Andreea Ștefănescu, pe acoperișul României: „13 la puterea 25”. Capitolul I, 11 iulie 2026, Vf. Negoiu — 2535 m
Caietul unei priviri
13 la puterea 25
Capitolul I
11 iulie 2026
Vf. Negoiu — 2535 m
Nu cred că am purtat vreodată un obiect atât de mult timp cu mine cum am purtat vizorul unei camere la ochi.
Nu știu dacă proiectul începe pe vârful Negoiu.
Cred că începe cu o zi înainte. Cu emoții. Cu lista de bagaje deschisă pe pat și cu senzația că, indiferent de câte ori verific, sigur am uitat ceva. Sau poate începe în Gara de Nord.
Alerg spre peron. Trenul de Piatra-Neamț întârzie câteva minute, iar eu încerc să găsesc vagonul cinci. Mama mi-a trimis un pachet cu eșarfele făcute pentru fiecare vârf. Am o fotografie cu pachetul, o pungă albă cu scris albastru și singurul indiciu este că trebuie să caut o „doamnă blondă, cu ochelari, pe la 50 de ani”. O găsesc. Îmi întinde pachetul. Înăuntru sunt eșarfele. Pfiu.
Le țin în mâini și pentru prima dată proiectul nu mai pare o idee. Devine ceva ce pot atinge. Și atunci îmi vine inevitabil un gând. Ce mi-a trebuit mie să-mi fac promisiunea asta? Nu puteam să o fac la 30 de ani?
Ajung acasă. Încep să pregătesc rucsacul. Rolele de film. Bateriile. Aparatele. Încerc să mă culc. Nu reușesc. Mă trezesc. Verific dacă am pus filmele. Mă culc din nou. Mă trezesc iar. Verific bateriile pentru DJI Osmo, un fel de GoPro. Mai dorm puțin. Mă trezesc pentru a treia oară. Filmele sunt tot acolo. Bateriile sunt încărcate. Dar nu mai pot să dorm. La puțin după ora patru dimineața ies din casă. Bucureștiul încă doarme. În Piața Victoriei ne așteaptă microbuzul și cei doi ghizi de la Oxigen Tour. La ora cinci plecăm la drum. Pe drum stau de vorbă cu vecinul meu și emoțiile îmi dispar. Poate pentru că, din momentul în care roțile încep să se învârtă, nu mai există loc pentru întrebarea dacă proiectul va începe. El a început deja.
Drumul până la Bâlea trece aproape fără să-mi dau seama. Când cobor din microbuz, aerul rece mă lovește înainte să-mi pun rucsacul în spate. Pentru câteva secunde uit de camere, de film, de proiect. Mă uit doar în sus. Negoiu este încă departe. Și încă nu se vede.
Îmi verific instinctiv aparatul. Mai verific o dată rola de film din aparat. Mi se pare ciudat că fiecare fotografie pe care urmează să o fac există doar o dată. Nu există ecran. Nu există posibilitatea să mă întorc și să văd dacă am expus bine. Există doar momentul și un clic care nu mai poate fi repetat.
Pornim. Primele sute de metri sunt înșelătoare. Picioarele sunt odihnite, conversațiile curg firesc, iar rucsacul pare mai ușor decât este în realitate. Încerc să-mi găsesc ritmul și în același timp să-mi găsesc privirea. Îmi dau seama repede că nu vreau să fotografiez doar vârfurile. Vreau să fotografiez tot ce se întâmplă între plecare și ele. Pe măsură ce urcăm, vorbele se împuținează. Nu pentru că nu mai avem ce spune, ci pentru că fiecare își caută propriul ritm. Se mai aud doar pașii pe piatră și bețele care ating poteca.
Pentru prima dată după multe luni, nu mă mai gândesc la nimic din ceea ce am lăsat acasă. Există doar următorul pas. Și încă unul.
Îmi scot aparatul din rucsac aproape instinctiv. Încerc să nu fotografiez tot ce văd. Fiecare declanșare costă o fotogramă care nu se va mai întoarce. Poate tocmai de aceea încep să privesc altfel. Nu mai caut peisaje spectaculoase. Caut lumina care cade pe un colț de stâncă. Un fir de apă care taie drumul. Umbrele norilor care schimbă muntele dintr-o clipă în alta. Filmul mă obligă să fiu prezentă. Poate tocmai de aceea mă opresc mai des decât ceilalți. Nu pentru că obosesc, ci pentru că mi se pare că, dacă trec prea repede pe lângă un loc, îl pierd pentru totdeauna.
Nu mă mai gândesc dacă fotografia a ieșit bine. Nu am cum să verific. Tot ce pot face este să am încredere că am văzut momentul înainte să dispară.
Traseul începe să se schimbe. Apar stâncile și zăpada rămasă din iarnă. Aerul este mai rece, iar muntele începe să pară mai puțin primitor și mult mai impunător.
Ajungem la Lacul Călțun.
Apa este liniștită și câțiva oameni stau aici cu cortul. Fac câteva fotografii fără grabă. Încerc să nu mă las furată de gândul că trebuie să ajung pe vârf. Îmi spun că și locurile prin care trec merită aceeași atenție ca destinația. Poate chiar mai mult.
Ultimii metri sunt ciudat de liniștiți. Dar și solicitanți.
Ridic privirea și văd pentru prima dată muchiile Negoiului. În fotografii par simple. În fața ta par uriașe. În momentul acela înțeleg că indiferent câte imagini văzusem înainte, niciuna nu te pregătește cu adevărat de întâlnirea cu muntele.
Abia atunci încep să înțeleg că proiectul acesta nu va fi despre 13 vârfuri. Va fi despre cei câțiva mii de pași dintre ele.
După ore întregi de urcat, îmi imaginam că voi ajunge pe vârf cu o explozie de bucurie. În schimb, simt mai degrabă liniște. Mă uit în jur.
Toate văile pe care le-am privit de jos sunt acum sub noi. Crestele se succed una după alta. Scot aparatul pentru câteva ultime fotografii. Nu multe. Doar atât cât simt că trebuie. Apoi deschid rucsacul. Eșarfa este acolo, împăturită exact cum a pus-o mama în pachetul pe care îl alergam să-l găsesc cu o zi înainte prin Gara de Nord. O desfac încet. Vântul o prinde imediat.
Pentru câteva secunde nu mai există aparate foto, camere de filmat sau oameni în jurul meu. Există doar bucata aceea de material care flutură pe primul dintre 13 vârfuri. Atunci înțeleg că nu fotografia este importantă. Fotografia doar dovedește că am fost acolo. Importantă este promisiunea. Negoiu nu este doar primul vârf dintr-o listă. Este locul în care proiectul încetează să mai fie un plan și devine realitate. Coborârea începe aproape imediat. Nu avem timp mult de stat acolo, ne așteaptă drum greu înapoi.
Muntele nu ține cont de emoțiile tale. După câteva minute trebuie să fii din nou atent la fiecare pas, la fiecare piatră, la fiecare porțiune de potecă. Pe drumul înapoi mă gândesc la rolele de film din rucsac. Nu am văzut nicio fotografie. Nu știu dacă au ieșit. Poate sunt mișcate.Poate am expus greșit. Poate unele nici nu există. Și, surprinzător, nu mă mai sperie gândul acesta. Îmi dau seama că, pentru prima dată după mult timp, nu mă interesează doar rezultatul. Mă interesează drumul până la el.
Seara ajung acasă obosită. Las rucsacul jos. Camera rămâne pe birou. Bocancii rămân lângă ușă. Dar am sentimentul că o parte din mine a rămas sus, pe creastă. Și cred că va rămâne acolo până când mă voi mai întoarce.
Parteneri de drum :
– Oxigen Tour – ascensiuni montane
– isopatrusute – film foto, developare și scanare
– atelierphoton – curatoriat și media design
– Ziar Piatra-Neamț – partener media
Andreea Ștefănescu
