Ad astra per aspera – „Către stele prin greutăți”. Crucea – drumul către Înviere

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume.” (Galateni 6, 14)

Există în centrul credinței creștine o realitate înaintea căreia orice încercare de a explica existența omului prin criterii pur omenești devine insuficientă: Crucea lui Hristos.

Crucea nu este doar simbolul suferinței.

Nu este numai imaginea durerii.

Nu este un monument al unei tragedii petrecute cândva în istorie.

Și, mai ales, Crucea nu poate fi separată de Înviere.

În creștinism, Crucea și Învierea alcătuiesc o singură taină a iubirii dumnezeiești: Hristos Se dăruiește până la moarte și, prin Înviere, biruiește moartea din interiorul ei.

De aceea, cuvintele „Ad astra per aspera – Către stele prin greutăți” primesc, în lumina Evangheliei, o semnificație infinit mai adâncă decât aceea a unei simple maxime despre depășirea obstacolelor.

Creștinul nu merge către „stele” prin propria putere.

Nu transformă suferința într-un instrument al succesului.

Nu consideră durerea o valoare în sine.

El merge către Înviere prin Crucea lui Hristos, iar Crucea nu este o metodă omenească de autodepășire, ci locul în care Dumnezeu Își descoperă iubirea până la capăt.

„Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”, cântă Biserica.

În această afirmație se află paradoxul întregii credințe creștine.

Crucea – nebunie pentru lume, înțelepciunea mântuitoare a lui Dumnezeu

Sfântul Apostol Pavel afirmă fără ezitare: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1, 18)

De ce este Crucea „nebunie” pentru logica lumii?

Pentru că lumea măsoară puterea prin capacitatea de a domina.

Crucea arată puterea prin capacitatea de a Se dărui.

Lumea caută victoria prin eliminarea adversarului.

Hristos biruiește prin iubire.

Lumea consideră moartea înfrângere.

Hristos transformă moartea în prag al Învierii.

Lumea vede în Cel răstignit un om învins.

Biserica Îl mărturisește ca Domn și Dumnezeu.

Aici se află una dintre cele mai profunde răsturnări ale criteriilor omenești.

Crucea nu este o accidentală contradicție din istoria lui Iisus.

Ea este locul în care se revelează cine este Dumnezeu: Dumnezeu care iubește până la capăt.

Crucea nu începe pe Golgota

Crucea nu poate fi redusă la ultimele ore ale vieții pământești a Mântuitorului.

Taina Crucii începe să se dezvăluie încă din Întrupare.

„Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14).

Fiul lui Dumnezeu Se coboară în condiția omenească.

Cel necuprins Se face cuprins.

Cel veșnic intră în timp.

Cel fără de păcat asumă firea omenească.

Această coborâre voluntară, această chenoză, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Filipeni 2, 5–8, își găsește culminația în moartea pe Cruce.

De aceea, Crucea nu trebuie privită izolată de taina Întrupării.

Hristos nu ajunge la Cruce din întâmplare.

El vine în lume pentru mântuirea omului.

Crucea este expresia supremă a acestei dăruiri.

„Până la sfârșit” – măsura iubirii lui Hristos

Sfântul Evanghelist Ioan introduce relatarea Pătimirilor  printr-un cuvânt extraordinar:„Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.” (Ioan 13, 1)

„Până la sfârșit.”

Aceste cuvinte luminează Crucea mai profund decât orice explicație despre suferință.

Crucea este măsura iubirii.

Hristos nu iubește până la limita confortului.

Nu iubește atât timp cât iubirea nu costă.

Nu iubește numai pe cei care Îl primesc.

Iubește până la capăt.

Crucea este, astfel, forma istorică a unei iubiri dumnezeiești fără rezervă.

De aceea, când Biserica privește Crucea, nu contemplă numai durerea trupului lui Hristos.

Contemplă iubirea care acceptă să intre în adâncul condiției umane pentru a o vindeca din interior.

Crucea ca jertfă

În Sfânta Scriptură, moartea lui Hristos este prezentată în limbajul jertfei.

Sfântul Ioan Botezătorul Îl numește:„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29)

Imaginea Mielului trimite la întreaga teologie veterotestamentară a jertfei, dar o și depășește.

În Hristos nu avem o jertfă adusă de un om către Dumnezeu pentru a-L convinge pe Dumnezeu să fie milostiv.

Avem Dumnezeu Însuși Care vine către om.

Aceasta este diferența radicală a creștinismului.

Nu omul urcă singur către Dumnezeu.

Dumnezeu coboară către om.

Nu omul Îl îmblânzește pe Dumnezeu prin jertfa sa.

Dumnezeu Se dăruiește pentru vindecarea omului.

Crucea este, prin urmare, jertfa Fiului către Tatăl în Duhul Sfânt, dar și revelația iubirii Treimice față de lume.

Crucea – altarul Noului Legământ

În tradiția liturgică a Bisericii, Crucea este altarul pe care Hristos Se aduce pe Sine Tatălui.

Dar această jertfă nu este despărțită de Înviere.

Jertfa lui Hristos nu este o capitulare.

Este dăruire.

El nu este victima unei puteri istorice care L-a învins.

El Își dă viața în mod liber.

„Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o pun” (Ioan 10, 18).

Aici se află taina libertății lui Hristos.

Crucea nu este pur și simplu ceva ce I se întâmplă.

Este ceva ce El asumă în iubire.

De aceea, moartea Lui devine jertfă mântuitoare.

De ce era necesară Crucea?

Întrebarea aceasta a preocupat profund teologia creștină.

Biserica nu spune că Dumnezeu „avea nevoie” de sângele Fiului pentru a deveni milostiv.

Dumnezeu este iubire.

Problema nu este că Dumnezeu trebuia schimbat, ci că omul trebuia vindecat, restaurat și readus la comuniunea cu Dumnezeu.

Păcatul nu este doar încălcarea unei reguli.

El este ruptura comuniunii.

Omul se îndepărtează de Izvorul vieții și intră sub puterea stricăciunii și a morții.

Hristos asumă firea omenească pentru a o vindeca.

Sfântul Grigorie Teologul exprimă celebru principiul: „Ceea ce nu este asumat nu este vindecat.”

Fiul lui Dumnezeu asumă întreaga fire omenească, în afară de păcat, pentru a o ridica din starea de înstrăinare și moarte.

Crucea devine astfel locul vindecării firii omenești.

Crucea și moartea morții

Adevărata țintă a lucrării lui Hristos nu este numai suferința.

Este moartea.

Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea.” (1 Corinteni 15, 26)

De aceea, Crucea trebuie privită întotdeauna împreună cu Pogorârea la iad și cu Învierea.

Hristos intră în locul unde omul nu mai putea intra singur și de unde omul nu putea ieși singur.

Intră în moarte.

Și moartea nu-L poate ține.

Aici se află paradoxul: Cel care pare învins de moarte este Cel care distruge puterea morții.

În icoana ortodoxă a Învierii, Hristos nu este reprezentat doar ieșind din mormânt.

El coboară în adânc și îl ridică pe Adam.

Aceasta este semnificația profundă a Paștilor: Hristos nu Se ridică singur; El ridică omenirea.

Crucea schimbă sensul suferinței omenești

După Crucea lui Hristos, suferința omenească nu mai este un teritoriu în care Dumnezeu este absent.

Hristos a intrat acolo.

Aceasta nu înseamnă că orice suferință devine automat sfântă.

Înseamnă că omul care suferă poate spune:„Hristos a fost și aici.”

În spital.

În singurătate.

În temniță.

În exil.

În doliu.

În nedreptate.

În ultimele clipe ale vieții.

Crucea face posibilă această mărturisire: Dumnezeu nu este un spectator exterior al durerii omenești.

În Hristos, Dumnezeu a asumat suferința și moartea pentru a le străpunge cu viața Sa.

Crucea nu justifică suferința provocată de om

Această distincție trebuie păstrată cu maximă rigoare teologică.

Faptul că Hristos a suferit nu înseamnă că Biserica trebuie să accepte pasiv orice suferință produsă de oameni.

Crucea nu legitimează violența.

Nu justifică abuzul.

Nu cere victimei să numească răul „voia lui Dumnezeu”.

Nu transformă nedreptatea în virtute.

Dimpotrivă, Crucea demască păcatul și arată cât de gravă este ruptura omului de iubire.

Hristos nu spune că răul este bun.

El îl biruiește fără să-l reproducă.

Aceasta este una dintre cele mai importante consecințe pastorale ale Crucii.

Crucea este și judecata lumii

Sfântul Evanghelist Ioan păstrează un cuvânt extraordinar al Mântuitorului:„Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (Ioan 12, 31)

Crucea judecă lumea nu prin violență, ci prin contrast.

Ea arată cât de departe poate merge păcatul.

Dar arată și cât de departe merge iubirea lui Dumnezeu.

Omul poate răstigni.

Dumnezeu poate ierta.

Omul poate ucide.

Dumnezeu poate învia.

Omul poate transforma iubirea în victimă.

Dumnezeu poate transforma moartea în începutul Învierii.

Crucea devine astfel locul în care se descoperă simultan gravitatea păcatului și nemărginirea iubirii dumnezeiești.

Crucea și Euharistia

Crucea nu este un eveniment izolat în trecut.

Biserica intră sacramental în taina lui Hristos.

În Sfânta Liturghie, jertfa lui Hristos nu se repetă și nu se reîncepe.

Jertfa este una și veșnică.

Biserica participă la ea.

Sfântul Apostol Pavel întreabă:„Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtășirea cu sângele lui Hristos?” (1 Corinteni 10, 16)

Euharistia este centrul în care Crucea și Învierea nu pot fi despărțite.

Cel care se împărtășește cu Hristos nu primește numai amintirea unui eveniment trecut.

Primește viața Celui răstignit și înviat.

De aceea, creștinismul nu este simpla admirație față de Cruce.

Este participare la Hristos.

„Împreună răstignit și împreună înviat”

Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20)

Aici se află dimensiunea existențială a Crucii.

Crucea lui Hristos nu trebuie redusă la contemplare exterioară.

Ea cere transformarea omului.

A fi creștin înseamnă să intri într-o viață în care omul vechi moare pentru ca omul nou să poată trăi.

Sfântul Apostol Pavel folosește limbajul botezului: „Ne-am îngropat împreună cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții.” (Romani 6, 4)

Aceasta este adevărata trecere: moartea omului vechi  și viața omului nou.

Nu este vorba despre distrugerea persoanei.

Este vorba despre transfigurarea ei.

Crucea nu este destinația finală

Poate exista o ispită subtilă în spiritualitatea creștină: să vorbim atât de mult despre Cruce încât să uităm Învierea.

Aceasta ar fi o deformare.

Crucea fără Înviere devine tragedie.

Învierea fără Cruce devine triumfalism.

Biserica le păstrează împreună.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede:„Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră.” (1 Corinteni 15, 17)

De aceea, Crucea creștină nu este simbolul unei înfrângeri definitive.

Ea este Crucea Celui Înviat.

De aceea, în tradiția ortodoxă, Crucea este împodobită, venerată, sărutată și așezată în centrul vieții liturgice.

Nu iubim durerea.

Iubim pe Hristos Care a transformat Crucea în poartă către Înviere.

De la Crucea lui Hristos la crucile vieții noastre

Când Hristos spune:„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34),

El nu cere omului să caute suferința.

Crucea personală este, înainte de toate, fidelitatea concretă față de Hristos.

Este răbdarea care nu abandonează binele.

Este adevărul pe care îl mărturisești când minciuna ar fi mai comodă.

Este responsabilitatea pe care o asumi atunci când fuga ar fi mai ușoară.

Este iertarea pe care o oferi fără a numi răul bine.

Este slujirea care nu cere recompensă.

Este credința păstrată atunci când împrejurările nu o confirmă.

Crucea personală nu este orice necaz.

Este modul în care omul Îl urmează pe Hristos în concretul existenței sale.

Maica Domnului – icoana statorniciei lângă Cruce

La poalele Crucii se află Maica Domnului.

Evanghelia după Ioan o prezintă în apropierea Fiului: „Și stăteau lângă Crucea lui Iisus mama Lui…” (Ioan 19, 25).

Această imagine are o profunzime aparte.

Maica Domnului nu poate îndepărta Crucea Fiului.

Nu poate opri răstignirea.

Dar rămâne.

Prezența ei devine mărturie.

Uneori, iubirea nu poate schimba imediat situația.

Dar poate refuza să plece.

Aceasta este una dintre cele mai curate forme ale iubirii.

Maica Domnului este astfel icoana Bisericii care rămâne lângă Hristos până la capăt și primește, apoi, bucuria Învierii.

Crucea și Învierea în viața Bisericii

Întregul an liturgic este construit în jurul acestei taine.

Biserica nu celebrează o serie de evenimente fără legătură.

Nașterea, Botezul, Schimbarea la Față, Intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Patimile, Crucea, Pogorârea la iad, Învierea, Înălțarea și Cincizecimea alcătuiesc o singură iconomie a mântuirii.

De aceea, Crucea nu poate fi izolată.

Ea se află între Întrupare și Înviere.

Și Învierea se deschide către Cincizecime.

Hristos Cel răstignit și înviat trimite pe Duhul Sfânt.

Biserica se naște în plinătatea ei ca trup al lui Hristos și comunitate a vieții celei noi.

Crucea este astfel parte dintr-o mare mișcare a iubirii Treimice către lume.

Exigențele Crucii pentru creștinul de astăzi

Prima exigență este să nu despărțim Crucea de Înviere. Creștinismul nu este cultul suferinței, ci credința în Hristos Cel răstignit și înviat.

A doua exigență este să nu transformăm Crucea într-un ornament. Crucea de la gât, din casă sau din biserică trebuie să amintească de o existență orientată către Hristos.

A treia exigență este să refuzăm justificarea răului prin limbaj religios. Nimeni nu are dreptul să folosească Crucea pentru a legitima violența, abuzul sau nedreptatea.

A patra exigență este să transformăm suferința în rugăciune, nu în ură. Crucea ne învață că răul nu se vindecă prin reproducerea lui.

A cincea exigență este să participăm la viața sacramentală a Bisericii. Nu putem vorbi despre Hristos doar în termenii unei idei; suntem chemați la comuniunea reală cu El în Taine.

A șasea exigență este să păstrăm adevărul în vreme de presiune. Crucea lui Hristos ne arată că fidelitatea poate avea un preț.

A șaptea exigență este să învățăm dăruirea. Crucea ne descoperă că iubirea adevărată nu este numai sentiment, ci și oferire de sine.

A opta exigență este să nu confundăm smerenia cu acceptarea răului. Hristos este smerit, dar Crucea Sa este și judecată asupra păcatului.

A noua exigență este să privim fiecare Liturghie ca participare la viața lui Hristos. Euharistia ne introduce în taina Celui răstignit și înviat.

A zecea exigență este să trăim în perspectiva Învierii. Crucea creștinului nu este niciodată lipsită de nădejde.

Concluzii

„Ad astra per aspera” capătă în creștinism o semnificație pe care nicio simplă maximă morală nu o poate cuprinde.

„Către stele prin greutăți” devine, în lumina Evangheliei:

către Înviere prin Cruce,

către viață prin moarte,

către iubire prin dăruire,

către libertate prin ascultare,

către Hristos prin lepădarea de omul cel vechi.

Dar trebuie să păstrăm mereu ordinea adevărului:

Nu greutatea ne mântuiește.

Nu durerea ne mântuiește.

Nu Crucea ca obiect ne mântuiește.

Hristos Mântuitorul ne mântuiește.

Crucea este locul în care iubirea Lui se dăruiește până la capăt.

Învierea este biruința acelei iubiri asupra morții.

De aceea, creștinul nu privește Crucea cu deznădejde.

O privește cu lacrimi, dar și cu nădejde.

O sărută nu pentru că iubește suferința, ci pentru că vede pe Cel care a transformat suferința în jertfă, moartea în trecere și mormântul în loc al Învierii.

Crucea spune: Dumnezeu nu abandonează omul în adâncul căderii sale.

Învierea spune: adâncul nu are ultimul cuvânt.

Crucea coboară.

Învierea ridică.

Crucea intră în moarte.

Învierea deschide mormântul.

Crucea descoperă iubirea.

Învierea descoperă puterea acestei iubiri.

De aceea, drumul creștin nu este un drum către o victorie dobândită prin forța omului, ci către o viață primită din Hristos.

Iar steaua către care privim nu este o promisiune vagă a unui viitor mai bun.

Este Hristos Însuși, „Steaua cea strălucitoare și de dimineață” (Apocalipsa 22, 16).

El este începutul, calea și ținta.

El este Cel răstignit.

El este Cel înviat.

El este Cel care coboară în adâncul morții și ridică omenirea către lumină.

De aceea, atunci când viața ne pune înainte Crucea, Biserica nu ne spune: „Iubește suferința!”

Ne spune:„Rămâi cu Hristos.”

Pentru că numai rămânând cu Hristos putem descoperi că ceea ce pare sfârșit poate deveni trecere, ceea ce pare moarte poate deveni început și ceea ce pare întuneric poate deveni locul din care răsare lumina.

Și aceasta este taina cea mare a Crucii: nu Crucea are ultimul cuvânt, ci Învierea.

Iar pentru omul care își așază viața în Hristos, drumul poate fi greu, uneori poate fi întunecat și uneori poate trece prin Golgota.

Dar Golgota nu este destinația finală.

Dincolo de Cruce este mormântul gol.

Dincolo de moarte este viața.

Dincolo de lacrimă este bucuria.

Dincolo de Golgota este dimineața Învierii.

De aceea: Ad astra per aspera.

Către stele prin greutăți.

Dar, pentru creștin, mai adevărat:

Către Înviere prin Cruce.

Către Hristos prin iubire.

Către Împărăție prin credință.

Preot Nicău Nicolae