Kenosis-ul cotidian și capcana singurătății

Despre golirea de sine ca formă a iubirii creștine într-o lume care cultivă autosuficiența

Există o singurătate care se naște din lipsa celuilalt și există o singurătate mult mai adâncă, care se naște din incapacitatea de a mai ieși din sine. Prima poate fi vindecată prin apropiere; cea de-a doua cere o convertire a inimii. Omul poate fi înconjurat de oameni și, totuși, să rămână singur. Poate locui într-o familie, poate avea sute de contacte în telefon, mii de „prieteni” în spațiul virtual și, cu toate acestea, să nu mai aibă pe nimeni căruia să-i poată spune, fără mască și fără teamă: „Sunt aici, iar tu ești aici pentru mine.”

În profunzimea acestei singurătăți se află una dintre marile paradoxuri ale existenței contemporane: omul a câștigat posibilități extraordinare de conectare, dar pare să fi pierdut tocmai capacitatea de a intra în comuniune. Comunicarea s-a multiplicat, însă întâlnirea s-a împuținat. Vocile sunt pretutindeni, dar ascultarea devine rară. Oamenii se pot găsi instantaneu, dar nu se mai întâlnesc neapărat sufletește.

Teologia creștină propune aici un concept care nu este doar o noțiune dogmatică, ci poate deveni o adevărată cheie de lectură a existenței: kenosis-ul – golirea de sine.

Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu. Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om.” (Filipeni 2, 6-7). Termenul grecesc ekenōsen – „S-a golit”, „S-a deșertat” – nu înseamnă, desigur, că Fiul lui Dumnezeu ar fi încetat să fie Dumnezeu. Kenosis-ul nu este abandonarea dumnezeirii, ci manifestarea iubirii dumnezeiești în smerirea și asumarea firii omenești.

În Hristos descoperim, astfel, un adevăr fundamental: iubirea adevărată presupune ieșirea din autosuficiența eului și orientarea către celălalt.

De aceea, kenosis-ul nu aparține numai teologiei Întrupării. El devine și paradigma existenței creștine.

Creștinul este chemat să învețe, în fiecare zi, această artă a golirii de sine: să facă loc celuilalt, să renunțe la ultimul cuvânt, să ierte, să asculte, să slujească, să poarte povara aproapelui, să nu transforme propria suferință într-un absolut și propria voință într-un criteriu suprem.

În acest sens, kenosis-ul cotidian este antidotul duhovnicesc al singurătății.

Omul nu a fost creat pentru izolare, ci pentru comuniune

Prima afirmație pe care o face Dumnezeu despre om după crearea lui este surprinzătoare prin simplitatea și profunzimea ei: „Nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2, 18).

Înainte de orice problemă psihologică, socială sau culturală a singurătății, există aici o afirmație antropologică fundamentală: singurătatea ca izolare existențială nu corespunde vocației originare a omului.

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26-27). Iar Dumnezeu nu este singurătate, ci comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. În taina Treimii, Persoana nu există ca individualitate închisă în sine, ci în relație. Tatăl este Tată în relație cu Fiul; Fiul este Fiu în relație cu Tatăl; Duhul Sfânt este Duhul comuniunii dumnezeiești.

De aceea, omul nu-și poate înțelege deplin identitatea prin izolarea de ceilalți. El devine persoană în relație.

Sfântul Ioan Evanghelistul sintetizează întreaga teologie creștină a comuniunii într-o singură propoziție: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

Aceasta nu este o metaforă sentimentală. Este o afirmație despre însăși ființa lui Dumnezeu.

Dacă omul este creat după chipul acestui Dumnezeu, atunci iubirea nu reprezintă un ornament al existenței, ci structura ei vocațională.

De aici se înțelege și drama singurătății moderne.

Omul nu suferă numai pentru că nu are companie. El suferă atunci când nu mai reușește să trăiască relația ca dar și responsabilitate. Când ceilalți sunt reduși la instrumente pentru satisfacerea propriilor nevoi, relația încetează să mai fie comuniune.

Capcana singurătății începe în centrul eului

Există o formă de singurătate care nu se vede.

Ea poate purta haine elegante, poate avea succes profesional, poate locui într-o casă frumoasă și poate fi înconjurată de oameni. Dar, în adânc, ea spune: „Nimeni nu mă înțelege. Nimeni nu-mi este suficient de aproape. Nimeni nu-mi oferă ceea ce merit.”

În această formulă se ascunde uneori capcana.

Omul începe să privească lumea prin prisma propriilor nevoi. Celălalt nu mai este persoană, ci furnizor de atenție. Familia nu mai este comuniune, ci spațiu de validare. Prietenia nu mai este dăruire reciprocă, ci schimb de beneficii afective. Biserica poate fi transformată, în mod inconștient, într-un loc în care omul caută să primească, fără să se mai întrebe ce poate dărui.

Într-un asemenea univers interior, omul devine din ce în ce mai sensibil la ceea ce nu primește și din ce în ce mai orb la ceea ce i se cere să ofere.

Aici apare paradoxul: cu cât eul cere mai mult, cu atât sufletul devine mai singur.

Kenosis-ul propus de Hristos merge în direcția opusă.

„Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia.” (Filipeni 2, 4), spune Apostolul. Iar această poruncă este urmată imediat de prezentarea icoanei supreme a lui Hristos, Care „S-a deșertat pe Sine”.

Nu există, în creștinism, iubire fără ieșire din sine.

Kenosis-ul lui Hristos nu este pierdere, ci plinătate

Trebuie făcută aici o precizare teologică esențială.

Kenosis-ul nu înseamnă anularea persoanei. Creștinismul nu predică disprețul de sine și nici dispariția personalității în numele unei „smerenii” prost înțelese.

Hristos nu încetează să fie Dumnezeu pentru a deveni om. El este Dumnezeu adevărat și om adevărat. În Persoana Sa, firea dumnezeiască și firea omenească sunt unite „neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”, după formularea dogmatică a Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.

Kenosis-ul este, prin urmare, iubire care se dăruiește fără să se anuleze.

Această distincție este extrem de importantă și pentru viața cotidiană.

Creștinul nu este chemat să devină o non-persoană pentru ceilalți. Nu este chemat să accepte orice abuz, orice nedreptate sau orice formă de umilire în numele unei false smerenii. Nu este chemat să-și distrugă limitele personale pentru a fi „bun”.

Kenosis-ul autentic înseamnă altceva: renunțarea la egoism, nu la demnitate; renunțarea la dominație, nu la identitate; renunțarea la orgoliu, nu la adevăr.

Hristos Se golește pe Sine și tocmai prin această golire descoperim plinătatea iubirii.

Aceasta este una dintre cele mai mari taine ale Evangheliei: cel care se dăruiește nu se pierde; se împlinește.

Singurătatea și cultura autosuficienței

Civilizația contemporană a cultivat, uneori, mitul autosuficienței.

„Te descurci singur.”

„Nu ai nevoie de nimeni.”

„Fii independent.”

„Nu lăsa pe nimeni să te rănească.”

„Pune-te pe primul loc.”

Unele dintre aceste formule pot avea un sens legitim atunci când îndeamnă la responsabilitate, maturitate sau respect de sine. Dar, desprinse de o antropologie a comuniunii, ele pot deveni o adevărată teologie seculară a izolării.

Omului i se sugerează că vulnerabilitatea este slăbiciune, că dependența sănătoasă de ceilalți este rușinoasă și că nevoia de comuniune trebuie ascunsă.

Dar Evanghelia nu ne învață să devenim autosuficienți.

Ne învață să devenim unii pentru alții.

„Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).

Nu „fiecare cu povara lui”, ci „purtați-vă sarcinile unii altora”.

Aceasta este revoluția creștină a comuniunii.

În Biserică, nimeni nu este chemat să fie suficient sieși.

Sfântul Apostol Pavel folosește imaginea trupului pentru a descrie Biserica: „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (1 Corinteni 12, 27).

Un mădular izolat nu mai este trupul în plinătatea funcției sale.

Creștinul nu se mântuiește în singurătatea autosuficienței, ci în comuniunea iubirii, în Trupul lui Hristos.

Kenosis-ul începe în lucrurile mici

Poate că una dintre cele mai mari greșeli ale omului religios este să caute faptele mari și să ignore micile forme zilnice de renunțare la sine.

Kenosis-ul cotidian nu începe neapărat prin gesturi spectaculoase.

Începe atunci când:

  • asculți fără să întrerupi;
  • îți ceri iertare fără să adaugi „dar și tu…”;
  • îi lași celuilalt ultimul cuvânt atunci când nu este necesar să-l corectezi;
  • te oprești din ceea ce faci pentru a asculta un copil;
  • îți vizitezi părintele în vârstă;
  • îți suni prietenul despre care știi că trece printr-o perioadă grea;
  • te rogi pentru omul care te-a rănit;
  • îți faci timp pentru soțul sau soția ta;
  • nu transformi orice discuție într-un proces în care trebuie să câștigi.

Aceste gesturi par mici.

Dar împărăția iubirii se construiește din astfel de gesturi.

Sfântul Isaac Sirul insistă, în diferite forme ale învățăturii sale, asupra milei ca expresie a inimii care a fost atinsă de Dumnezeu. Milostivirea nu este slăbiciune, ci semnul unei inimi care a ieșit din închiderea în sine.

De aceea, kenosis-ul cotidian poate fi definit și astfel: capacitatea de a face loc celuilalt în propriul suflet.

Familia – primul loc în care se verifică kenosis-ul

Există oameni smeriți în public și imposibili în familie.

Pot vorbi frumos despre iubire, dar acasă sunt reci. Pot apăra adevărul teologic, dar nu pot cere iertare soțului. Pot vorbi despre răbdarea sfinților, dar nu pot suporta două întrebări ale copilului.

Aici se află una dintre cele mai dificile probe ale vieții creștine: familia demască iluzia virtuții.

În familie nu poți trăi permanent din imagine.

Soțul îți vede oboseala. Soția îți vede iritarea. Copiii îți văd contradicțiile. Cei apropiați cunosc nu doar cuvintele tale, ci și tonul vocii, răbdarea sau lipsa ei, felul în care reacționezi când lucrurile nu se întâmplă după voia ta.

De aceea, familia este un laborator al kenosis-ului.

Acolo învățăm să renunțăm la propriul confort pentru celălalt.

Acolo învățăm că iubirea nu este numai emoție.

Acolo descoperim că uneori cel mai mare act de dragoste este să taci.

Alteori este să vorbești.

Uneori este să pleci de lângă conflict pentru a nu răni.

Alteori este să te întorci și să repari ceea ce ai stricat.

Kenosis-ul conjugal nu înseamnă ca unul să domine și celălalt să se anuleze. Înseamnă ca fiecare să învețe să spună: „Nu vreau doar să fiu iubit; vreau să învăț să iubesc.”

Singurătatea poate exista și în familie

Una dintre cele mai dureroase forme ale singurătății este aceea în care omul este singur lângă cineva.

Soții pot dormi în aceeași cameră și pot trăi în universuri complet separate.

Părinții pot locui cu copiii și să nu le mai cunoască lumea interioară.

Frații se pot întâlni la sărbători și să nu mai știe nimic unul despre viața celuilalt.

Această singurătate nu se vindecă prin simpla proximitate fizică.

Este nevoie de prezență.

Prezența creștină este mai mult decât a fi acolo. Este disponibilitatea de a intra, cu delicatețe, în lumea celuilalt.

Să asculți fără să judeci imediat.

Să nu minimalizezi durerea.

Să nu răspunzi automat cu soluții.

Uneori omul nu are nevoie de o explicație. Are nevoie să știe că nu suferă singur.

Hristos Însuși ne arată această formă a prezenței. În casa Martei și a Mariei, în fața mormântului lui Lazăr, Evanghelia ne spune că Iisus „a lăcrimat” (Ioan 11, 35).

Dumnezeu intră în durerea omului.

Nu o privește de la distanță.

Aceasta este și vocația noastră: să nu fugim de durerea celuilalt pentru că ne incomodează.

 Capcana victimizării

Există însă și o altă formă de închidere în sine: transformarea suferinței într-o identitate.

Omul rănit poate ajunge să spună: „Eu sunt cel care a fost rănit. Eu sunt cel nedreptățit. Eu sunt cel care nu a primit.”

Desigur, există răni reale și nedreptăți reale. Creștinismul nu ne cere să negăm adevărul.

Dar există pericolul ca rana să devină centrul persoanei.

Atunci omul începe să interpreteze toate relațiile prin prisma trecutului său. Orice gest devine o amenințare. Orice observație devine atac. Orice apropiere devine suspectă.

Și astfel, paradoxal, omul ajunge să se apere atât de mult de posibilitatea unei noi răni, încât se închide și față de posibilitatea vindecării.

Kenosis-ul presupune și aici o ieșire din sine.

Nu uitarea trecutului, ci refuzul de a-i permite trecutului să devină stăpânul prezentului.

Iertarea creștină nu spune că răul nu a existat.

Spune că răul nu va avea ultimul cuvânt.

Crucea – forma supremă a kenosis-ului

Dacă vrem să înțelegem kenosis-ul, trebuie să privim Crucea.

Pe Cruce, Hristos nu mai păstrează nimic pentru Sine.

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Crucea este punctul în care iubirea devine totală.

De aceea, creștinismul nu poate fi redus la o morală a bunelor relații. În centrul său se află jertfa lui Hristos.

Kenosis-ul cotidian își primește sensul din Cruce.

Când soțul renunță la orgoliu pentru a salva pacea familiei, există o mică participare la logica Crucii.

Când mama se ridică noaptea pentru copil, există o formă a iubirii jertfelnice.

Când un fiu își îngrijește părintele îmbătrânit, există o formă de kenosis.

Când cineva își iartă vrăjmașul, nu pentru că răul ar fi fost bun, ci pentru că nu vrea să devină prizonierul lui, Crucea lui Hristos devine lucrătoare în existența sa.

Kenosis-ul nu este o tehnică, ci lucrarea harului

Este important să nu transformăm kenosis-ul într-o simplă metodă psihologică.

Omul nu poate deveni smerit doar prin autosugestie.

Smerenia creștină este rodul întâlnirii cu Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Aceasta nu înseamnă dispariția persoanei Sfântului Pavel. Dimpotrivă, Apostolul Pavel devine mai autentic tocmai pentru că viața lui este luminată de Hristos.

Adevărata kenosis nu distruge persoana, ci o eliberează de tirania eului.

Omul nu mai este prizonierul întrebării „Ce primesc?”, ci începe să întrebe: „Ce pot dărui?”

Nu mai întreabă numai „Cine mă iubește?”, ci „Pe cine pot iubi?”

Nu mai întreabă „Cine mă înțelege?”, ci „Pe cine pot înțelege?”

Această schimbare de perspectivă este una dintre cele mai profunde forme ale pocăinței.

Biserica – spațiul în care singurătatea este convertită în comuniune

Biserica nu este un refugiu pentru oameni perfecți.

Este locul în care oamenii răniți sunt adunați în jurul lui Hristos.

La Sfânta Liturghie, omul descoperă că nu se roagă singur.

„Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”

Aceste cuvinte liturgice sunt o adevărată antropologie a comuniunii.

„Pe noi înșine” – renunțarea la autosuficiență.

„Unii pe alții” – asumarea celuilalt.

„Toată viața noastră” – dăruirea integrală.

„Lui Hristos Dumnezeu” – orientarea întregii existențe către Dumnezeu.

Biserica vindecă singurătatea nu prin divertisment social, ci prin comuniune euharistică.

În Sfânta Împărtășanie, omul primește Trupul lui Hristos și devine, mai profund, mădular al Trupului Său.

De aceea, singurătatea creștinului nu poate fi înțeleasă în afara Euharistiei.

Creștinul poate trece prin momente de singurătate afectivă, socială sau existențială, dar nu este abandonat.

„Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

Aceasta este promisiunea care împiedică singurătatea să devină deznădejde.

Sfântul și singurătatea

Este necesar să distingem și între singurătatea patologică a izolării și retragerea ascetică a sfinților.

Pustnicul nu fuge de oameni pentru că îi urăște. El se retrage pentru a se întâlni mai profund cu Dumnezeu și, paradoxal, pentru a dobândi o inimă mai largă pentru întreaga lume.

Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie Egipteanul, sfinții pustnici și nevoitori ai Bisericii nu reprezintă modelul omului care fuge de relație, ci al celui care transformă relația cu Dumnezeu în izvor al iubirii față de întreaga creație.

Există o singurătate care golește și există o singurătate care umple.

Una este izolarea.

Cealaltă este tăcerea în care Dumnezeu devine prezent.

De aceea, creștinul nu trebuie să se teamă de singurătatea interioară. Uneori avem nevoie de retragere, de tăcere, de rugăciune, de câteva clipe în care să nu mai existe zgomot.

Dar tăcerea creștină nu este închiderea ușii către ceilalți.

Este curățirea inimii pentru a putea reveni la ceilalți cu mai multă iubire.

 De la „eu” la „noi”

Poate că întreaga pedagogie a kenosis-ului cotidian poate fi concentrată într-o singură trecere: de la „eu” la „noi”.

„Eu am dreptate.”

„Eu merit.”

„Eu am fost rănit.”

„Eu vreau.”

„Eu am nevoie.”

„Eu nu pot.”

Acesta este limbajul eului închis.

Creștinismul nu anulează persoana întâi, dar o transfigurează.

„Noi ne rugăm.”

„Noi iertăm.”

„Noi purtăm.”

„Noi slujim.”

„Noi cădem și ne ridicăm.”

„Noi venim înaintea lui Dumnezeu.”

De aceea, una dintre cele mai simple practici ale kenosis-ului este să încercăm, în fiecare zi, să facem un gest pentru care nu primim nimic în schimb.

O faptă bună ascunsă.

Un telefon.

O vizită.

O rugăciune.

O iertare.

O pâine oferită.

O tăcere.

O încurajare.

Un „te rog”.

Un „iartă-mă”.

Un „mulțumesc”.

În aceste cuvinte mici se poate ascunde o mare teologie.

Împotriva singurătății: responsabilitatea de a deveni aproape

Într-o societate care vorbește mult despre „nevoile mele”, Evanghelia ne întreabă despre aproapele meu.

Parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37) nu începe prin definirea celui care trebuie iubit, ci prin descoperirea celui față de care devenim noi înșine aproape.

Aceasta este o schimbare radicală.

Întrebarea nu este doar: „Cine este aproapele meu?”

Ci: „Pentru cine pot deveni eu aproape?”

Singurătatea se combate, astfel, nu doar cerând apropiere, ci devenind noi înșine oameni ai apropierii.

Sunt oameni care așteaptă toată viața să fie căutați.

Evanghelia ne învață să căutăm.

Sunt oameni care așteaptă să fie ascultați.

Evanghelia ne învață să ascultăm.

Sunt oameni care așteaptă să fie iertați.

Evanghelia ne învață să iertăm.

Sunt oameni care așteaptă să fie iubiți.

Evanghelia ne învață să iubim.

Aici se află taina kenosis-ului: vindecarea mea începe, adeseori, atunci când încetez să mai fiu preocupat exclusiv de mine.

O pedagogie a kenosis-ului pentru omul contemporan

Poate fi util să formulăm această teologie în câteva exerciții concrete.

Primul: exercițiul ascultării.

Să ascultăm până la capăt înainte de a răspunde. Ascultarea este una dintre formele cele mai simple ale iubirii.

Al doilea: exercițiul recunoștinței.

Omul recunoscător este mai puțin captiv în centrul propriului eu. Recunoștința deschide sufletul către dar.

Al treilea: exercițiul iertării.

Nu există comuniune fără iertare. Iertarea nu justifică răul, ci refuză să-l lase să ne transforme în ceea ce ne-a rănit.

Al patrulea: exercițiul slujirii ascunse.

Să facem bine fără să așteptăm recunoaștere.

Al cincilea: exercițiul rugăciunii pentru ceilalți.

Când te rogi pentru cineva, începi să-l privești altfel.

Al șaselea: exercițiul prezenței.

Să fim cu adevărat acolo unde suntem. Cu copilul. Cu soțul. Cu părintele. Cu omul bătrân. Cu cel bolnav. Cu cel care plânge.

Al șaptelea: exercițiul tăcerii înaintea lui Dumnezeu.

Omul care nu mai suportă tăcerea nu mai știe, uneori, nici să se întâlnească pe sine.

Hristos nu ne promite o viață fără singurătate, ci o viață în care nu suntem abandonați

Există momente în care chiar și omul credincios va simți singurătatea.

Hristos Însuși a intrat în această experiență.

În Grădina Ghetsimani, ucenicii adorm.

Pe Cruce, Domnul rostește cuvintele Psalmului 21: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Biserica nu ascunde această adâncime a suferinței umane.

Dar Hristos transformă singurătatea.

El o asumă pentru a o umple cu prezența Sa.

De aceea, creștinul poate spune chiar în cea mai grea noapte: „Nu înțeleg, dar nu sunt singur.”

Aceasta este nădejdea.

Nu faptul că toate problemele vor dispărea.

Ci faptul că Dumnezeu nu pleacă.

Kenosis-ul cotidian – o formă de sfințenie accesibilă tuturor

Sfințenia nu începe întotdeauna în gesturi extraordinare.

Ea începe în felul în care omul își trăiește responsabilitățile obișnuite.

În bucătărie.

În familie.

La serviciu.

În trafic.

În conversații.

În felul în care răspunde când este contrazis.

În felul în care își tratează părinții.

În felul în care își privește soțul.

În felul în care vorbește cu copilul.

În felul în care reacționează la nedreptate.

Acolo se vede dacă Evanghelia a coborât din carte în inimă.

Kenosis-ul cotidian este, prin urmare, sfințenia în forma ei discretă.

Nu spectaculoasă.

Nu zgomotoasă.

Nu preocupată să fie văzută.

Ci asemenea seminței care cade în pământ și lucrează în tăcere.

Concluzie: să facem loc celuilalt

Poate că marea problemă a omului contemporan nu este că nu are suficient spațiu în jurul său, ci că nu mai are suficient spațiu în inimă.

Casele sunt mari, dar uneori inimile sunt înguste.

Agenda este plină, dar sufletul este gol.

Telefonul este permanent conectat, dar omul este profund deconectat.

Avem acces la mii de oameni, dar nu știm cui să-i spunem durerea noastră.

În fața acestei realități, Evanghelia nu propune o simplă strategie împotriva singurătății.

Propune o convertire a modului de a exista.

Hristos ne arată că omul se împlinește prin dăruire.

„S-a deșertat pe Sine” – aceasta este taina.

Nu pentru că iubirea ar cere dispariția persoanei, ci pentru că iubirea adevărată eliberează persoana de închiderea în sine.

Kenosis-ul este drumul de la posesie la dăruire, de la dominație la slujire, de la autosuficiență la comuniune, de la „eu” la „noi”, de la frica de celălalt la responsabilitatea pentru celălalt.

Iar capcana singurătății începe să se destrame atunci când omul încetează să mai întrebe numai „cine va veni către mine?” și începe să întrebe:„Către cine pot merge eu?”

Poate că acesta este unul dintre cele mai simple și mai grele exerciții ale vieții creștine.

Să mergi către celălalt.

Să bați la ușa lui.

Să-l întrebi dacă este bine.

Să stai lângă el.

Să-i porți durerea.

Să-i ierți greșeala.

Să-i spui că nu este singur.

Și, atunci când toate cuvintele se termină, să te rogi.

Pentru că, în cele din urmă, kenosis-ul nu este doar o coborâre a lui Dumnezeu către om, ci și calea prin care omul învață să iasă din sine către Dumnezeu și către aproapele.

Hristos S-a golit pe Sine pentru noi.

Iar noi suntem chemați să ne golim de ceea ce ne împiedică să iubim.

De orgoliu.

De egoism.

De resentiment.

De nevoia de a avea mereu dreptate.

De frica de a fi vulnerabili.

De obsesia de a fi văzuți.

De incapacitatea de a ierta.

Atunci sufletul începe să devină încăpător.

Și când sufletul devine încăpător pentru Dumnezeu și pentru aproapele, singurătatea nu mai poate domni ca un absolut.

Rămân, desigur, nopți grele, despărțiri, pierderi și tăceri.

Dar, în mijlocul lor, se aude cuvântul lui Hristos:„Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

Aceasta este împotriva singurătății nu doar o consolare, ci o ontologie a speranței.

Omul poate fi singur în fața oamenilor, dar nu este singur în fața lui Dumnezeu.

Iar omul care a învățat kenosis-ul nu mai așteaptă doar să fie căutat.

Devine el însuși aproapele.

Acolo începe comuniunea.

Acolo începe vindecarea.

Acolo începe adevărata libertate.

Și, în cele din urmă, acolo începe sfințenia.

Preot Nicău Nicolae

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și