caragiale a fost de câteva ori la Piatra, petrecându-şi vacanţele de vară.
Astfel a fost într’o vară, oaspetele lui Constantin şi Zulnia Isăcescu; aice l-am văzut de multe ori, luând parte la interesante discuţii, mai ales între el şi Zulnia C. Isăcescu, o femee de o rară inteligenţă şi temeinică cultură. Tot atunci am aflat cât de greu şi migălos scris Caragiale articolele politice pe care le trimitea la ziarul «Epoca»; scria, ştergea şi corecta mereu, apoi recitea, rupea foaia şi reîncepea. Dar şi când după multă trudă, le da forma definitivă, transcriindu-le pe curat, cu frumoasa lui caligrafie – articolul era ca o bijuterie de artă: cugetare, imagini şi stil desăvârşit. De altfel scria pentru «Epoca» cel mult un articol pe săptămână.
Într’o altă vară a stat şi la prietenul său Nicu Albu. Venise aice – după cum ne spunea – ca să scrie, în linişte o istorie a românilor, într’o formă şi ediţie populară.
Se ştie că marele ministru Haret, în dorinţa de a încuraja şi veni în ajutorul scriitorilor noştri de samă, însărcinase pe 3 din ei: Caragiale, Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc, să scrie câte o lucrare cu un anumit subiect dat, acordându-le în acest scop, câte zece mii lei. Cei doui din urmă, au îndeplinit cu mult talent şi pricepere, însărcinările date, alcătuind în scurt timp: Al. Vlahuţă – România pitorească şi G. Coşbuc – Istoria Războiului pentru Independenţă din 1877-78. Ambele aceste lucrări fiind mult apreciate şi chiar astăzi se citesc cu mare plăcere. Singur Caragiale nu s’a ţinut de cuvânt , deşi a încasat cei zece mii lei”
Iată cum, timpul şi memoria oamenilor păstrează frânturi de fapte şi amintiri ce aşează lumini, umbre şi nuanţe pe care, însă, le estompează – atunci când vorbim de o personalitate cum a fost Caragiale -, forţa geniului.
Cristina Catana

whatsapp

aplicatie android ziar neamt

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește cookies. Navigarea în site presupune acceptarea implicită a politicii de confidențialitate. Accept Citește mai mult

Politica de confidențialitate