Părintele Proclu – 98 de ani de la naștere. O viață închinată lui Dumnezeu, o moștenire care nu se stinge

De la mănăstirile Sihăstria și Slatina până la liniștea chiliei din Mitocu Bălan, povestea unui monah care a ales să trăiască în taina rugăciunii

Există oameni a căror trecere prin această lume nu poate fi măsurată prin anii vieții, prin realizările văzute sau prin locul pe care l-au ocupat în istorie. Sunt oameni care au ales să rămână necunoscuți lumii, dar pe care Dumnezeu i-a făcut cunoscuți multor suflete. Viața lor nu se impune prin strălucire exterioară, ci prin discreția unei lucrări lăuntrice, prin rugăciune, nevoință și dăruire.

Un asemenea om a fost Părintele Proclu Nicău, monahul și pustnicul din Mitocu Bălan, a cărui amintire continuă să adune în jurul său oameni de diferite vârste, profesii și preocupări, uniți de aceeași dorință: aceea de a păstra vie întâlnirea cu un om care a făcut din apropierea de Dumnezeu rostul întregii sale existențe.

La 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț, se năștea Gheorghe Nicău, cel care avea să devină cunoscut în lumea duhovnicească sub numele de monahul Proclu. În această zi, vineri, 13 noiembrie 2026, se împlinesc 98 de ani de la nașterea sa. O aniversare care nu este doar un reper biografic, ci un prilej de recunoștință pentru darul unei vieți închinate lui Hristos.

Drumul său către monahism nu a fost o simplă alegere de destin, ci începutul unei căutări care avea să-i modeleze întreaga existență. Intrarea în obștea Mănăstirii Sihăstria și apoi viețuirea la Mănăstirea Slatina l-au așezat în apropierea unor mari personalități ale monahismului românesc. Întâlnirea cu Sfântul Cleopa Ilie și cu Sfântul Părinte Paisie Olaru a reprezentat o etapă esențială în formarea sa duhovnicească.

În preajma acestor părinți, a putut înțelege că viața monahală nu înseamnă doar retragere din lume, purtarea unei haine și împlinirea unui program liturgic, ci o permanentă răstignire a voii proprii, o lucrare a smereniei și o căutare neîncetată a Împărăției lui Dumnezeu.

Vremurile nu au fost însă îngăduitoare cu monahismul românesc. După Decretul 410 din 1959, mulți monahi au fost nevoiți să părăsească mănăstirile. Cu binecuvântarea Părintelui Cleopa, Proclu s-a retras în satul natal, Mitocu Bălan, unde a continuat să trăiască în duhul nevoinței monahale.

Acolo, în apropierea pădurii și a unui izvor, și-a amenajat o chilie modestă, devenită pentru mulți un loc al întâlnirii cu liniștea, cu rugăciunea și cu un alt fel de a privi viața. Nu a căutat să-și construiască o reputație, nu a urmărit să devină un personaj cunoscut și nici nu a făcut din experiența sa duhovnicească un motiv de afirmare personală.

A ales calea discreției.

Pustia sa nu era o fugă de oameni, ci o apropiere de Dumnezeu. Nu era un spațiu al indiferenței față de suferința lumii, ci locul în care își aducea înaintea lui Dumnezeu propriile neputințe și durerile celor care îi cereau rugăciunea.

Și totuși, tocmai omul care se retrăsese din zgomotul lumii a devenit căutat de foarte mulți oameni. Veneau la el credincioși, preoți, monahi, oameni apăsați de necazuri, familii aflate în încercări, persoane care aveau nevoie de un cuvânt de întărire. Unii căutau un sfat, alții o rugăciune, iar alții doreau pur și simplu să-l asculte.

În această aparentă contradicție se descoperă una dintre frumusețile vieții sale: cel care a ales singurătatea nu a rămas străin de oameni. Pustia nu l-a închis în sine, ci i-a adâncit sensibilitatea față de suferința aproapelui.

Părintele Proclu nu impresiona printr-o exprimare academică și nici printr-un discurs elaborat. Vorbea simplu, în graiul său moldovenesc, cu naturalețea omului care nu simte nevoia să-și împodobească vorbele. Dar în spatele acestei simplități se afla o experiență duhovnicească acumulată prin ani de rugăciune, nevoință și cercetare a propriei conștiințe.

Cuvintele sale nu urmăreau să ofere oamenilor soluții spectaculoase, ci să-i întoarcă spre ceea ce este esențial: Dumnezeu, pocăința, rugăciunea, smerenia și responsabilitatea pentru propria mântuire.

Într-o epocă în care omul este tentat să confunde libertatea cu lipsa oricărei rânduieli, iar împlinirea cu acumularea lucrurilor materiale, viața Părintelui Proclu rămâne o mărturie puternică despre valoarea simplității. El ne amintește că omul nu devine bogat prin ceea ce posedă, ci prin ceea ce reușește să dăruiască lui Dumnezeu și aproapelui.

Plecarea sa la Domnul, la 28 ianuarie 2017, nu a încheiat însă lucrarea mărturiei sale. Înregistrările audio-video, mărturiile celor care l-au cunoscut, cărțile dedicate vieții și învățăturilor sale și, mai ales, amintirea păstrată în inimile oamenilor continuă să facă prezentă o voce care nu trebuie uitată.

Volumul „Părintele Proclu – Îndrumar de mântuire în vremuri de tulburare”, apărut la Editura Eikon, ediție îngrijită de preotul Nicău Nicolae, nepotul Părintelui Proclu, se înscrie în această responsabilitate a păstrării și transmiterii unei moșteniri duhovnicești.

Cartea nu își propune să transforme viața unui monah într-o simplă poveste biografică. Ea dorește să apropie cititorul de omul din spatele mărturiilor, de experiența sa, de cuvintele care au ajutat numeroase suflete și de întrebările pe care viața lui le adresează generației noastre.

O invitație la un popas de aducere-aminte și comuniune

În ziua împlinirii a 98 de ani de la nașterea Părintelui Proclu, vă invităm la un popas duhovnicesc dedicat vieții și moștenirii sale.

Vineri, 13 noiembrie 2026, ora 16:00, la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” Neamț, ne vom întâlni pentru a vorbi despre carte, despre drumul său duhovnicesc și despre omul care a rămas în memoria atâtor credincioși.

Îi așteptăm cu drag pe cei care l-au cunoscut personal, pe cei care au avut binecuvântarea de a-i trece pragul chiliei, pe cei care i-au ascultat glasul prin înregistrări audio-video, pe cei care au citit despre el, dar și pe cei care doresc să-l descopere acum.

Mai ales, îi așteptăm pe toți cei care îl iubim pe Părintele Proclu și care simțim că dorul de el nu s-a stins odată cu plecarea sa în Veșnicie.

Aș dori ca această întâlnire să fie mai mult decât o prezentare de carte. Să fie o reîntâlnire sufletească, un prilej de a împărtăși amintiri, de a asculta mărturii și de a ne ostoi, măcar pentru câteva ceasuri, dorul de cel care ne-a lăsat atât de multe cuvinte spre folosul sufletului.

Preot Nicău Nicolae