Când adevărul devine incomod

Marginalizarea celui care îndrăznește să spună adevărul

„Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul  Meu.” (Ioan 18, 37)

Există adevăruri pe care le primim cu recunoștință și adevăruri pe care le urâm tocmai pentru că ne ating locul în care nu vrem să fim atinși. Există cuvinte care ne mângâie și cuvinte care ne vindecă prin durere. Primele ne fac plăcere; cele din urmă ne pot salva.

Una dintre marile tragedii morale ale existenței umane începe atunci când omul nu mai judecă un cuvânt după adevărul lui, ci după măsura în care îi convine. Din acel moment, cel care spune ceea ce vrem să auzim devine „om bun”, iar cel care ne spune ceea ce avem nevoie să auzim devine „rău”, „negativ”, „incomod”, „răzvrătit”, „judecător”, „problematic” sau „dușman”.

Așa se naște marginalizarea celui care spune adevărul.

Uneori este subtilă: nu mai este chemat, nu mai este consultat, nu mai este ascultat. Alteori devine explicită: este izolat, discreditat, ironizat, înlăturat dintr-un grup, ocolit profesional sau chiar exclus dintr-o comunitate.

Fenomenul nu aparține unei singure epoci. Îl întâlnim în familie, în școală, în profesie, în politică, în cultură, în relațiile de prietenie, în mediul digital și, cu atât mai dureros, poate apărea chiar în proximitatea spațiului eclezial.

Din punct de vedere creștin, însă, problema trebuie formulată mai adânc.

Ce se întâmplă cu omul atunci când preferă liniștea unei minciuni confortabile adevărului care îl cheamă la pocăință?

Și, de cealaltă parte:

Cum trebuie să vorbească despre adevăr cel care pretinde că îl mărturisește?

Pentru că Evanghelia nu ne cere nici să tolerăm minciuna din lașitate, nici să folosim adevărul ca instrument al mândriei.

Ea ne cheamă la ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește, în mod fundamental, „a spune adevărul în iubire” (Efeseni 4, 15).

Adevărul creștin nu este o opinie

Primul lucru care trebuie lămurit este natura adevărului.

În cultura contemporană, adevărul este adesea redus la opinie. „Acesta este adevărul meu.” „Aceasta este perspectiva mea.” „Tu ai adevărul tău, eu îl am pe al meu.”

Creștinismul nu poate accepta această relativizare.

Pentru Biserică, adevărul nu este doar o propoziție corectă și nici un sistem de idei. Adevărul are chip.

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), spune Hristos.

Prin urmare, adevărul creștin este în primul rând Hristos Însuși.

Această afirmație schimbă radical modul în care trebuie înțeleasă mărturisirea adevărului. Creștinul nu este proprietarul adevărului. Nu îl deține ca pe un obiect. El este chemat să rămână în adevăr, să trăiască adevărul și să mărturisească adevărul.

De aceea, poate exista o contradicție teribilă: cineva poate rosti propoziții adevărate într-un duh fals.

Poate spune adevărul cu ură.

Poate spune adevărul pentru a umili.

Poate spune adevărul pentru a se răzbuna.

Poate spune adevărul pentru a-și demonstra superioritatea.

În acest caz, adevărul obiectiv al afirmației nu transformă automat inima celui care îl rostește.

Adevărul lui Hristos nu poate fi despărțit de iubirea lui Hristos.

De ce ne doare adevărul?

Adevărul doare atunci când intră în conflict cu imaginea pe care ne-am construit-o despre noi înșine.

Omul poate suporta cu greu să i se spună că greșește. Dar poate suporta și mai greu să i se spună că tocmai ceea ce consideră virtute este, în realitate, o formă de mândrie.

Ne place să credem că suntem corecți, generoși, loiali, competenți, drepți, indispensabili.

Adevărul poate veni însă și spune:

„Ai rănit.”

„Ai nedreptățit.”

„Ai mințit.”

„Ai manipulat.”

„Ai fost nedrept.”

„Ai confundat autoritatea cu dominația.”

„Ai cerut ascultare, dar nu ai oferit responsabilitate.”

„Ai pretins iubire, dar ai cultivat frica.”

Aceste cuvinte pot fi insuportabile.

Și tocmai atunci se naște ispita de a nu răspunde argumentului, ci persoanei.

Nu mai spunem:

„Este adevărat ceea ce spune?”

Spunem:

„Cine se crede acesta să-mi vorbească?”

Este una dintre cele mai vechi strategii ale apărării ego-ului.

Când nu putem distruge adevărul, încercăm să-l discredităm pe cel care îl rostește.

„Proorocul nu este primit în patria sa”

Evanghelia ne oferă una dintre cele mai profunde chei de înțelegere a acestui fenomen.

Hristos, întorcându-Se în Nazaret, este întâmpinat nu prin receptarea adevărului pe care îl vestește, ci prin reducerea Persoanei Sale la originea Sa socială: „Nu este, oare, Acesta fiul teslarului?” (Matei 13, 55).

Cei care Îl cunoscuseră „de aproape” nu reușesc să vadă în El ceea ce Dumnezeu descoperea prin El.

Familiaritatea devine obstacol pentru adevăr.

Această logică se repetă de-a lungul istoriei.

Omul spune:

„Îl cunosc.”

„Știu cine este.”

„Știu de unde vine.”

„Știu ce a făcut.”

„Nu poate să-mi spună tocmai mie.”

În acest fel, persoana este folosită pentru a evita întâlnirea cu mesajul.

Este o formă de orbire.

Uneori, Dumnezeu poate îngădui ca un adevăr necesar să ajungă la noi printr-un om pe care nu-l apreciem.

Iar maturitatea spirituală constă în a putea spune: „Nu-mi place omul, dar să văd dacă ceea ce spune este adevărat.”

Aceasta este o probă serioasă de smerenie.

Istoria profeților: adevărul care deranjează puterea

Istoria biblică este plină de oameni care au fost respinși tocmai pentru că au refuzat să falsifice realitatea pentru a-i liniști pe cei puternici.

Proorocul Ilie nu a devenit incomod pentru că ar fi căutat conflictul, ci pentru că a refuzat compromisul cu idolatria.

Proorocul Ieremia a fost respins pentru că mesajul său nu confirma așteptările conducătorilor și ale poporului.

Proorocul Amos este chemat să plece din Betel tocmai pentru că profeția sa tulbură ordinea convenabilă.

Sfântul Ioan Botezătorul nu își negociază mesajul atunci când se află înaintea lui Irod. „Nu ți se cade să o ai pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18).

Pentru aceasta, Ioan își pierde libertatea și, în cele din urmă, viața.

Adevărul are uneori un preț.

Și Evanghelia nu ascunde acest lucru.

Hristos – Adevărul care a fost judecat de minciună

Cea mai cutremurătoare realitate a creștinismului este că Adevărul Însuși a fost condamnat de oameni.

Hristos nu a fost răstignit pentru că ar fi fost un om „incomod” în sens psihologic.

A fost răstignit pentru că revelația Sa demasca întunericul inimii omenești.

El a pus în fața oamenilor o lumină pe care aceștia nu au vrut să o primească.

„Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19).

Aceasta este una dintre cele mai adânci explicații teologice ale respingerii adevărului.

Omul nu respinge întotdeauna adevărul pentru că nu îl înțelege. Uneori îl respinge pentru că îl înțelege prea bine și nu vrea să se schimbe.

De aceea, Hristos înaintea lui Pilat devine imaginea supremă a Adevărului în fața puterii.

Pilat întreabă:„Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38).

Adevărul stă înaintea lui.

Și totuși este condamnat.

Marginalizarea – forma modernă a unei vechi respingeri

Astăzi nu este nevoie să-l arunci pe cineva în închisoare pentru a-l reduce la tăcere.

Este suficient să-l izolezi.

Să nu-l mai inviți.

Să nu-i mai ceri părerea.

Să-l prezinți drept „dificil”.

Să-i atribui intenții pe care nu le are.

Să-i interpretezi fiecare cuvânt în cea mai rea lumină.

Să-i amintești greșelile trecutului pentru a nu mai fi ascultat în prezent.

Să creezi în jurul lui o atmosferă în care ceilalți să se teamă să-i fie apropiați.

Aceasta este marginalizarea prin delegitimare.

Nu mai contează dacă ceea ce spune este adevărat.

Trebuie doar făcut astfel încât el să nu mai fie credibil.

Este o formă subtilă de violență socială.

Și tocmai pentru că nu lasă întotdeauna urme vizibile, poate fi cu atât mai greu de recunoscut.

În familie: când adevărul tulbură echilibrul fals

Marginalizarea începe uneori în cele mai apropiate spații.

Un copil observă o nedreptate și vorbește.

Un soț atrage atenția asupra unei răni care există de ani de zile.

O soție refuză să mai ascundă o problemă.

Un frate spune ceea ce ceilalți preferă să ignore.

Și, brusc, cel care a rostit adevărul devine „problema familiei”.

Nu mai este discutată problema.

Este discutată persoana.

„De ce trebuie să strice el liniștea?”

„De ce nu poate să tacă?”

„De ce vede numai lucrurile rele?”

Dar o liniște construită pe tăcerea adevărului nu este pace.

Este doar conflict amânat.

Pacea creștină nu este absența cuvintelor dificile.

Este restaurarea comuniunii prin adevăr, pocăință și iertare.

În profesie: organizațiile care pedepsesc adevărul

Există și instituții care ajung să devină fragile tocmai pentru că nu mai suportă adevărul despre ele însele.

Atunci apare o cultură a conformismului.

Oamenii învață că este mai sigur să nu întrebe.

Mai sigur să nu contrazică.

Mai sigur să nu observe.

Mai sigur să nu semnaleze o nedreptate.

Mai sigur să nu spună că o decizie este greșită.

Treptat, organizația începe să audă numai ceea ce dorește să audă.

Aceasta este una dintre cele mai periculoase forme de degradare instituțională.

O comunitate care nu mai poate fi corectată nu mai are mecanisme reale de vindecare.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre corectarea frățească într-un limbaj extrem de actual: mustrarea adevărată nu trebuie făcută din mânie sau pentru umilire, ci ca un act de vindecare. Cel care mustră trebuie să o facă discret și cu blândețe, iar cel mustrat trebuie să fie dispus să primească îndreptarea.

Prin urmare, o comunitate sănătoasă nu este aceea în care nimeni nu este contrazis.

Este aceea în care nimeni nu trebuie exclus pentru că a spus adevărul.

În Biserică: adevărul nu poate deveni instrument de putere

Aici trebuie să fim cu atât mai exigenți.

Biserica este Trupul lui Hristos. Tocmai de aceea, în Biserică adevărul nu poate fi înlocuit nici de comoditate, nici de interese, nici de simpatii personale.

Dar trebuie adăugat imediat ceva esențial:

nimeni nu primește prin simplul fapt că se declară „apărător al adevărului” dreptul de a răni, calomnia sau judeca.

Adevărul Bisericii este adevărul lui Hristos.

De aceea, trebuie spus „în iubire” (Efeseni 4, 15).

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă că mustrarea creștină trebuie să semene cu lucrarea unui medic: poate produce durere, dar scopul ei este vindecarea. El avertizează atât împotriva celui care refuză mustrarea, cât și împotriva celui care mustră din mânie, dorință de superioritate sau expunere publică.

Această distincție este fundamentală.

A spune adevărul nu înseamnă a spune tot ce gândești.

Uneori tăcerea este iubire.

Alteori tăcerea este lașitate.

Uneori mustrarea este necesară.

Alteori ea este doar agresivitate religioasă.

Discernământul constă în a ști diferența.

Când „adevărul” devine armă

Există și o primejdie opusă.

Unii oameni sunt marginalizați pe nedrept pentru că spun adevărul.

Dar există și oameni care își justifică cruzimea prin pretextul adevărului.

„Eu doar spun adevărul!”

Această propoziție nu este o absoluție.

Poți spune un lucru adevărat într-un mod păcătos.

Poți folosi o informație reală pentru a distruge reputația cuiva.

Poți dezvălui o greșeală nu pentru vindecare, ci pentru umilire.

Poți transforma corectarea în spectacol.

Poți confunda curajul cu agresivitatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă că mustrarea făcută din mânie nu mai este adevăr terapeutic, ci satisfacerea unei pasiuni personale. El cere ca îndreptarea să fie făcută cu „mare blândețe” și cu grijă pentru sufletul celui mustrat.

De aceea, înainte de a spune:„Eu apăr adevărul”,creștinul trebuie să întrebe:„Îl apăr pe Hristos sau mă apăr pe mine?”

Criteriul crucii

Adevărul creștin are întotdeauna forma Crucii.

Aceasta este una dintre cele mai importante diferențe dintre adevărul Evangheliei și adevărul folosit ca instrument de putere.

Hristos nu intră în Ierusalim cu o armată pentru a-i zdrobi pe cei care Îl resping.

Nu răspunde violenței cu violență.

Nu-Și apără adevărul prin dominație.

Îl mărturisește până la capăt și primește Crucea.

De aceea, cel care spune adevărul în duhul lui Hristos trebuie să fie pregătit și pentru posibilitatea de a fi neînțeles.

Adevărul nu trebuie apărat prin păcat.

Nu trebuie apărat prin calomnie.

Nu trebuie apărat prin manipulare.

Nu trebuie apărat prin răzbunare.

Crucea este măsura mărturisirii adevărului.

De ce îi marginalizăm pe cei care ne spun adevărul?

Pentru că adevărul cere schimbare.

Iar schimbarea doare.

Este mai ușor să-l îndepărtezi pe omul care te avertizează decât să îndrepți ceea ce el a arătat.

Mai ușor să spui „este invidios” decât să te întrebi dacă există ceva în comportamentul tău care poate stârni această percepție.

Mai ușor să spui „are ceva cu mine” decât să examinezi observația.

Mai ușor să excluzi decât să te pocăiești.

Aici apare una dintre cele mai subtile forme ale împietririi: transformarea celui care ne cheamă la pocăință în dușmanul nostru.

Dar Scriptura spune: „Mai vrednice de credință sunt rănile pricinuite de un prieten decât sărutările celui care urăște” (Pilde 27, 6).

Adevărul poate răni.

Dar nu orice rană este dușmănie.

Există răni care deschid drumul vindecării.

Adevărul și libertatea

Mântuitorul Hristos spune:„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

Observăm însă că libertatea nu vine din simpla posesie intelectuală a unor informații.

În contextul Evangheliei, adevărul este legat de rămânerea în cuvântul lui Hristos.

Libertatea este, prin urmare, eliberare de minciună, de păcat și de robia ego-ului.

Omul care nu suportă adevărul despre sine nu este liber.

Este captiv imaginii sale.

Omul care nu suportă să fie corectat nu este puternic.

Este fragil.

Omul care trebuie permanent lăudat nu este sigur pe sine.

Are nevoie de confirmarea celorlalți.

Smerenia creștină începe atunci când omul poate spune: „Poate că greșesc. Spune-mi. Ajută-mă să văd.”

Aceasta este una dintre cele mai mari forme de libertate duhovnicească.

Marginalizarea celui drept și singurătatea mărturisitorului

Cel care spune adevărul poate ajunge singur.

Această singurătate apare în multe forme.

Uneori nu mai are cu cine să vorbească.

Uneori ceilalți se tem să fie văzuți lângă el.

Uneori oamenii îi dau dreptate în particular și îl abandonează în public.

Aceasta este o realitate dureroasă.

Dar aici trebuie evitată o eroare: nu orice singurătate dovedește că omul are dreptate.

Biserica nu canonizează singurătatea și nici nu transformă marginalizarea într-o probă automată de sfințenie.

Există oameni singuri pentru că mărturisesc adevărul.

Dar există și oameni singuri pentru că sunt mândri, agresivi, imposibil de corectat sau incapabili de comuniune.

De aceea, criteriul nu este:„Sunt respins, deci am dreptate.”

Criteriul este:„Ceea ce spun este adevărat? Este în acord cu Evanghelia? Este rostit în iubire? Sunt eu însumi dispus să fiu corectat?”

Aceasta este măsura ortodoxă.

Sfântul care mustră și sfântul care se lasă mustrat

Există o dublă virtute creștină.

Prima este curajul de a spune adevărul.

A doua este smerenia de a-l primi.

Fără prima, comunitatea devine ipocrită.

Fără a doua, comunitatea devine autoritară.

Sfântul Ioan Gură de Aur le cere pe amândouă: celui care corectează îi cere blândețe și discreție, iar celui corectat îi cere să nu se revolte împotriva îndreptării.

Aceasta este pedagogia eclezială a adevărului.

Cel care mustră trebuie să plângă pentru cel mustrat.

Iar cel mustrat trebuie să se întrebe dacă Dumnezeu nu cumva îi vorbește printr-un cuvânt pe care nu voia să-l audă.

Ce se întâmplă cu o comunitate care își elimină vocile incomode?

La început apare liniștea.

Apoi conformismul.

Apoi frica.

Apoi tăcerea.

În cele din urmă, nimeni nu mai spune ceea ce vede.

Toți învață ce trebuie să spună pentru a rămâne acceptați.

Este momentul în care comunitatea își pierde capacitatea de autocorectare.

În termenii Sfântului Apostol Pavel, Trupul lui Hristos are mădulare diferite, care se slujesc reciproc (1 Corinteni 12). Un mădular care observă o rană a trupului și o semnalează nu trebuie amputat doar pentru că mesajul său este neplăcut.

Dimpotrivă, adevărul poate deveni un serviciu adus comuniunii.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în mustrarea frățească o formă autentică de iubire: prietenia creștină nu constă în a trece cu vederea ceea ce distruge sufletul celuilalt, ci în a-l ajuta să se ridice.

Ce îi datorăm celui care ne spune adevărul?

În primul rând, să-l ascultăm.

Nu înseamnă să-i dăm automat dreptate.

Înseamnă să nu-l condamnăm înainte de a examina ceea ce spune.

Apoi, să verificăm.

Să ne rugăm.

Să ne întrebăm.

Să cerem sfatul unui om duhovnicesc.

Să distingem între adevăr și interpretare.

Între fapt și opinie.

Între mustrare și calomnie.

Între discernământ și judecată.

Între curaj și agresivitate.

Și, dacă descoperim că are dreptate, să avem puterea să spunem:

„Ai dreptate. M-am înșelat.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai rare forme de sfințenie cotidiană.

Ce îi cere Dumnezeu celui care spune adevărul?

Îi cere, mai întâi, să se curețe pe sine.

„Doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Luca 4, 23).

Nu înseamnă că trebuie să fim perfecți pentru a avertiza pe cineva.

Înseamnă că adevărul pe care îl mărturisim trebuie să înceapă să lucreze în noi.

Cel care condamnă mândria trebuie să se întrebe dacă nu este mândru.

Cel care vorbește despre iubire trebuie să verifice dacă iubește.

Cel care denunță nedreptatea trebuie să fie drept.

Cel care cere transparență trebuie să fie transparent.

Cel care pretinde că apără Biserica trebuie să o facă fără ură față de oameni.

Altfel, mărturia sa poate deveni contradicție.

Adevărul spus la timp și adevărul spus cu discernământ

Nu orice adevăr trebuie spus oricând, oricum și tuturor.

Aceasta este o distincție profund biblică.

Hristos spune:„De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l între tine și el singur” (Matei 18, 15).

Există, așadar, o ordine a corectării.

Mai întâi, discret.

Cu respect.

Fără expunere inutilă.

Fără transformarea greșelii altuia într-un spectacol.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă exact asupra acestui principiu: corectarea fratelui trebuie făcută cu discreție, cu blândețe și cu intenția de vindecare, nu de umilire.

Într-o epocă a rețelelor sociale, această exigență este mai importantă ca oricând.

Cât de ușor este să „spui adevărul” despre cineva în fața tuturor!

Cât de greu este să mergi la el și să-i vorbești în particular!

Prima poate hrăni orgoliul.

A doua poate cere iubire.

 Când tăcerea devine păcat

Dar există și tăcerea vinovată.

Uneori omul vede nedreptatea și tace pentru a-și păstra poziția.

Vede abuzul și tace pentru a nu-și pierde avantajele.

Vede minciuna și tace pentru a nu deveni „incomod”.

Vede un om nedreptățit și spune:„Nu este problema mea.”

Aceasta nu este întotdeauna pace.

Poate fi lașitate.

Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează tocmai asupra acestei false neutralități: a nu corecta atunci când este necesar nu reprezintă întotdeauna bunătate, ci poate însemna abandonarea celui care are nevoie de ajutor.

Creștinul nu este chemat să fie scandalagiu.

Dar nici complice al minciunii.

Există momente când iubirea cere cuvânt.

Adevărul, Crucea și Învierea

În centrul credinței nu se află victoria socială a celui care spune adevărul.

Se află Crucea.

Hristos a spus adevărul și a fost respins.

A fost judecat.

Batjocorit.

Părăsit.

Răstignit.

Dar povestea nu se termină la Cruce.

Adevărul nu este înfrânt de faptul că este respins temporar.

Învierea este răspunsul lui Dumnezeu la condamnarea Adevărului de către lume.

Aceasta îi oferă creștinului o perspectivă cu totul nouă.

Nu trebuie să demonstreze cu orice preț că are dreptate.

Trebuie să rămână în adevăr.

Nu trebuie să câștige fiecare dispută.

Trebuie să nu-și piardă sufletul.

Nu trebuie să fie acceptat de toți.

Trebuie să rămână în comuniune cu Hristos.

Cea mai mare victorie: să nu devenim asemenea celor care ne-au rănit

Poate că aici se află cea mai grea lecție.

Cel marginalizat pentru că a spus adevărul poate ajunge, în timp, să devină amar.

Poate începe să-i disprețuiască pe cei care l-au exclus.

Poate transforma rana într-o identitate.

Poate spune:„Eu sunt singurul care vede.”

„Eu am avut dreptate.”

„Toți ceilalți sunt corupți.”

Aici apare o nouă ispită.

Rana nedreptății poate deveni izvor de mândrie.

De aceea, cel care a fost respins pentru adevăr trebuie să se roage nu numai pentru cei care l-au rănit, ci și pentru ca propria inimă să nu se umple de venin.

Hristos nu spune:„Iubiți-i pe cei care vă iubesc.”

Spune:„Iubiți pe vrăjmașii voștri și vă rugați pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5, 44).

Adevărul fără iubire poate produce răzbunare.

Adevărul unit cu Hristos produce mărturisire.

Concluzie: să nu-l alungăm pe cel care ne poate vindeca

Există oameni pe care Dumnezeu îi trimite în viața noastră nu pentru a ne confirma, ci pentru a ne trezi.

Unii vin cu un cuvânt pe care nu vrem să-l auzim.

Unii ne arată o rană pe care o ascundeam.

Unii ne atrag atenția asupra unei nedreptăți.

Unii ne spun că am greșit.

Unii ne amintesc ceea ce preferam să uităm.

Nu toți au dreptate.

Dar nici nu avem dreptul să-i condamnăm înainte de a-i asculta.

Poate că unul dintre cele mai importante exerciții ale smereniei este să poți rămâne în fața unui cuvânt dur fără să-l respingi imediat.

Să întrebi:„Doamne, este ceva adevărat aici pe care nu vreau să-l văd?”

Această întrebare poate salva un suflet.

Poate salva o familie.

Poate salva o prietenie.

Poate salva o instituție.

Poate salva o comunitate.

Și poate salva chiar o parohie.

Pentru că Biserica nu este locul unde oamenii se întâlnesc pentru a-și confirma reciproc perfecțiunea.

Este locul în care păcătoșii se întâlnesc cu Doctorul sufletelor.

Iar un bolnav care își alungă medicul pentru că diagnosticul îl doare nu se vindecă prin aceasta.

Durerea adevărului poate fi mai mică decât durerea minciunii trăite până la capăt.

De aceea, să nu-l marginalizăm prea repede pe cel care ne spune ceea ce doare.

Să-l ascultăm.

Să verificăm.

Să discernem.

Să ne rugăm.

Și, dacă Dumnezeu ne arată că are dreptate, să avem smerenia de a primi cuvântul.

Iar dacă nu are dreptate, să avem dragostea de a-l îndrepta fără să-l distrugem.

Pentru că, în Biserică, adevărul nu este o armă cu care ne lovim unii pe alții.

Adevărul este Hristos.

Iar Hristos nu ne cheamă să câștigăm unii împotriva altora, ci să ne mântuim împreună.

De aceea, cuvântul apostolic rămâne măsura ultimă: „Spunând adevărul în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4, 15).

Adevărul fără iubire devine piatră.

Iubirea fără adevăr devine complicitate.

Dar adevărul în iubire devine cale de vindecare.

Și poate că omul pe care astăzi îl numim „incomod”, pentru că ne spune ceea ce nu vrem să auzim, este tocmai omul prin care Dumnezeu ne oferă șansa de a deveni mai adevărați.

Preot  Nicău Nicolae