Taina pomenirii și nădejdea Învierii

„Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El.” (Luca 20, 38)

Într-o lume care aleargă atât de repede încât aproape că nu mai are timp să-și amintească, Biserica se oprește. Se oprește în fiecare sâmbătă, dar cu o intensitate aparte în zilele rânduite pentru pomenirea obștească a celor adormiți.  Sâmbăta Moșilor de toamnă ne cheamă din nou să stăm înaintea lui Dumnezeu cu numele celor pe care i-am iubit, cu numele celor pe care poate nu i-am cunoscut, cu numele generațiilor care au trecut înaintea noastră și cu numele acelora despre care nu mai vorbește nimeni. Calendarul Bisericii așază această zi în apropierea începutului Postului Nașterii Domnului, iar rânduiala ei ne amintește că intrarea într-un nou timp liturgic nu se face numai privind înainte, ci și purtând în rugăciune pe cei care ne-au precedat.

Există ceva profund răscolitor în faptul că Biserica nu îi lasă pe cei adormiți să dispară din memoria ei. În lumea omenească, moartea este adesea urmată de uitare. La început, numele celui plecat este rostit des; apoi din ce în ce mai rar; fotografiile rămân în sertare, obiectele sunt așezate în alte locuri, vocea se estompează în amintire, iar după câteva generații poate să nu mai existe nimeni care să poată spune cum suna glasul acelui om. Biserica însă spune că nimeni dintre cei care au fost uniți cu Hristos nu devine anonim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în Liturghie, în rugăciunea Bisericii și în pomeniri, numele persoanei este readus în fața lui Dumnezeu. Nu ca simplă amintire sentimentală, ci ca mărturisire a credinței că persoana omenească nu este anulată de moarte.

Aceasta este una dintre cele mai profunde semnificații ale pomenirii: Biserica refuză să lase moartea să aibă ultimul cuvânt asupra omului. Cel plecat nu este redus la un trup așezat în mormânt, la o fotografie, la o piatră funerară sau la o amintire familială. El rămâne persoană înaintea lui Dumnezeu, iar numele său este purtat în rugăciunea comunității eclesiale. De aceea, în rânduiala liturgică, pomenirea nu este o simplă rememorare psihologică, ci un act de credință în Dumnezeu, Care „nu este Dumnezeul morților, ci al viilor” (Luca 20, 38).

În acest cuvânt al Mântuitorului se află o întreagă teologie a existenței. Hristos nu spune că oamenii nu au murit biologic. El spune ceva infinit mai profund: că moartea biologică nu poate defini în întregime existența persoanei înaintea lui Dumnezeu. „Toți trăiesc în El.” Viața adevărată nu este măsurată exclusiv prin bătăile inimii, prin respirație sau prin durata biologică a trupului. Omul își află plinătatea existenței în relația cu Dumnezeu.

De aceea, când Biserica rostește numele unui om adormit, ea nu vorbește despre un trecut închis, ci despre o persoană așezată în nădejdea milei lui Dumnezeu. Pomenirea devine astfel o formă de iubire care refuză să accepte că despărțirea vremelnică poate desființa comuniunea.

Într-o epocă în care memoria omului este din ce în ce mai scurtă, Biserica este memoria vie a neamului omenesc înaintea lui Dumnezeu.

Ea își amintește de cei pe care lumea i-a uitat. Îi pomenește pe cei care nu mai au copii care să-i pomenească. Îi cuprinde în rugăciune pe cei care au murit singuri, pe cei plecați departe de casă, pe cei despre care nu mai există documente, fotografii sau mărturii. În ecteniile pentru cei adormiți, Biserica nu se roagă numai pentru cei pe care îi putem identifica și pentru care există cineva care să aducă un pomelnic, ci extinde rugăciunea spre întreaga comuniune a celor adormiți în credință.

Aceasta este una dintre frumusețile extraordinare ale Ortodoxiei: nimeni nu se roagă singur și nimeni nu este pomenit numai de către familia sa. Biserica devine familie mai mare decât sângele, mai largă decât timpul și mai adâncă decât limitele geografiei.

În această perspectivă, Sâmbăta Moșilor de toamnă ne învață și ceva despre identitatea noastră. Noi nu suntem oameni fără rădăcini. În spatele fiecăruia dintre noi există oameni care au trăit, au muncit, au plâns, s-au rugat, au iubit, au greșit, au sperat și au murit. Înaintea noastră au fost generații întregi, iar existența noastră poartă urmele lor. Uneori le purtăm în chipul nostru, alteori în gesturile noastre, în felul în care vorbim, în tradițiile pe care le păstrăm, în rugăciunile pe care le-am învățat de la bunici și în credința care a ajuns până la noi.

Dar Biserica ne împiedică să transformăm această moștenire într-un simplu cult al trecutului. Nu pomenim pentru a idealiza trecutul și nici pentru a transforma strămoșii în personaje fără greșeală. Îi aducem înaintea lui Dumnezeu așa cum au fost: cu luminile și umbrele lor, cu virtuțile și slăbiciunile lor, cu păcatele pentru care cerem iertare și cu binele pe care îl mulțumim lui Dumnezeu că l-au putut săvârși.

Pomenirea este, prin urmare, și o lecție de smerenie.

Când stăm înaintea lui Dumnezeu cu numele celor adormiți, înțelegem că fiecare viață omenească are nevoie de mila Lui. Nu există om care să poată sta înaintea Judecătorului cu sentimentul că nu mai are nevoie de rugăciunea Bisericii. De aceea, în slujbele pentru cei adormiți, Biserica cere iar și iar:„Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Această rugăciune este profund diferită de o simplă formulă de consolare. Ea nu neagă realitatea judecății, nu banalizează păcatul și nu transformă moartea într-un eveniment lipsit de gravitate. Dimpotrivă, tocmai pentru că ia în serios realitatea persoanei și a veșniciei, Biserica se roagă pentru cei adormiți. Ea îi încredințează iubirii și dreptății lui Dumnezeu.

În această lumină trebuie înțeleasă și tradiția rugăciunii pentru cei adormiți în cadrul Sfintei Liturghii. Pomenirea lor în cadrul Jertfei euharistice nu este o simplă enumerare de nume. Este expresia credinței că Biserica este Trupul lui Hristos și că moartea nu poate distruge comuniunea în Hristos. În însăși structura Dumnezeieștii Liturghii, Biserica stă înaintea lui Dumnezeu ca o comuniune în care cei vii și cei adormiți sunt cuprinși în aceeași rugăciune eclesială.

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind pomenirea celor adormiți la Dumnezeiasca Liturghie, arată că această rânduială nu a fost așezată întâmplător de Apostoli și că rugăciunea Bisericii pentru cei plecați este unită cu Jertfa euharistică. Pentru conștiința ortodoxă, acesta este un adevăr de o profunzime extraordinară: noi nu îi pomenim pe cei adormiți în afara lui Hristos, ci îi pomenim în Hristos.

De aceea, pomenirea nu este o conversație cu morții și nici o încercare de a pătrunde prin mijloace omenești în lumea de dincolo. Biserica nu cheamă morții spre noi, ci îi încredințează pe cei adormiți lui Dumnezeu. Nu noi deschidem porțile veșniciei; Hristos este Cel care le-a deschis prin Cruce și Înviere.

Aici se află diferența fundamentală dintre nostalgia omenească și memoria liturgică. Nostalgia privește în urmă și spune: „Mi-e dor de ceea ce a fost.” Biserica privește trecutul prin Hristos și spune: „Doamne, pomenește-i!”

Acest „pomenește” este unul dintre cele mai cutremurătoare cuvinte ale rugăciunii creștine. Îl întâlnim permanent în cult: „Pomenește, Doamne…”. În limbajul liturgic, pomenirea nu înseamnă simpla recuperare a unei informații. Este așezarea persoanei înaintea lui Dumnezeu. În Scriptură, „a fi pomenit” înaintea lui Dumnezeu înseamnă a fi cuprins în lucrarea și mila Lui.

De aceea, când Biserica rostește numele celui adormit, ea spune în fond: „Doamne, nu-l lăsa să fie pierdut din memoria iubirii Tale.”

Și ce altceva este rugăciunea pentru cei plecați decât această încredințare a lor în mâinile lui Dumnezeu?

Poate că omul contemporan are nevoie să redescopere tocmai această dimensiune. Am devenit foarte preocupați de ceea ce rămâne în urma noastră: fotografii, mesaje, conturi, obiecte, înregistrări, arhive. Dar memoria digitală nu este memoria veșnică. Un profil poate fi șters, o fotografie se poate pierde, un document poate dispărea, un nume poate fi uitat. În schimb, Biserica mărturisește că omul are o valoare care nu depinde de capacitatea lumii de a-și aminti de el.

Dumnezeu nu uită persoana.

Această afirmație poate fi una dintre cele mai puternice mângâieri pentru omul care a pierdut pe cineva drag.

Poate că, după câțiva ani, oamenii nu mai vin la mormânt atât de des.

Poate că timpul îndepărtează chipul din memoria celor rămași.

Poate că obiectele celui plecat au fost împărțite.

Poate că glasul lui nu mai poate fi reconstituit cu exactitate.

Dar Biserica îl pomenește.

Și Dumnezeu îl cunoaște.

Aceasta este taina numelui.

În Sfânta Scriptură, numele nu este o simplă etichetă. El exprimă identitatea persoanei și chemarea ei. În Apocalipsă, Mântuitorul spune: „Pe cel ce biruiește… voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3, 5). Iar în alt loc citim despre cei al căror nume este scris „în cartea vieții” (Apocalipsa 20, 12; 21, 27).

Biserica trăiește această conștiință a numelui. De aceea, pomelnicul nu este o simplă listă administrativă. În spatele fiecărui nume se află o viață întreagă. În spatele unui singur nume poate exista o mamă care a plâns, un tată care a muncit, un copil care a murit prea devreme, un bunic care a ținut familia împreună, un om care a trecut prin război, foamete, boală, sărăcie, nedreptate sau singurătate.

Când preotul citește numele, înaintea lui Dumnezeu nu se află o listă. Se află persoane.

Această conștiință schimbă radical felul în care privim pomenirea.

Nu spunem mecanic nume.

Nu „bifăm” o datorie religioasă.

Nu îndeplinim un obicei.

Iubim prin rugăciune.

Și tocmai aici se află una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale Sâmbetei Moșilor: iubirea continuă să lucreze chiar și atunci când nu mai poate primi răspuns.

În viața aceasta, iubirea este adesea reciprocă. Îl iubim pe celălalt și primim iubirea lui. Îl ajutăm și ne poate mulțumi. Îi dăruim și poate să ne întoarcă darul. Dar în rugăciunea pentru cei adormiți există o formă de iubire care nu mai poate aștepta nimic în schimb.

Este iubirea care se roagă pentru cel care nu mai poate răspunde.

Este iubirea care dă fără să primească.

Este iubirea care nu mai are nevoie de confirmare.

Și tocmai de aceea este o iubire foarte apropiată de iubirea jertfelnică a lui Hristos.

În acest sens, pomenirea celor adormiți ne vindecă și pe noi de egoism. Ne învață că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate primi de la ceilalți. Ne învață responsabilitatea față de cei care au fost înaintea noastră și, indirect, responsabilitatea față de cei care vor veni după noi.

Căci într-o zi, noi vom fi cei pomeniți.

Astăzi rostim numele altora.

Mâine, poate, cineva va rosti numele nostru.

Astăzi aprindem candela pentru cei plecați.

Într-o zi, altcineva va aprinde o lumânare pentru noi.

Astăzi stăm în biserică și ascultăm rugăciunea pentru cei adormiți.

Într-o zi, Biserica se va ruga și pentru noi.

Această conștiință nu trebuie să ne înspăimânte, ci să ne responsabilizeze. Viața noastră de acum devine memoria pe care o vom lăsa în urma noastră. Nu numai obiectele, nu numai averile, nu numai numele scris pe o piatră, ci felul în care am iubit, felul în care am iertat, felul în care ne-am rugat, felul în care am slujit.

Moartea ne descoperă nu numai ce am pierdut, ci și ce am fost.

De aceea, pomenirea celor adormiți este și o invitație adresată celor vii.

Nu este suficient să ne amintim de cei care au plecat. Trebuie să învățăm ceva de la plecarea lor.

Să nu mai amânăm iertarea.

Să nu mai lăsăm cuvintele bune pentru „altădată”.

Să nu mai credem că vom avea întotdeauna timp.

Să ne sunăm părinții cât încă le putem auzi glasul.

Să ne îmbrățișăm copiii cât încă îi avem aproape.

Să cerem iertare cât încă putem.

Să spunem „te iubesc” cât încă există urechi care pot auzi.

Pentru că, după ce omul pleacă, rămân multe cuvinte care nu mai pot fi rostite.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai tăcute dureri ale cimitirelor: câte cuvinte au rămas nespuse.

În fața mormintelor, omul înțelege cât de fragilă este amânarea.

De aceea, Moșii nu sunt numai despre cei morți.

Sunt și despre noi.

Despre felul în care trăim cât încă suntem vii.

Despre ceea ce lăsăm în urmă.

Despre oamenii pe care îi vom încredința, într-o zi, rugăciunii Bisericii.

Despre numele nostru.

Și mai ales despre întâlnirea noastră cu Hristos.

Pentru că nădejdea creștină nu este că moartea nu există. Moartea există și doare. Biserica nu ne cere să ne prefacem că nu suferim. Hristos Însuși a plâns la mormântul lui Lazăr. Dar Biserica ne învață să plângem cu nădejde, pentru că moartea nu mai este un zid definitiv după Învierea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel nu spune creștinilor să nu plângă, ci să nu plângă „ca ceilalți, care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 13). Așadar, lacrima creștină nu este negarea credinței. Ea poate fi chiar expresia iubirii.

Plângem pentru că iubim.

Ne este dor pentru că am avut comuniune.

Ne doare despărțirea pentru că persoana celuilalt a însemnat ceva pentru noi.

Dar peste această durere se așază promisiunea lui Hristos:„Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”(Ioan 11, 25)

Acesta este centrul întregii pomeniri.

Nu moartea.

Nu absența.

Nu mormântul.

Hristos.

De aceea, când Biserica se roagă pentru cei adormiți, ea nu se întoarce nostalgic spre un trecut fără ieșire, ci privește spre Hristos, Cel care „a călcat cu moartea pe moarte”. În El, pomenirea devine nădejde, iar memoria devine rugăciune.

Sâmbăta Moșilor de toamnă ne așază astfel într-un loc foarte delicat al existenței: între amintire și nădejde, între lacrimă și rugăciune, între despărțirea pe care o simțim și comuniunea pe care o mărturisim.

În biserică, în această zi, numele celor adormiți se ridică spre altar. Unele nume sunt rostite cu voce tremurată de copii. Altele cu durerea părinților care și-au pierdut copiii. Altele cu recunoștința nepoților. Unele nume sunt încă proaspete în memorie; altele vin din adâncul unor generații despre care aproape nimeni nu mai știe nimic.

Și totuși, pentru câteva clipe, toate aceste nume sunt împreună înaintea lui Dumnezeu.

Aceasta este frumusețea Bisericii.

Ea adună ceea ce timpul desparte.

Ea păstrează ceea ce lumea uită.

Ea rostește ceea ce omul nu mai poate rosti.

Ea poartă înaintea lui Dumnezeu pe cei pe care noi îi purtăm în inimă.

Iar când la sfârșitul slujbei se aude „Veșnica pomenire”, poate că trebuie să înțelegem mai adânc decât o facem de obicei aceste două cuvinte.

Nu spunem că omul va rămâne veșnic în memoria noastră omenească.

Știm că memoria omenească este fragilă.

Spunem însă, prin credință, că îl încredințăm memoriei veșnice a lui Dumnezeu.

Și poate că aceasta este cea mai frumoasă rugăciune pe care o putem face pentru cei pe care i-am iubit:

Doamne, nu-i lăsa să fie singuri în veșnicie.

Primește-i în lumina Ta.

Iartă-le ceea ce au greșit.

Împlinește ceea ce a rămas neîmplinit.

Vindecă ceea ce în viața lor a rămas rănit.

Și, dacă este cu putință înaintea iubirii Tale, fă ca într-o zi să ne întâlnim din nou.

Până atunci, îi vom purta în rugăciune.

În fiecare pomenire.

În fiecare „Doamne miluiește”.

În fiecare lumânare aprinsă.

În fiecare Sfântă Liturghie.

În fiecare lacrimă care cade în tăcere.

Pentru că iubirea adevărată nu spune despre cel plecat: „A fost.”

Iubirea creștină spune:„Este în mâinile lui Dumnezeu.”

Iar câtă vreme este în mâinile lui Dumnezeu, nădejdea nu a murit.

Poate că într-o zi nu va mai fi nimeni care să știe cine au fost oamenii ale căror nume le rostim astăzi. Poate că fotografiile lor se vor pierde, casele lor se vor schimba, lucrurile lor vor dispărea, iar urmele pașilor lor vor fi acoperite de timp. Dar Biserica îi va fi pomenit. Iar noi îi vom fi încredințat lui Dumnezeu.

Și, poate, cândva, după ce și numele nostru va fi devenit pentru cei de pe pământ doar o amintire, cineva va veni într-o biserică, va aprinde o lumânare și va spune încet:„Doamne, pomenește-l!”

Atunci vom înțelege cu adevărat cât de mare este darul de a fi purtat în rugăciune.

Până în ziua aceea, să nu-i uităm pe cei care ne-au precedat.

Să-i pomenim cu credință, cu smerenie și cu iubire.

Iar când rostim numele lor înaintea altarului, să ne amintim că, într-o zi, și numele nostru va avea nevoie de aceeași rugăciune.

Și atunci, peste toate despărțirile, peste toate mormintele, peste toate lacrimile și peste toată fragilitatea noastră omenească, să rămână glasul lui Hristos:„Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”(Ioan 11, 25)

Iar Biserica, mamă a celor vii și a celor adormiți, să poarte mai departe, din generație în generație, numele lor și numele nostru, până în ziua în care nu va mai fi nevoie de pomenire, pentru că Însuși Hristos ne va chema pe fiecare pe nume.

„Veșnica lor pomenire!”

Preot Nicău Nicolae