Când pocăința devine lumină și jertfa devine iubire

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)

Ziua în care Biserica îi pomenește pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Anastasia Romana și pe Sfinții Cuvioși Avramie și Maria, nepoata sa, așază înaintea conștiinței creștine trei chipuri profund diferite, dar unite de aceeași orientare către Dumnezeu. Anastasia este fecioara care își pecetluiește credința prin mucenicie; Avramie este ascetul care își consacră întreaga existență lui Dumnezeu; Maria este tânăra care trece printr-o dramatică experiență a căderii, a pocăinței și a restaurării.

În aceste vieți se întâlnesc trei dimensiuni fundamentale ale existenței creștine: curăția, nevoința și pocăința.

Ele răspund unor întrebări care rămân profund actuale: Cum poate omul să-și păstreze libertatea într-o lume a presiunilor? Ce înseamnă să-I aparții lui Dumnezeu? Mai există întoarcere după cădere? Poate harul reface ceea ce păcatul a distrus?

Răspunsul sfinților este limpede: atâta vreme cât omul nu încetează să se întoarcă spre Dumnezeu, niciodată nu este prea târziu pentru vindecare.

Anastasia Romana – frumusețea care nu poate fi confiscată

Sfânta Anastasia Romana, potrivit tradiției hagiografice, a trăit în Roma în secolul al III-lea și a fost crescută într-un mediu creștin, primind formare duhovnicească într-o comunitate monahală.

Rămasă orfană de timpuriu, ea a ales calea fecioriei și a consacrării către Hristos.

În fața presiunilor autorităților, Anastasia nu renunță la credință.

Această atitudine trebuie înțeleasă printr-o categorie fundamentală a teologiei creștine: libertatea.

Omul nu este liber doar atunci când poate alege între mai multe posibilități.

Libertatea adevărată este capacitatea de a rămâne în adevăr.

Hristos spune:„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”(Ioan 8, 32)

Pentru Anastasia, libertatea nu înseamnă să facă orice.

Înseamnă să nu accepte ca nimeni să-i răpească apartenența la Hristos.

Fecioria ca teologie a apartenenței

Fecioria Sfintei Anastasia nu poate fi redusă la o simplă abstinență.

În tradiția ortodoxă, fecioria este mai profundă: este consacrarea întregii persoane lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Cel necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului.” (1 Corinteni 7, 32)

Această vocație nu este superioară în mod absolut căsătoriei, deoarece și căsătoria este Taină și cale de sfințire.

Importantă este dăruirea integrală.

Anastasia nu își consideră trupul proprietate a lumii.

Îl consideră dar al lui Dumnezeu.

Această perspectivă este extraordinar de actuală într-o cultură în care trupul este adesea redus la imagine, obiect de consum sau instrument al afirmării de sine.

Creștinismul redescoperă trupului demnitatea sa sacramentală.

Sfântul Pavel spune:„Trupul vostru este templu al Duhului Sfânt.”(1 Corinteni 6, 19)

Mucenicia – libertatea dusă până la capăt

Mucenicul nu caută moartea.

El caută fidelitatea.

Aceasta este distincția esențială.

Anastasia nu moare pentru că disprețuiește viața, ci pentru că iubește Viața în sens deplin: pe Hristos.

Pentru Apostolul Pavel:„Pentru mine, viața este Hristos și moartea un câștig.”(Filipeni 1, 21)

Mucenicia este, prin urmare, o formă radicală de mărturisire.

Ea afirmă că există valori care nu pot fi negociate.

Credința.

Adevărul.

Demnitatea persoanei.

Apartenența la Hristos.

Avramie – omul care transformă viața în rugăciune

În aceeași zi, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Avramie, unul dintre marii nevoitori ai Bisericii vechi.

Viața sa este marcată de o profundă orientare către Dumnezeu.

Avramie înțelege că omul nu se poate vindeca prin simpla schimbare a comportamentului exterior.

Este necesară schimbarea inimii.

Aceasta este esența pocăinței.

În limba greacă, metanoia înseamnă schimbarea minții, a orientării interioare.

Pocăința nu este simplă remușcare.

Remușcarea spune:

„Am făcut rău.”

Pocăința spune:

„Mă întorc.”

Rugăciunea -respirația sufletului

Avramie este un exemplu al omului pentru care rugăciunea nu este activitate secundară.

Ea devine centrul existenței.

Sfântul Apostol Pavel poruncește:

„Rugați-vă neîncetat.”(1 Tesaloniceni 5, 17)

Această poruncă nu presupune repetarea permanentă a unor formule.

Înseamnă dobândirea unei stări în care omul își păstrează conștiința prezenței lui Dumnezeu.

Rugăciunea adevărată transformă percepția asupra lumii.

Omul începe să-L vadă pe Dumnezeu în tot ceea ce este bun și să vadă în aproapele său un chip care trebuie iubit.

Maria – taina unei vieți rănite și restaurate

Poate cea mai cutremurătoare dimensiune a zilei este povestea Mariei, nepoata Sfântului Avramie.

Rămasă orfană, Maria a fost crescută sub îndrumarea unchiului ei.

Însă, ajunsă la maturitate, cade într-o gravă ispită și ajunge să-și părăsească viața de nevoință.

Tradiția hagiografică descrie apoi întoarcerea ei și profunda pocăință.

Aici apare una dintre cele mai importante teme ale Evangheliei: Dumnezeu nu încetează să-l caute pe omul căzut.

Păcatul nu este ultimul cuvânt

Una dintre cele mai mari tragedii spirituale este convingerea că după cădere nu mai există întoarcere.

Aceasta este o minciună duhovnicească.

Păcatul poate fi grav.

Poate distruge.

Poate răni.

Poate ruina relații și vieți.

Dar nu este mai mare decât mila lui Dumnezeu.

Psalmistul  David spune:„Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta.”(Psalmul 50, 1)

Iar Sfântul Apostol Ioan afirmă:„Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.”(1 Ioan 1, 9)

Maria devine astfel o mărturie că harul poate reconstrui omul din ruinele propriei sale existențe.

Pocăința nu este umilire, ci întoarcere la adevăr

În mentalitatea contemporană, recunoașterea greșelii este adesea percepută ca slăbiciune.

Evanghelia o consideră începutul vindecării.

Fiul risipitor nu este restaurat atunci când își justifică plecarea.

Este restaurat când spune:„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu.”(Luca 15, 18)

Observăm verbul: „mă voi duce”.

Pocăința este mișcare.

Este întoarcere.

Este drum.

Avramie – chipul părintelui care nu abandonează

Un aspect profund al vieții Sfântului Avramie este raportarea sa la Maria.

El nu confundă iubirea cu aprobarea păcatului.

Dar nici adevărul cu abandonarea celui căzut.

Aceasta este una dintre cele mai dificile forme de iubire.

Adevăr fără iubire devine cruzime.

Iubire fără adevăr devine complicitate.

Părintele duhovnicesc trebuie să păstreze împreună:adevărul și mila.

Această tensiune se află în centrul Evangheliei.

Hristos este:„plin de har și de adevăr.”(Ioan 1, 14)

Sfântul ca medic al sufletului

Tradiția patristică vorbește despre Biserică drept spital duhovnicesc.

Păcatul este o boală a sufletului.

Harul este medicamentul.

Pocăința este începutul tratamentului.

Spovedania este asumarea adevărului.

Euharistia este comuniunea cu Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Sfântul Avramie nu este doar un ascet.

El este, prin relația sa cu Maria, un exemplu de vindecare prin iubire și adevăr.

Anastasia și Maria – două răspunsuri la aceeași chemare

La prima vedere, Anastasia și Maria sunt opuse.

Una păstrează curăția până la moarte.

Cealaltă trece prin cădere și apoi prin pocăință.

Dar Biserica le pune împreună tocmai pentru a ne arăta că sfințenia nu înseamnă absența luptei.

Anastasia ne arată sfințenia fidelității.

Maria ne arată sfințenia pocăinței.

Una ne învață:„Nu ceda ispitei.”

Cealaltă:„Dacă ai căzut, ridică-te.”

Ambele duc către același Hristos.

O teologie a speranței

În aceste vieți există o teologie profundă a speranței.

Creștinismul nu este religia oamenilor care nu au căzut niciodată.

Este credința oamenilor care știu unde să se întoarcă atunci când cad.

Aceasta este diferența fundamentală.

Biserica nu promite o existență fără ispite.

Promite prezența harului.

Sfântul Apostol Pavel primește răspunsul lui Hristos:„Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune.”(2 Corinteni 12, 9)

Harul nu elimină întotdeauna slăbiciunea.

O poate transforma în loc al întâlnirii cu Dumnezeu.

Actualitatea acestor sfinți

Anastasia vorbește unei lumi care comercializează trupul.

Avramie vorbește unei lumi care a uitat rugăciunea.

Maria vorbește celor care cred că nu mai există întoarcere.

Împreună, ei spun:

• trupul poate deveni templu;
• inima poate deveni altar;
• viața căzută poate deveni viață restaurată.

Aceasta este una dintre cele mai puternice forme de evanghelizare.

Nu o teorie.

Ci o viață transfigurată.

În loc de încheiere – Dumnezeu nu încetează să cheme

Sfânta Anastasia Romana ne învață că există o frumusețe care nu poate fi confiscată de lume: frumusețea sufletului unit cu Dumnezeu.

Sfântul Avramie ne învață că sfințenia se construiește prin răbdarea rugăciunii și prin fidelitatea zilnică.

Sfânta Maria ne învață că nici căderea nu are ultimul cuvânt atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

În aceste trei vieți, Biserica așază înaintea noastră întreaga dramă a libertății umane.

Putem rămâne credincioși.

Putem cădea.

Putem plânge.

Putem începe din nou.

Dar peste toate rămâne iubirea lui Dumnezeu.

De aceea, adevărata întrebare nu este dacă omul a fost vreodată ispitit.

Nici dacă a cunoscut vreodată căderea.

Întrebarea este:mai are curajul să se întoarcă?

Sfânta Maria răspunde: da.

Avramie răspunde: Dumnezeu așteaptă.

Anastasia răspunde: păstrează-ți inima întreagă.

Iar Hristos spune: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.”(Ioan 6, 37)

În această promisiune se află întreaga speranță a Bisericii.

Pentru că sfințenia nu este imposibilitatea de a cădea, ci puterea harului de a ne ridica.

Iar omul care se întoarce cu adevărat către Dumnezeu descoperă, asemenea Sfintei Maria, că în spatele tuturor drumurilor pierdute există încă un drum care duce spre casă.

Drumul pocăinței.

Drumul iubirii.

Drumul către Hristos.

Preot Nicău Nicolae