Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, print, preot si martir roman

De Ziar Piatra Neamț Pe 31 aug. 2013

Pe 31 august 2013, la ora 11.00, la Romexpo Bucuresti va avea loc ceremonia de beatificare de catre Biserica Catolica a Monseniorului Vladimir Ghika, print, preot si martir roman.

Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol în familia de principi care a dat Moldovei şi Valahiei zece domnitori.În 1902 intră oficial în Biserica Catolică și va lucra toată viaţa în favoarea unităţii Bisericii.

Începând cu 1939 îl regăsim în România unde rămâne chiar şi după 1947, când ştia că se apropie vremuri de suferinţă pentru compatrioţii săi. Pentru că a susţinut comuniunea cu Roma a Bisericii Catolice în România a fost arestat în 1952 şi condamnat un an mai târziu. Un an mai tarziu, pe data de 16 mai 1954, ca şi Isus pe Cruce, se stinge din viata.

Papa Francisc a semnat, pe 27 martie, decretul prin care recunoaşte „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika”. Prin semnarea actului, Vladimir Ghika va fi înscris în rândul sfinţilor Bisericii Catolice.

Pe scurt despre Vladimir Ghika (sursa: www.vladimir-ghika.ro):

A creat primul serviciu de ambulanţă din România pentru victimele răscoalei ţăranilor din 1907.
A înființat primul dispensar gratuit din România, la București. Dispensarul, cu numele Bethleem Mariae, inaugurat la 20 iunie 1906.
A înfiinţat la Bucureşti Sanatoriul Sf. Vincenţiu de Paul, condus de călugăriţele din ordinul Fiicele carităţii ale Sfântului Vincenţiu de Paul. După 1948, când activitatea socială a Bisericii Catolice a fost suprimată, sanatoriul a fost naţionalizat. Actualmente, în clădire funcţionează Spitalul Parhon.
A fost primul ambasador al României moderne la Vatican (1918-1919).
A primit singura distincţie militară conferită în cadrul Războiului Balcanic din 1913

Iata ce declara politicianul nemtean Ioan Chelaru pe data de 12.05.2008 despre martirul Vladimir Ghika:

„Prinţul despuiat de către Hristos” – a trăi în a fi
Stimaţi colegi,

Suntem în luna mai. În această lună sărbătorile şi pseudo-sărbătorile se ţin lanţ, începând cu 1 Mai, 2 Mai, 9 Mai (Ziua Independenţei, a Victoriei, a Europei), 10 Mai, şi parcă mai era şi 8 Mai, până acum câţiva ani. Pe unele le sărbătorim în stradă, pe bulevarde, în parcuri, pe altele ne facem că nu le observăm.

Adevărul este că nu poţi rămâne indiferent când vezi că nebunia din viaţa politică a ieşit pe bulevarde sau la televizor, că trăim departe de esenţa omeniei, într-un limbaj necontrolat, într-un absurd democratic, sau din ce în ce mai puţin democratic, într-un zbucium dus până la paroxism, în această campanie electorală, zice-se blătuită ca la fotbal, sau poate invers.

Peste toate acestea s-a petrecut ceva care mi-a domolit toate neliniştile şi mi-a amorţit indignarea, oricum neproductivă. Încerc acum să fiu mai liniştit, asemenea unui ochi de apă, dar şi mai lucid, mai calm. Acel ceva mi-a schimbat perspectiva asupra prezentului, asupra abordării juste a trecutului recent al României, mi-a clătit privirea pentru viitor şi m-a revigorat sufleteşte.

Acest ceva de natură miraculoasă a fost reîntâlnirea cu biografia şi puţinele scrieri ale Monseniorului Vladimir Ghika, pe care astăzi îl preţuieşte toată creştinătatea şi de la a cărui trecere din viaţă se împlinesc în această săptămână 54 de ani (17 mai 1954).

„Născut în leagănul princiar al Bizanţului, / A învăţat să meargă desculţ / Printre gâşte şi îngeri / Într-un sat românesc…”

Aşa îşi începea Ion Brad poemul dedicat Prinţului Leproşilor adică, Monseniorului Vladimir Ghika. Acest mare vagabond apostolic al sec. XX, născut în mătasea princiară, iar prin vocaţie un adevărat slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, avea să fie un erou al acţiunilor caritabile şi artizan al multor convertiri, precursor şi profet al Conciliului Vatican II, semănător al spiritului evanghelic şi ecumenic, un adevărat maestru al vieţii şi al modului în care aceasta trebuie trăită. Vocabularul unei limbi este mult prea sărac pentru a putea descrie măreţia în care acest OM şi-a trăit viaţa. Pentru că nu înţelegem simplitatea şi autenticitatea Monseniorului, îl situăm deasupra firescului şi îl numim sfânt, în felul acesta abstractizându-i viaţa, făcându-l, într-un fel, de neatins şi de neurmat. Uităm deseori că „deasupra capetelor există mai mult cer decât există pământ sub picioarele noastre” şi ne acoperim de ignoranţă şi ne lăsăm pradă vieţii noastre rutinate. Uităm să trăim, deşi asta părem să facem şi chiar suntem intrigaţi dacă aflăm că nu este chiar aşa. Dar putem uita de Viaţă, de Biserică, de Hristos, de Dumnezeu, pe care „realitatea” noastră le-a transformat în clişee…, iar când exemple concrete şi recente se revelează nouă, cum mai putem sta atât de adormiţi? „A-l ignora pe Dumnezeu înseamnă a cultiva incoerenţa”, spunea Monseniorul… Câtă incoerenţă mai putem duce? Câtă orbire mai putem avea? Cum mai putem da sens vieţii noastre, cum mai putem fi „fii ai lui Dumnezeu dacă adesea acţionăm ca nişte fii ce şi-au uitat Tatăl?” Cât mai putem lăsa sufletul deoparte în favoarea orgoliilor noastre?

Monseniorul Ghika a făcut din viaţa sa un exemplu de credinţă, iubire şi rugăciune… A reaprins rugăciunea în suflete şi a dus-o în faţa lui Dumnezeu, pe care îl vedea pretutindeni. A bătut la uşa sufletelor cu o voce blândă şi le-a atras cu o dragoste cerească, reuşind să ferească sufletele de biciul rigorii. Era prietenul şi fratele tuturor indiferent de hramul purtat. Era fericit când nu avea altă mângâiere decât aceea de a-i putea consola pe ceilalţi.

Reţinut în noiembrie 1952, judecat de un tribunal al guvernului comunist român în 1953, a murit în beciurile sordide ale Jilavei din cauza torturilor, a frigului şi a epuizării, în 17 mai 1954, la vârsta de 80 de ani. Arestat pentru că trăia după alte legi decât cele lumeşti şi pentru „că-L iubea pe Dumnezeu cu toată puterea lui Dumnezeu”, a reuşit şi aici, în închisoare, să deschidă porţile sufletelor şi să ofere alinare tuturor celor ce erau în suferinţă. Mulţi oameni veneau să-i încredinţeze disperarea. Îi primea pe fiecare cu afecţiune şi avea darul de a pătrunde sufletele lor, după cum el însuşi mărturisea: „cine ştie să vorbească cu Dumnezeu, ştie sigur cum trebuie să vorbească săracului (celui gol de Dumnezeu)… A vorbi altuia înseamnă să încerci să pătrunzi în suflet, iar la aceasta ajungi cu cât ştii mai bine să urmezi căile Domnului. Dumnezeu este destul de subtil, destul de puternic pentru a pătrunde pretutindeni. Cei care sunt cu Dumnezeu, intră în străfundul sufletului oricui…”

Mânat de dorinţa de a-i readuce pe toţi cei rătăciţi pe calea lui Dumnezeu, a exercitat o puternică influenţă în toate mediile frecventate şi s-a străduit să promoveze cunoaşterea şi iubirea „până la marginea pământului”. Era plin de îndrăzneală, pentru că nu se baza pe el însuşi, nici pe mijloace omeneşti, ci numai pe conştienţa existenţei harului în fiinţa sa. „Ceea ce este greu, spunea el într-o zi, nu este să-l găseşti pe Dumnezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni.”

Povestea vieţii lui este fascinantă şi totuşi atât de simplă: …într-o zi, a lăsat totul: titlu, avere, situaţie, familie, confesiune, pentru a depune triplul jurământ al sărăciei, castităţii şi obedienţei, devenind monah. A fost printre puţinii conştienţi că toate religiile arată spre un singur Dumnezeu, aşa că „a început cu părăsirea dogmelor ecleziastice tradiţionale şi a sfârşit în dragoste şi veneraţie, în sfinţenia unanim admisă, privit ca un sfânt de ortodocşi şi de catolici, respectat de laici, hulit şi întemniţat de nemernici şi iresponsabili…” şi, mai mult, „a murit cu conştiinţa împăcată că a făcut tot ce a putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Hristos, într-o perioadă tristă pentru ţara lui şi pentru întreaga lume civilizată”. Oare câţi dintre noi vom putea afirma la sfârşitul vieţii că am murit cu conştiinţa împăcată măcar de faptul că am devenit conştienţi de esenţa noastră, darmite de a fi făcut măcar pentru alţii ceva?

Prin suferinţele îndurate în arest şi în momentele anterioare acestuia, Monseniorul Ghika şi-a dezlegat în totalitate nodurile fricii şi neînţelegerii care restricţionează întreaga noastră existenţă şi a devenit cu adevărat un OM liber. „Puţini sunt cei ce ştiu să sufere. A şti să suferi este o artă care, ca orice artă adevărată, nu cunoaşte reţete”. Trupul îi era încarcerat, însă fiinţa sa era liberă.

El însuşi spunea că nu există închisoare pentru lumea care-L iubeşte pe Dumnezeu”. A devenit un om întreg acceptându-şi destinul, a trăit cu integritate şi a fost capabil să răspundă cu creativitate şi compasiune la divizările religioase şi politice ce au afectat lumea de atunci. A pus temeliile a numeroase spitale destinate bolnavilor şi săracilor, atât în ţară cât şi în afară, a dăruit totul, inclusiv pe sine, tuturor celor ce aveau nevoie.

Prin acest pelerinaj prin viaţă, Monseniorul Ghika a transcens mulţimea obişnuită, grămada adormită de oameni şi a „iubit totul din dragoste de Dumnezeu”…

În panseurile sale scurte, notate pe bileţele mici de hârtie, cu un scris mărunt, atât de mărunt încât a fost greu descifrat de cei care s-au învrednicit să-i ordoneze şi să-i publice textele, Monseniorul Ghika menţionează: „florile ajung să parfumeze însăşi mâna care le striveşte”.

Tulburătoare sunt aceste „gânduri pentru fiecare zi”. Au virtutea de a ne trezi pe câte unii şi de a ne aminti că avem suflet şi-l putem pierde uşor. Dar îl putem şi păstra dacă începem, prin cuviinţă, răbdare şi cu minim efort de bunătate să privim şi spre ceilalţi, care nu sunt sus, nu sunt bogaţi, nu au putere, nu au şansă. Citez: „La urma urmei bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi mai suplă a dreptăţii”.

Şi încă putem lăsa de la noi: dacă multora le este inaccesibilă bunătatea, măcar să aibă decenţa de a nu pulveriza continuu orice început bun. Bănuiţi, cred, la cine mă refer.

Cât despre idiosincrazia rezolvării şi răzbunării trecutului, după lectura scrierilor lui Vladimir Ghika, mi s-a întărit convingerea că ar trebui, mai curând, să ne cinstim şi respectăm martirii, decât – obstinat şi obsesiv – să căutăm călăii. Pentru aceştia, monseniorul a avut un cuvânt, o reflecţie: „ce ar fi dacă, pe neaşteptate, conştiinţa ta ar începe să vorbească cu voce tare şi în faţa tuturor?”

Şi eu sunt printre aceia care au convingerea că mulţi din cei ce şi-au vândut semenii aparatului opresiv, care au condamnat, au torturat şi chiar au ucis, dorm încă, liniştiţi, în blazarea conştiinţei.

Şi atunci, la ce bun?

Credeţi oare că monseniorul Ghika sau părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea ortodoxă Petru Vodă aşteaptă să-i răzbunăm?

Sângele curs din rănile unui martir a răscumpărat, nu pătează. „El spală, spală chiar şi ceea ce e de neşters”. Am citat. Şi mâinile călăilor sunt spălate.

„În locul urării Dumnezeu să fie cu voi, ar fi mai potrivit şi mai folositor să spunem Fiţi cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este mereu cu noi, în schimb noi nu suntem întotdeauna cu Dumnezeu”.

Monseniorul Ghika a trăit în lume dar nu a fost al lumii! El ne-a oferit o mostră din „a trăi, nu prin a face, ci prin a fi”!

Dragi colegi,

Mulţumesc pentru atenţie şi, cel puţin în ceea ce mă priveşte voi repeta în gând rugăciunea Bisericii Catolice din România care cere lui Dumnezeu harul de a ridica pe monseniorul Vladimir Ghika la înălţimea altarelor.

Vă mulţumesc!”