Când sfințenia devine lumină pentru cetate
„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.”(Matei 5, 10)
Pomenirea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, împreună cu Sfinții Mucenici Nazarie, Ghervasie, Protasie și Chelsie, ne așază înainte două forme fundamentale ale mărturisirii creștine: sfințenia ascetică și sfințenia martirică. Una se desăvârșește în liniștea rugăciunii, a postului și a lepădării de sine; cealaltă se pecetluiește prin sânge. Dar amândouă izvorăsc din aceeași realitate: iubirea deplină față de Hristos.
În Sfânta Parascheva, Biserica vede chipul omului care a descoperit că adevărata bogăție nu constă în acumularea bunurilor, ci în dobândirea lui Dumnezeu. În Sfinții Mucenici, vede chipul omului care preferă să piardă totul decât să-L piardă pe Hristos.
Prin urmare, ziua lor de prăznuire nu este doar o comemorare hagiografică. Este o întrebare adresată omului contemporan:
Ce mai înseamnă sfințenia într-o lume care măsoară valoarea prin avere, succes, vizibilitate și putere?
Răspunsul Bisericii este limpede: omul devine cu adevărat bogat atunci când Îl dobândește pe Dumnezeu.
Sfânta Parascheva – copilul care a înțeles taina veșniciei
Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în Epivata, în apropierea Constantinopolului, într-o familie creștină. Încă din copilărie, potrivit tradiției hagiografice, a manifestat o sensibilitate aparte față de cuvântul Evangheliei.
Un episod devenit emblematic pentru viața sa este acela în care, auzind în biserică îndemnul Mântuitorului:
„Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8, 34),a înțeles că acest cuvânt nu este destinat numai călugărilor sau celor retrași din lume.
Este adresat fiecărui om.
Parascheva își dăruiește hainele săracilor și începe să trăiască în duhul Evangheliei.
Această scenă concentrează o întreagă antropologie creștină.
Omul devine liber atunci când învață să dăruiască.
Lepădarea de sine – nu distrugerea persoanei, ci eliberarea ei
Cuvântul „lepădare” poate părea dificil pentru mentalitatea contemporană.
În cultura actuală, omul este îndemnat să se „afirme”, să-și maximizeze plăcerea, să-și urmărească interesele și să-și construiască identitatea în jurul propriilor dorințe.
Hristos spune:„Să se lepede de sine.”
Aceasta nu înseamnă anularea persoanei.
Înseamnă lepădarea omului egoist, închis în sine și incapabil de iubire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că omul nu-și pierde libertatea atunci când se unește cu Dumnezeu, ci tocmai atunci își împlinește adevărata vocație.
Sfânta Parascheva nu încetează să fie persoană.
Devine persoană transfigurată.
Bogăția care se pierde și bogăția care rămâne
Viața Sfintei Parascheva poate fi citită ca o meditație asupra raportului dintre posesie și comuniune.
Ea renunță la ceea ce poate fi acumulat pentru a dobândi ceea ce nu poate fi cumpărat.
Hristos întreabă:„Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”(Marcu 8, 36).
Întrebarea aceasta este una dintre cele mai actuale întrebări adresate omului contemporan.
Societatea modernă a dezvoltat o extraordinară capacitate de producție și consum.
Avem mai multe obiecte.
Mai multă informație.
Mai multe mijloace de comunicare.
Dar nu neapărat mai multă pace.
Sfânta Parascheva ne amintește că abundența exterioară nu produce automat bogăție interioară.
Poți avea multe și să fii sărac sufletește.
Poți avea puține și să fii bogat în Dumnezeu.
Drumul către pustie – geografia unei transformări interioare
După ce își pierde părinții, Parascheva părăsește lumea cunoscută și se îndreaptă spre ținuturile pustiei.
Ajunge în Constantinopol, apoi în Țara Sfântă și, în cele din urmă, în pustia Iordanului.
Această călătorie are o profundă semnificație simbolică.
În spiritualitatea biblică, pustia este locul în care omul rămâne față în față cu Dumnezeu.
Israel trece prin pustie.
Proorocul Ilie ajunge în pustie.
Ioan Botezătorul trăiește în pustie.
Hristos Însuși Se retrage în pustie înainte de începutul propovăduirii Sale.
Pustia nu este doar un loc geografic.
Este spațiul în care zgomotul lumii se reduce și omul începe să audă glasul lui Dumnezeu.
Asceza – redescoperirea libertății
Postul, privegherea și rugăciunea Sfintei Parascheva nu trebuie interpretate ca simple practici de austeritate.
Asceza ortodoxă are un scop precis:vindecarea libertății.
Omul pătimaș nu este liber.
Patima îi spune ce să dorească.
Îi spune când să dorească.
Îi spune cât să dorească.
Și, în cele din urmă, îl transformă într-un rob.
Asceza restabilește ordinea interioară.
Sfântul Ioan Scărarul descrie nevoința ca pe un drum al eliberării de tirania patimilor și al dobândirii virtuților.
Sfânta Parascheva devine, prin nevoință, liberă pentru iubire.
Sfinții Mucenici – credința care nu se negociază
În aceeași zi, Biserica îi pomenește pe Sfinții Mucenici Nazarie, Ghervasie, Protasie și Chelsie.
Viețile lor aparțin epocii timpurii a creștinismului și sunt legate de mărturisirea credinței în Hristos în fața persecuției.
Sfântul Nazarie este prezentat în tradiție ca un propovăduitor al Evangheliei, iar Ghervasie și Protasie sunt mărturisitori ai lui Hristos.
Mucenicia lor ne introduce într-o teologie radicală a libertății.
Martirul este omul care nu poate fi cumpărat.
Poți să-i iei averea.
Poți să-i iei statutul.
Poți să-i iei libertatea exterioară.
Poți chiar să-i iei viața biologică.
Dar nu îi poți lua credința, dacă aceasta a devenit comuniune reală cu Hristos.
„Cel ce își pierde viața pentru Mine o va afla”
Cuvintele lui Hristos:„Cine își va pierde viața sa pentru Mine o va afla.”(Matei 10, 39) se împlinesc literalmente în martiri.
Dar există și o dimensiune duhovnicească universală.
Toți suntem chemați să „pierdem” ceva pentru Hristos.
Uneori trebuie să pierdem mândria.
Alteori, neiertarea.
Alteori, o patimă.
Alteori, dorința de a avea întotdeauna dreptate.
Martiriul sângelui este forma supremă a mărturisirii, dar există și un martiriu cotidian al ego-ului.
Sfânta Parascheva și Sfinții Mucenici ne învață aceeași lecție: viața adevărată se dobândește prin dăruire.
Mucenicia – teologia unei libertăți care nu poate fi confiscată
Martirul nu caută suferința.
Biserica nu glorifică durerea în sine.
Mucenicul nu este un om care iubește suferința.
Este omul care iubește atât de mult adevărul încât nu îl abandonează pentru a evita suferința.
Această distincție este esențială.
Creștinismul nu este o religie a durerii pentru durere.
Este religia Crucii, iar Crucea este inseparabilă de Înviere.
De aceea, martirul poate merge către moarte cu nădejde.
Nu pentru că moartea este bună.
Ci pentru că Hristos a biruit moartea.
„Sângele martirilor este sămânța Bisericii”
Celebrul principiu formulat de Tertulian – semen est sanguis Christianorum – exprimă o realitate istorică și teologică profundă.
Persecutorii au încercat să oprească mărturia creștină.
Dar martirii au devenit semințe ale unei Biserici care continua să crească.
Această imagine poate fi pusă în legătură cu Pilda semănătorului.
Hristos seamănă Cuvântul.
Martirii devin ei înșiși semințe.
Viața lor se transformă în mărturie.
Moartea lor devine predică.
Tăcerea lor în fața chinurilor devine mărturisire.
Trupul lor devine altar al fidelității.
Sfânta Parascheva și martirii – două forme ale aceleiași jertfe
La prima vedere, Sfânta Parascheva și martirii pomeniți în aceeași zi par să aparțină unor lumi diferite.
Ea – pustia.
Ei – arena persecuției.
Ea – liniștea.
Ei – confruntarea.
Ea – asceza.
Ei – mucenicia.
Dar teologic, diferențele exterioare ascund aceeași realitate:dăruirea totală către Hristos.
Sfânta Parascheva își jertfește voința.
Martirii își jertfesc viața.
Amândouă sunt forme ale unei singure iubiri.
Sfințenia – nu fuga de lume, ci transfigurarea ei
Există riscul să credem că Sfânta Parascheva este relevantă doar pentru monahi.
Este o interpretare insuficientă.
Ea nu ne cere tuturor să plecăm în pustie.
Ne cere să aducem duhul pustiei în mijlocul lumii.
Pustia înseamnă liniște.
Înseamnă discernământ.
Înseamnă renunțare la exces.
Înseamnă rugăciune.
Înseamnă libertate față de lucrurile care ne stăpânesc.
Un om poate trăi în centrul unui oraș și totuși să aibă o inimă pustnicească.
Poate fi înconjurat de zgomot și să păstreze tăcerea inimii.
Poate avea bunuri și să nu fie posedat de ele.
Poate avea putere și să rămână smerit.
Iașul și taina unei prezențe
Pentru Ortodoxia românească, Sfânta Parascheva are o dimensiune aparte.
De secole, sfintele sale moaște sunt cinstite la Iași, devenind pentru nenumărați credincioși un loc de rugăciune, pocăință și speranță.
Pelerinajul la Iași nu este doar un fenomen religios sau cultural.
În sensul său autentic, pelerinajul este o ieșire din comoditatea cotidiană.
Omul pleacă de acasă pentru a-și regăsi adevărata casă.
Merge către sfânt pentru a se întâlni mai adânc cu Dumnezeu.
Atingerea sfintelor moaște nu este un gest magic.
Nu materia, luată în sine, mântuiește.
Cinstirea moaștelor exprimă credința Bisericii că trupul sfântului a fost templu al Duhului Sfânt și că harul lui Dumnezeu lucrează în întreaga persoană umană.
Sfânta Parascheva și antropologia învierii
Cinstirea sfintelor moaște are la bază și o afirmație dogmatică esențială:omul nu este doar suflet.
Creștinismul nu propune eliberarea sufletului dintr-un trup considerat rău.
Așteaptă învierea trupurilor.
De aceea, trupurile sfinților sunt cinstite.
Ele mărturisesc anticipat transfigurarea întregii creații.
Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Se seamănă trup întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.”(1 Corinteni 15, 42).
Moaștele Sfintei Parascheva devin, în acest sens, o mărturie tăcută a unei realități pe care Biserica o proclamă în fiecare duminică:„Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.”
Sfințenia ca vindecare a memoriei
În lumea contemporană, omul este adesea urmărit de propriul trecut.
Greșeli.
Traume.
Eșecuri.
Vinovății.
Regrete.
Biserica oferă o altă perspectivă.
În Hristos, trecutul poate fi transfigurat prin pocăință.
Sfânta Parascheva nu este venerată pentru că a avut o existență spectaculoasă.
Este iubită pentru că și-a orientat întreaga viață către Dumnezeu.
Sfinții nu sunt oameni fără trecut.
Sunt oameni al căror trecut a fost transfigurat de har.
Ce ne spun astăzi sfinții?
Într-o societate dominată de viteza informației, Sfânta Parascheva ne spune: Oprește-te și roagă-te.
Într-o lume dominată de consum:Învață să dăruiești.
Într-o cultură a afirmării de sine: Învață lepădarea de egoism.
Într-o epocă în care adevărul este negociabil:Privește la martiri și rămâi fidel.
Într-o lume care se teme de moarte:Privește la Hristos Cel Înviat.
Într-o societate care măsoară omul prin ceea ce deține:Adu-ți aminte că sufletul este mai valoros decât lumea întreagă.
În loc de încheiere – să devenim „pământ bun”
Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfinții Mucenici Nazarie, Ghervasie, Protasie și Chelsie ne așază înainte aceeași întrebare fundamentală:Ce facem cu darul vieții pe care Dumnezeu ni l-a încredințat?
Parascheva ne răspunde prin lepădare.
Martirii ne răspund prin fidelitate.
Ea ne arată puterea rugăciunii.
Ei ne arată puterea mărturisirii.
Ea ne învață să renunțăm la ceea ce ne desparte de Dumnezeu.
Ei ne învață să nu renunțăm niciodată la Dumnezeu.
Și astfel, viețile lor devin o singură predică.
O predică despre iubirea care nu negociază.
Despre credința care nu se vinde.
Despre speranța care nu moare.
Despre sfințenia care transfigurează trupul și sufletul.
Sfânta Parascheva nu ne cere să imităm exterior pustia ei.
Ne cere să descoperim pustia inimii: acel loc interior în care Dumnezeu poate vorbi fără să fie acoperit de zgomotul lumii.
Sfinții Mucenici nu ne cer să căutăm suferința.
Ne cer să nu ne vindem sufletul pentru a scăpa de ea.
Iar împreună ne spun un adevăr care rămâne fundamental pentru orice epocă: Hristos trebuie să fie mai important decât orice lucru pe care îl putem pierde.
Pentru că toate lucrurile lumii sunt trecătoare.
Averea trece.
Frumusețea trece.
Puterea trece.
Reputația trece.
Viața biologică însăși trece.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu trece.
De aceea, Sfânta Parascheva și Sfinții Mucenici ne învață să alegem ceea ce rămâne.
Și poate că aceasta este cea mai profundă chemare a zilei lor de pomenire: să nu ne mulțumim cu o credință declarată, ci să devenim oameni în care credința a devenit viață.
Să devenim pământ bun.
Să primim Cuvântul.
Să-l păstrăm.
Să-l lucrăm prin rugăciune și faptă bună.
Să-l mărturisim prin viață.
Și, atunci când vine ceasul încercării, să putem spune împreună cu Apostolul: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos?”(Romani 8, 35).
Răspunsul sfinților este răspunsul Bisericii:nimic.
Nici sărăcia.
Nici boala.
Nici prigoana.
Nici moartea.
Pentru că omul care L-a dobândit pe Hristos a găsit comoara pe care lumea nu o poate lua.
Iar acesta este, în cele din urmă, sensul vieții Sfintei Parascheva și al Sfinților Mucenici: să ne arate că adevărata sfințenie începe atunci când Dumnezeu încetează să mai fie doar o idee în mintea noastră și devine centrul viu al întregii noastre existențe.
Preot Nicău Nicolae
