Copilul adus înaintea lui Dumnezeu. Intrarea Maicii Domnului în Biserică și vocația creștină a familiei

(21 noiembrie)
„Şi au adus pe pruncul Iisus părinţii Lui, ca să pună pentru El după obiceiul Legii.”(Luca 2, 22)
Există în viața unei familii creștine momente care nu pot fi înțelese doar în logica timpului, pentru că ele poartă în adâncul lor o dimensiune veșnică. Nașterea unui copil este un asemenea moment. Copilul nu este numai rodul iubirii dintre doi oameni, nici doar continuarea biologică a unei familii. El este un dar primit, o taină încredințată și, într-un sens profund, un suflet pe care Dumnezeu îl așază pentru o vreme în mâinile părinților.
În acest orizont trebuie înțeleasă și sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Evenimentul prăznuit la 21 noiembrie nu este relatat în Evangheliile canonice. Tradiția Bisericii îl păstrează prin vechi mărturii creștine, între care un loc important îl ocupă Protoevanghelia lui Iacov, text vechi care relatează aducerea Mariei la Templu de către Ioachim și Ana, în împlinirea făgăduinței lor.
Biserica nu ne propune însă această sărbătoare pentru a satisface o simplă curiozitate despre copilăria Maicii Domnului. Ea ne pune înainte o întrebare mult mai adâncă: ce facem noi cu darul pe care Dumnezeu ni-l încredințează atunci când primim un copil?
Ioachim și Ana ne arată că un copil primit prin rugăciune nu devine proprietatea părinților. El rămâne al lui Dumnezeu. În relatarea tradițională, Ana făgăduiește că, dacă Dumnezeu îi va dărui un copil, îl va aduce ca dar Domnului. Iar atunci când Maria ajunge la vârsta de trei ani, părinții își împlinesc făgăduința și o duc la Templu.
Aici se află una dintre cele mai importante lecții pentru familia creștină contemporană: a iubi copilul înseamnă nu să-l posedăm, ci să-l ajutăm să-și descopere vocația înaintea lui Dumnezeu.
Copilul nu este proiectul părinților
Una dintre marile ispite ale lumii contemporane este transformarea copilului într-un proiect personal. Părinții pot ajunge, uneori fără să-și dea seama, să proiecteze asupra lui propriile lor dorințe, frustrări, ambiții sau neîmpliniri. Copilul trebuie să fie cel mai bun, să aibă cele mai bune rezultate, să urmeze o anumită profesie, să ajungă într-un anumit loc, să împlinească ceea ce părinții nu au putut împlini.
Dar Evanghelia ne învață o altă logică.
Copilul este persoană, nu proiect. Este chip al lui Dumnezeu, nu extensie a voinței părinților. Este libertate în devenire, nu proprietate. Este o taină pe care părinții sunt chemați să o însoțească, nu să o controleze.
De aceea, educația creștină nu înseamnă să construim copilul după imaginea noastră, ci să-l ajutăm să devină ceea ce Dumnezeu a sădit în el.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Verbul folosit de Apostol nu indică simpla transmitere a unor informații religioase, ci o lucrare continuă de formare a omului în duhul lui Hristos.
A educa înseamnă, în această perspectivă, a conduce spre maturitate. Iar maturitatea creștină nu se măsoară numai în cunoștințe, diplome sau performanțe, ci în capacitatea omului de a iubi, de a se jertfi, de a ierta, de a discerne binele și de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu.
Prima școală a credinței este familia
Înainte de a cunoaște Biserica zidită din piatră, copilul cunoaște o altă „biserică”: familia
Înainte de a auzi cântarea liturgică, aude glasul mamei și al tatălui. Înainte de a învăța rugăciunile, vede dacă părinții lui se roagă. Înainte de a înțelege ce este iertarea, trebuie să o vadă lucrând între cei care l-au adus pe lume.
Copilul nu învață credința numai din ceea ce îi spun părinții, ci mai ales din ceea ce vede că trăiesc părinții.
De aceea, educația creștină începe mult înaintea unei ore de religie, înaintea unei cateheze sau înainte ca un copil să poată înțelege teologic ceea ce i se spune.
Ea începe atunci când mama își face semnul Sfintei Cruci.
Începe atunci când tatăl spune: „Să ne rugăm”.
Începe atunci când copilul vede că părinții merg la Sfânta Liturghie nu doar când au nevoie de ceva.
Începe atunci când în familie se cere iertare.
Începe atunci când pâinea este primită cu mulțumire.
Începe atunci când bunicii sunt respectați, când cel bolnav este îngrijit, când săracul nu este disprețuit și când numele lui Dumnezeu nu este rostit numai în momentele de necaz.
Prea Fericitul Parinte Patriarh Daniel subliniază că familia creștină reprezintă locul în care copilul dobândește primele deprinderi ale iubirii, rugăciunii și responsabilității, iar familia, școala și Biserica sunt chemate să conlucreze pentru formarea armonioasă a tânărului.
Această conlucrare nu înseamnă transferarea responsabilității de la o instituție la alta. Dimpotrivă, ea începe cu redescoperirea responsabilității proprii a fiecăreia.
Familia naște și formează. Școala instruiește și dezvoltă. Biserica luminează și sfințește.
Iar atunci când cele trei lucrează împreună, copilul nu mai primește mesaje contradictorii despre sensul vieții.
Ioachim și Ana – părinți care știu să dăruiască
În icoana sărbătorii, Ioachim și Ana nu apar ca niște părinți care pierd un copil, ci ca niște părinți care înțeleg că iubirea adevărată nu înseamnă posesie.
Aceasta este una dintre cele mai grele lecții ale iubirii părintești.
Un părinte vrea să-și protejeze copilul. Este firesc. Dar există un moment în care protecția trebuie să devină libertate; supravegherea trebuie să devină încredere; iar ținerea de mână trebuie să se transforme în capacitatea de a-l lăsa să meargă.
Ioachim și Ana îl duc pe copil spre Dumnezeu.
Aceasta este imaginea profundă a paternității și maternității creștine: părintele nu este destinația copilului; părintele este călăuză spre Dumnezeu.
În această lumină, cuvântul „părinte” capătă o profunzime extraordinară. Părintele nu este numai cel care dă viață biologică, ci și cel care ajută viața primită să crească în adevăr.
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă, în omiliile sale despre creșterea copiilor, asupra responsabilității duhovnicești a părinților și asupra faptului că educația trebuie să urmărească nu doar reușita lumească, ci formarea virtuții și a caracterului. În celebra sa reflecție despre familie, el vede casa creștină ca pe un spațiu în care credința trebuie să devină viață, iar nu simplă informație religioasă.
Această perspectivă este cu atât mai actuală cu cât societatea îi oferă copilului o cantitate uriașă de informație, dar nu întotdeauna și criterii pentru a o discerne.
Copilul contemporan știe multe. Dar este el învățat să deosebească binele de rău?
Are acces la mii de imagini, dar este învățat să privească lumea cu discernământ?
Poate comunica instantaneu cu oameni aflați la mii de kilometri, dar știe să stea în liniște înaintea lui Dumnezeu?
Are acces la o bibliotecă întreagă în telefon, dar mai are răbdare să citească o pagină din Evanghelie?
Aici se află una dintre marile provocări ale educației creștine.
Nu doar să-i spunem copilului despre Dumnezeu, ci să-i arătăm cum se trăiește cu Dumnezeu
Educația religioasă devine sterilă atunci când rămâne doar la nivelul informației.
Copilul poate învăța pe de rost rugăciuni fără să descopere rugăciunea. Poate ști numele multor sfinți fără să înțeleagă sfințenia. Poate cunoaște rânduiala Bisericii fără să descopere frumusețea întâlnirii cu Hristos.
De aceea, familia trebuie să transforme credința în experiență cotidiană.
Nu este suficient să-i spunem copilului: „Trebuie să te rogi!”. Este nevoie ca el să ne vadă rugându-ne.
Nu este suficient să-i spunem: „Trebuie să ierți!”. Este nevoie să vadă cum părinții își cer iertare unul altuia.
Nu este suficient să-i spunem: „Trebuie să mergi la biserică!”. Este nevoie să simtă că biserica nu este o obligație rece, ci locul întâlnirii cu Dumnezeu.
Nu este suficient să-i spunem: „Trebuie să fii bun!”. Trebuie să vadă bunătatea devenind faptă.
Adevărata educație creștină se transmite prin coerența dintre cuvânt și viață.
Domnul Hristos Însuși spune: „Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). Întâi „va face”, apoi „va învăța”. Ordinea este esențială.
Copilul nu are nevoie de părinți perfecți. Are nevoie de părinți adevărați, care știu să se pocăiască, să ceară iertare, să se ridice și să reînceapă.
Uneori, cea mai puternică lecție religioasă pe care o poate primi un copil este să-și vadă tatăl spunând: „Am greșit. Iartă-mă!”
Familia ca prim altar al memoriei
Un copil moștenește de la familia sa mai mult decât un nume.
Moștenește un fel de a privi lumea.
Moștenește cuvinte, gesturi, povești, rugăciuni, sărbători, chipuri și amintiri.
Moștenește felul în care familia a trecut prin suferință.
Moștenește felul în care părinții au privit moartea, boala, sărăcia, bucuria și reușita.
De aceea, familia este și locul în care se formează memoria spirituală.
Un copil își va aminti, poate peste zeci de ani, nu toate predicile auzite în copilărie, ci faptul că bunica aprindea candela, că mama se ruga seara, că tatăl mergea duminica la Sfânta Liturghie, că în Postul Mare casa avea o anumită liniște, că la Paști se mergea împreună la biserică.
Aceste lucruri devin rădăcini.
Și uneori, când omul ajunge departe de Dumnezeu, tocmai aceste rădăcini îl pot întoarce.
Copilul între două lumi
Există însă și o mare responsabilitate pastorală.
Nu putem cere copilului să creadă într-o lume pe care adulții o contrazic prin comportamentul lor.
Nu putem vorbi despre iubirea creștină și cultiva permanent conflictul.
Nu putem vorbi despre iertare și păstra ani întregi resentimente.
Nu putem cere copilului să nu mintă dacă adulții îi arată că minciuna este acceptabilă atunci când „ne ajută”.
Nu putem vorbi despre respectul față de Biserică, dacă noi înșine tratăm credința ca pe o simplă tradiție culturală.
Copilul este un observator extraordinar de fin al autenticității.
El poate să nu înțeleagă încă teologia Sfintei Treimi, dar înțelege foarte repede dacă iubirea din casă este adevărată.
Poate să nu știe ce înseamnă asceza, dar simte dacă părinții lui trăiesc cu măsură.
Poate să nu cunoască scrierile Sfinților Părinți, dar vede dacă oamenii care îl învață despre Dumnezeu sunt oameni ai păcii.
Aici se află o mare exigență a paternității creștine: copilul nu trebuie doar învățat credința; el trebuie să poată vedea credința devenind viață înaintea ochilor săi.
Biserica nu înlocuiește familia
În același timp, familia nu poate substitui Biserica.
Copilul are nevoie de familie, dar are nevoie și de comunitatea eclesială.
Are nevoie să descopere că nu este singurul copil care se roagă.
Are nevoie de icoane, de cântare, de Sfânta Liturghie, de întâlnirea cu preotul, de sfinți, de sărbători și de întreaga viață sacramentală a Bisericii.
Biserica nu este o anexă educativă a familiei. Ea este Trupul lui Hristos, în care omul intră și crește prin Sfintele Taine.
Familia creștină, la rândul ei, este chemată să prelungească această viață în spațiul cotidian.
În acest sens, casa și biserica nu trebuie puse în opoziție.
Casa trebuie să conducă spre Biserică, iar Biserica trebuie să transforme casa într-un spațiu al comuniunii și al sfințirii.
Vovidenia și redescoperirea responsabilității părinților
Poate că una dintre cele mai frumoase lecturi ale sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică este tocmai aceasta: Ioachim și Ana ne învață că a avea un copil înseamnă a primi o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu.
Copilul nu este doar „al nostru”.
Este al lui Dumnezeu și ne este încredințat nouă.
Această conștiință schimbă radical paternitatea.
Când părintele știe că va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care a iubit, a crescut și a îndrumat copilul, atunci educația nu mai este o simplă problemă de performanță socială.
Devine vocație.
Devine slujire.
Devine, într-un sens profund, o formă de asceză.
Părintele învață să rabde.
Învață să tacă.
Învață să nu răspundă mâniei cu mânie.
Învață să nu-și transforme copilul într-o copie a sa.
Învață să-l lase să crească.
Învață să se roage pentru el chiar și atunci când copilul nu mai acceptă sfatul.
Și, poate cel mai greu, învață să-l pună în mâinile lui Dumnezeu.
Aceasta este marea pedagogie a iubirii creștine.
De la copilul adus în Templu la copilul adus astăzi înaintea lui Dumnezeu
La Vovidenie, fiecare familie creștină poate privi spre Ioachim și Ana și se poate întreba:
Unde Îl duc eu pe copilul meu?
Îl duc numai spre performanță?
Îl duc spre succes?
Îl duc spre competiție?
Îl duc spre acumulare?
Sau îl duc și spre Dumnezeu?
Îl învăț să câștige, dar îl învăț și să piardă cu demnitate?
Îl învăț să vorbească, dar îl învăț și să tacă?
Îl învăț să se apere, dar îl învăț și să ierte?
Îl învăț să fie puternic, dar îl învăț și să se roage?
Îl învăț să-și construiască un viitor, dar îl ajut să nu-și piardă sufletul?
Aceste întrebări sunt mai importante decât multe dintre întrebările care domină astăzi educația.
Pentru că un copil poate ajunge foarte departe în lume și, totuși, să nu știe unde este casa sufletului său.
O sărbătoare pentru părinți
Intrarea Maicii Domnului în Biserică este, așadar, și o sărbătoare a părinților.
A părinților care se roagă pentru copii.
A părinților care plâng în taină.
A părinților care nu mai știu cum să vorbească propriilor copii.
A părinților care au copii plecați departe.
A părinților care au pierdut un copil.
A părinților care încă așteaptă.
A bunicilor care poartă în rugăciune nepoții.
A celor care cresc singuri copii.
A celor care au greșit și vor să repare.
A celor care se tem pentru viitorul copiilor lor.
Și poate tocmai aici se află una dintre cele mai delicate frumuseți ale acestei sărbători: Dumnezeu nu le cere părinților să controleze viitorul copiilor, ci să-i încredințeze Lui.
Ioachim și Ana nu au primit un copil pentru a-l închide în cercul propriilor lor dorințe.
L-au primit și l-au oferit.
L-au iubit și l-au dăruit.
L-au crescut și l-au condus spre Dumnezeu.
Aceasta este paternitatea care se transformă în rugăciune.
Când părinții Îi fac loc lui Dumnezeu în viața copilului
În cele din urmă, Intrarea Maicii Domnului în Biserică ne conduce spre o taină mai adâncă: educația creștină este pregătirea omului pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Nu vrem doar copii cuminți.
Nu vrem doar copii bine educați.
Nu vrem doar copii performanți.
Vrem oameni întregi.
Oameni care să știe cine sunt, de unde vin și încotro merg.
Oameni care să nu-și piardă sufletul în mijlocul succesului.
Oameni care să poată iubi fără să posede.
Oameni care să poată ierta fără să se umilească.
Oameni care să poată suferi fără să-și piardă nădejdea.
Oameni care să poată spune, asemenea Psalmistului: „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă” (Psalmul 118, 94).
În acest sens, familia devine primul loc în care copilul învață să spună lui Dumnezeu: „Sunt al Tău.”
Iar părinții devin, prin iubirea și jertfa lor, primii martori ai acestei apartenențe.
Sărbătoarea Vovideniei nu ne cere să ne întoarcem sentimental spre o scenă îndepărtată din copilăria Maicii Domnului. Ne cheamă să privim propria noastră casă și propriile noastre responsabilități.
Pentru că, în fiecare familie creștină, există un copil care trebuie condus spre Dumnezeu.
Și fiecare copil este, într-un fel, o întrebare pe care Dumnezeu o pune părinților:„Ce vei face cu sufletul pe care ți l-am încredințat?”
Răspunsul nu se dă numai prin cuvinte.
Se dă prin viață.
Prin rugăciunea de seară.
Prin pâinea împărțită.
Prin iertarea oferită.
Prin mâna întinsă.
Prin duminica trăită împreună.
Prin lumina unei candele.
Prin răbdarea unui tată.
Prin lacrima unei mame.
Prin binecuvântarea bunicilor.
Prin apropierea de Sfântul Altar.
Și, mai presus de toate, prin puterea de a-I spune lui Dumnezeu: „Doamne, copilul pe care ni l-ai dat este darul Tău. Ajută-ne să nu-l pierdem pe drumul lumii, ci să-l însoțim până la Tine.”
Aceasta poate fi rugăciunea ascunsă a fiecărei familii creștine în ziua Vovideniei.
Iar Maica Domnului, care a fost adusă de părinții ei la Templu, să ne învețe și pe noi să ne aducem copiii înaintea lui Dumnezeu nu doar cu pașii trupului, ci mai ales printr-o viață în care credința să fie văzută, iubirea să fie trăită, rugăciunea să fie respirată, iar casa să devină începutul drumului către Împărăție.
Preot Nicău Nicolae